Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Mâna care scrie pe cer de Adrian Popescu


În campusul Universităţii din Alicante, o sculptură a lui Pepe Azorin, artist răsplătit cu multe premii prestigioase, înfăţisează o mână care ţine un creion imens, sau un stilou clasic, totul proiectat pe cerul unei veri târzii, care pare, acum, la finele lui septembrie, un miracol.

Mâna care scrie pe cer, sau Cerului, murmură cineva din grupul nostru de invitaţi ai Universităţii extinse pe suprafaţa unui fost aeroport militar. Aşa că în turnul de control de odinioară se află, firesc, departamentul de relaţii internaţionale, hangarele au devenit sere mediteraneene, aleile, unde au fost vechile piste de aterizare şi decolare, sunt trasate generos, dar ferm, iar palmierii, pinii domestici şi chiparoşii îţi creează impresia de paradis terestru, de utopie concretă, realizată, spune un poet din grup; cărţile şi natura într-un dialog fericit.

Biblioteca judeţeană din Bistriţa, bravo provincia, directoare Olimpia Pop, dar şi entuziasmul lui Dinu Flămând au realizat colaborarea, de care beneficiem, cu Universidad de Alicante, prin profesoara Cătălina Iliescu Gheorghiu, Directoarea, traducătoarea în spaniolă a unei antologii de poezie românească, de azi, tipărită la „Eikon", recent, volum unde, pe lângă Dinu Flămând, Gabriel Chifu, Aurel Rău, Ştefan Damian, Ioan Pintea, sunt prezenţi Mircea Măluţ,Vasile George Dâncu, subsemnatul. Pe Cătălina şi pe Gabriel, un spaniol numai energie şi surâs hispanic, un vorbitor expresiv de limba română, îi aşteptăm lângă statuia imensă, care pare crescută, ca o rădăcină, din pământul ars de soarele sudului mirific; mâinile şi rădăcinile sunt temele obsesive ale artistului, de altfel. Ieri, la sediul din centru al universităţii oraşului de la Mediterană, a fost vernisată expoziţia pictorului Marcel Lupşe, Plante de leac, misterioase, delicate forme vegetale de la noi, frunze, eflorescenţe, bulbi, expo prezentată de Aurel Rău, cel care va împlini 80 de ani la 9 noiembrie, dar se dovedeşte cel mai expansiv din grup, mai curios, mai neobosit.

Prietenii noştri spanioli sosesc punctuali, vizităm Biblioteca generală, întâlnirea e cu Juan Jose Bayona, directorul academic, profesor la Drept, cu Reme Blanes, directorul administrativ. Ajungem, uimiţi de frumuseţea locului, la Biblioteca Facultăţii de Filosofie şi Litere, unde descoperim o donaţie serioasă, 180 de volume noi, de carte românească, donaţie făcută de un fost parlamentar, Teodor Ardeleanu. Titluri variate, de la Călinescu la Sorescu, de la Slavici la Preda, de la Mircea Za-ciu la Petre Stoica, de la Nichita Stă-nescu la Matei Vişniec. Ar fi nevoie de dicţionare generale, istorii literare, au doar Dicţionarul analitic de opere literare româneşti, coordonat de Ion Pop, au Geografia literaturii române, azi, de Cornel Ungureanu. Departamentul numit „Biblioteca virtuală Miguel de Cervantes" este o mândrie a instituţiei mame, pe care o vizităm, împreună cu distinsul prof. univ. Enrique Rubio, directorul departamentului amintit.
Asistăm şi la un moment liric neprogramat, lectura versiunii româneşti, publicate acum patruzeci de ani, de Aurel Rău, din Antonio Machado, traducătorul o citeşte, aici, în sala cu calculatoare şi limbaje speciale pentru tv.

Vicente Pascual a regizat un film despre Maramureş, Zmeul lui Andrei, imagini realiste despre obiceiuri de acasă ale maramureşenilor, comparate cu cele din noua lor „casă" din străinătate, pe scurt, un film despre imigranţii noştri în Peninsula iberică, o privire nu atât etnografică, cât sociologică. Iar în zilele următoare, un fel de târg al imigranţilor din provincia Valencia, Generalitat Valenciana, y compris Alicante, desigur, adică manifestarea IFA, Institutiones Feriales Alicantes, ne prilejuieşte revederea cu apreciata de toţi profesoară Cătălina Iliescu Gheorghiu, inima generoasă a dialogurilor noastre romano-hispanice. Autoarea cercetării universitare Duplicitatea comunicativă şi complicitatea creatoare, dar şi traducătoarea, împreună cu Leila Ripallo, a piesei Gianninei Cărbunaru Teatru cu voce de femeie, îmbracă, graţios, la pavilionul românesc, o ie autentică, dincolo de orice retorică patriotard-comercială. E aici şi Ofelia Prodan, lectorul de limba română de la Universitatea alicantină, lector care semnează un dens eseu despre piesa lui Vişniec, Paparazzi, într-un volum colectiv de studii despre teatrul românesc (Caragiale, Ionescu etc.) alături de alte nume ca Dalila Niño, Natalia Sanmartín, Sanda Râpeanu, Irene Sadowska... Sunt şi mulţi dintre participanţii la primul moment românesc, susţinut de noi. Un brav năsăudean, de pildă, cu pălăria specifică zonei folclorice de unde vine, boruri mari, negre, rotate pene de păun, pălărie contrastând cu pălăriile mexicane, sombreros, columbiene, înguste, milităroase; unii dintre noi îşi cumpără. Ne întâlnim, bineînţeles, cu multe familii de români care muncesc în Alicante, construcţii, secretariat, unele au rude venite în vizită, imaginea ţării noastre, în mic, nepervertită de prostul-gust, de care ne temem, nu fără motiv, ci o imagine limpede, simplă, adevărată, fără fasoane.

Dezbaterea despre identitatea românească, desfăşurată în Aula Magna, de la Facultad de Filosofia y Letras, cu expunerile lui Chifu, Rău, Damian etc., moderate de Dinu Flămând, a atras studenţi numeroşi, nu doar pe cei de origine română, dar şi pe cei spanioli. Iar pregătirea deschiderii festive a anului academic, cu persoane oficiale, cler, rector, profesori, studenţi, care urma să aibă loc, peste puţin timp, într-o altă aulă, magnifică, dar tot acolo, în campusul ce părea un paradis livresc (inclusiv noaptea sala de lectură rămâne deschisă) solemnitate care începea cu imnul Veni, Creator Spiritus, urmat de Gaudeamus igitur, ne-a demonstrat prestigiul de care se bucură, de o mie de ani, universitatea în lumea iberică.

Lentul, organicul, incomparabilul proces de spiritualizare a relaţiilor interumane, simţul unei eternităţi care se construieşte de aici, dăruirea şi simţul etic, transpar mereu, la Alicante sau la Valencia, din gesturi mici sau din proiecte ample, din măreţia catedralei oraşului care păstrează Sfântul Potir, San Caliz, Sfântul Graal, sau din modernismul arhitecturii de inspiraţie acvatică a palatelor Muzicii, Ştiinţei, Artelor etc. Civilizaţia europeană, adică, tradiţia, nucleul creştin, experimentul, erezia, avangarda. Cultura înseamnă dialog, nu excludere. Arabii şi spaniolii, simbioza unei arhitecturi specifice Spaniei, Cidul, ceramica rafinată de secole de convieţuire. Aceeaşi complementaritate o intuim la expoziţia, care tocmai urmează să fie inaugurată. Dialoguri cu Sempere reuneşte diverse concepţii artistice şi tehnici, pictură, foto, colaje, în marile săli din subteranul muzeu al universităţii. Admiri lucrări de Picasso, sau de Arcadio Blasco, n. 1928, la care un titlu spune mult Memoria care ne urmăreşte, de alţii, Daniel Garcia, Guilermo Clohebel, Alberto Ceia, cu hiperrealismul picturii lui „sărace'', unde expresivitatea gambelor şi a pulpelor sugerează personalitatea unui subiect, de restul corpului făcându-se abstracţie, un subiect evocat prin chiar absenţa sa, ori „vorbind" doar, printr-o, cu o parte a corpului, sau prin lucrurile ce-i aparţin - mă gândesc, desigur, la sugestivitatea celebrelor ghete scâlciate pictate de Van Gogh... Eugenio Sempere, punct de plecare. Muzeul amintit - un edificiu modernist, chiar postmodernist-un cub maroniu, ca un pachet, ca la Viena, „Mumok", aş îndrăzni, dar acesta, spaniol, este precedat de un spectaculos lac artificial, în apele căruia corpul geometric, oglindindu-se, pare mai puţin auster.

Prezentarea antologiei traduse de Cătălina Iliescu Gheorghiu, din lirica română, de azi, Un copac de sunete, Un arbol de sonodos a avut un ecou puternic, creditat şi de prestigiul criticului Enrique Rubio, poate şi de atmosfera festivă dată de centenarul poetului originar din aceste locuri, Miguel Hernandez, sărbătorit şi în paginile revistei „Steaua", nr. 7-8, ca şi de inflexiunile vocilor autorilor, care, ghidaţi de Gabriel, spaniolul, au urcat, pe rând, la pupitrul recitatorilor. Preţuirea literaturii în general, în Spania, o excepţie în lumea noastră, grăbită să consume mai ales senzaţional, nu spiritual, s-a răsfrânt benefic şi asupra noastră. Greva generală, „Huelga general contra El Capital" pe care am urmărit-o, cu Gabriel Chifu, curioşi, aduna fluvii de manifestanţi cu steaguri roşii, dar cu figuri de intelectuali, calme, de, eventual, tineri profesori de limbi moderne. Feţe frumos modelate de cultura milenară a Imperiului, chipuri care nu distonau cu eleganta ,,Esplanadă a Spaniei", esplanada care te scoate la mare, păşind pe un impecabil mozaic multicolor. Vocile nu urlau, scandau în dreptul „Avenida Francesco Soto" - palmieri, magazine de lux, reţeaua comercială de la „El corte ingles" -dar şi veselia elementară a locuitorilor ţărmurilor Mediteranei. Daruri cereşti, soarele, lumina, lumina pe care o aspiram, lacomi, regeneratoare, toţi, pe care o lăuda, mereu, spontan, Gabriel Chifu. Lumina din jurul nostru, hiperboreeni degustând deliciile marine, lumina din Carnetele lui Camus, lumina care nu elimină lipsurile, nefericirea sau moartea, o mie de lucruri care nu se văd, dar le face suportabile, transparente, diafane.

Aplauzele pentru poezia românilor au venit de la prof. Begona San Miguel, prorectorul de la Departamentul universitar de relaţii internaţionale, de la sensibilii spectatori spanioli. Sigur că, în fişierele Bibliotecii universitare virtuale vizitate de noi se afla doar un nume românesc - George Uscătescu, iar antologia de poezie europeană, O mie de ani de poezie de Francisco Rico, nu conţinea niciun poet român, dar, e drept, Cărtărescu, sau unii prozatori din noul val se găseau pe rafturile librăriilor spaniole, cea de lângă Gara de Nord, del Norte, de exemplu, dar nu e destul ca despre cultura română să se vorbească în mod curent.