DACĂ am introduce filmul lui Sokurov în categoria filmelor de dragoste nu am greşi, pentru că despre aceasta este vorba în film, despre cea mai complexă relaţie de dragoste, cea dintre un fiu şi mama lui aflată în ultimele ei ore de viaţă. Sokurov elimină din film orice alt personaj, titlul cuprinde, de fapt, şi distribuţia, pentru că nu mai există nimeni şi nimic în afara cercului magic în care trăiesc cei doi protagonişti. Aşa cum în film nu se întâmplă nimic, nu există decât vag istorie şi oameni într-un trecut îndepărtat, aflăm că mama a fost cândva profesoară. Casa în care locuiesc fiul şi mama se află undeva în mijlocul naturii, departe de orice aşezare, singurul semn de viaţă este cel al unui tren a cărui locomotivă scoate nori de fum gros şi alb, singurul zgomot care aminteşte o prezenţă umană este şuieratul locomotivei. In aceste ultime ceasuri care-i leagă pe cei doi, timpul pare să se fi dizolvat, singurătatea face din mamă şi fiu singurii supravieţuitori, un cuplu inextricabil, imemorial, inefabil. Femeia nu se mai poate ridica singură din pat, dar vrea să se plimbe, fiul o ia în braţe şi o transportă pe o bancă din apropiere unde îi citeşte mesajele din vederi vechi cu istoriile lor îndepărtate. Cine este acel Alexandru care o aşteaptă undeva? Mama nu-şi mai aminteşte. Apoi fiul ei o poartă în braţe de-a lungul drumului de deal, printre ierburile care se mişcă necontenit în foşnetul vântului, o reazămă de un mesteacăn ca să poată privi mai bine peisajul, se opreşte cu ea pe drum, iar apoi o duce în casă unde o aşază pe un scaun şi îi dă să bea puţină apă dintr-o sticlă cu un biberon. Insă mama nu vrea să mănânce, mama vrea să moară, mama nu mai are ce îmbrăca pentru a ieşi din casă. Haina de ploaie este veche şi a prins miros, mama nu mai doreşte primăvara cu pomii înfloriţi, deşi ferestrele casei dau către pomii în floare. Ii spune fiului că l-a născut într-o zi friguroasă şi clară şi conform credinţei populare înseamnă ca fiul ei va fi deştept, dar lipsit de inimă şi fiul n-o contrazice, dimpotrivă, spune el: „Sunt un om cu capul pe umeri, altfel inima mi s-ar sfâşia." Insă cu toate acestea mama nu trebuie să moară, trebuie să trăiască fără niciun motiv, aşa cum trăiesc oamenii, fără niciun motiv. Nu este nicio îndoială, dragostea filială îmbibă totul, se află în fiecare cuvânt rostit, în fiecare gest, în fiecare respiraţie, în fiecare pală de vânt care trece prin iarba înaltă, este asemeni elementelor, mereu prezentă, dizolvată în sânge, alcătuind peisajul de dincolo de lume. Când mama adoarme pe bancă fiul îşi pune uşor braţul sub capul ei, un fluture vine să se aşeze pe mâna mamei şi rămâne acolo chiar şi când ea a murit, mâna moartă pe care fiul îşi culcă capul. Fiecare gest se transformă în mângâiere cu poezia lentă, mută, a blândeţii care aproape că se transformă în coregrafie. Fiul îi piaptănă părul, o înveleşte cu gesturi aproape hieratice, o sprijină atât de uşor, o blândeţe de uriaş pentru că totul a devenit fragil şi insuportabil de efemer în trupul mamei. Totul este vechi în jur, casa este veche, cu florile uscate rămase în pervazul ferestrei, cu scara ciobită, cu vatra în care trosnesc uşor lemnele asemeni pârâiturilor unui disc vechi de pick-up, cu pereţii afumaţi, cu patul asemeni unei copăi de piatră, un pat între leagăn şi sicriu. Sokurov surprinde cu o sensibilitate pe care n-am mai întâlnit-o la niciun alt regizor această fragilitate a clipei dinaintea unei inefabile despărţiri; mamă şi fiu visează aceleaşi vise, cuvintele unuia le continuă pe ale celuilalt ca în refrenul unui cântec, oprindu-se uneori pe câte o notă distinctă, cum este cea dată de cuvântul „împreună". Cei doi stau împreună, iar fiecare moment cântăreşte imens, fiecare clipă îi aduce mai aproape de despărţire, iar tristeţea se strecoară în fiecare silabă pentru că desfacerea acestui „împreună" imemorial pare de neconceput pentru fiu aşa cum mama trăieşte sentimentul de restrişte şi el imemorial de a-şi lăsa fiul singur, cu toate că acesta este matur şi capabil să trăiască pe picioarele lui. Sokurov ne arată cum universul poate fi redus la două persoane, mamă şi fiu, un univers complet, suficient sieşi. Regizorul ne scoate în afara timpului cu aceste două personaje arhetipale, relaţiile îşi pierd aici orice referent extern. Lăsându-şi mama să adoarmă somn care o transportă blând în moarte, fiul rătăceşte singur pe văi, prin pădure, pe drum, pe albia unui mic pârâu, priveşte un tren în zare, un leitmotiv al filmului, şi se întoarce pe cărări pe care le ştie din copilărie. Aceasta este lumea lui, de o prospeţime şi frumuseţe sălbatică, lumea în care-şi face loc singurătatea, pentru că regizorul intuieşte sentimentul de alienare pe care-l simte fiul când din această lume a dispărut liantul esenţial, propria mamă. Stăpân peste un ţinut pustiu, cu frumuseţea lui intangibilă, fiul se simte abandonat, pentru că orice fiu căruia îi moare mama, la orice vârstă s-ar afla, rămâne pentru totdeauna un orfan. Tonul elegiac al filmului se însoţeşte cu o armonie extraordinară a peisajului, iar un merit deosebit îi revine cameramanului Aleksei Fyodorov. Imaginile au ceva din difuzul unor acuarele, regizorul şi cameramanul lui au folosit lentile speciale, sticlă pătată, efecte speculare, jocuri de lumini şi umbre. Pe chipul fiului se proiectează lumini timide, tremurânde, strecurate prin ceţuri, pâlpâiri de umbre efemere traversează încăperea, feţele dobândesc abia discernabile halouri, contururi fragile de oboseală şi o tristeţe aproape extatică precum cea care se degajă din vechile icoane. Este ca şi cum am vedea totul printr-un ochi încărcat de lacrimă, o lacrimă care deformează sensibil, misterios, fiecare imagine îndepărtând-o într-un orizont hieratic al celor de neatins. Regizorul a realizat un poem, un poem în imagini al cărui text minimal se reflectă în peisaj, în arta portretului, aşa cum îi reuşeşte lui Vermeer sau vechilor maeştri iconari. Mama devine un astfel de chip de dincolo de vremi, sanctificată de dragostea fiului, printre ultimele cuvinte ea îi strecoară şi o impresie a vieţii, greutatea ei care nu-i retrage frumuseţea pentru că suntem înconjuraţi în filmul lui Sokurov de frumuseţe, o frumuseţe doar în aparenţă lumească, o frumuseţe a creaţiei. Ceea ce fiul o şi spune: „Creaţie, tu eşti minunată." Ultimele cuvinte ale fiului către mama lui au valoarea unui angajament, despărţirea nu poate fi decât temporară, iar fiul îşi roagă mama să aibă răbdare şi să-l aştepte aşa cum s-au înţeles. Pentru că va veni negreşit, pentru că moartea este de neconceput fără această reîntâlnire postumă care reface o legătură la fel de veche ca şi Creaţia. Filmul lui Sokurov realizează complexitatea acestei legături mamă-fiu într-o dimensiune dificil de recuperat şi de acceptat, aceea a despărţirii pe care o reprezintă moartea. Ceea ce face din filmul lui Sokurov o capodoperă ţine şi de eliminarea oricărui cadru social, oricărui context ocazional, oricărei istorii, oricărui terţ, proiectând în atemporal această unitate indestructibilă, mama şi fiul, ca pe o constelaţie. De aici şi sentimentul că tot ceea ce se întâmplă sau mai precis ceea ce se spune este ceea ce numai o mamă şi fiul ei îşi pot spune la despărţire. Intr-un fel magic, Sokurov ne face să participăm la o taină, iar ceea ce nu înţelegi poţi însă pe deplin simţi.