Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Maiorescu înaintemergătorul de Vasile Popovici

Când vorbim de perioada marilor clasici, ne gândim la Eminescu, Caragiale, Slavici și Creangă. Ar părea straniu, nu-i așa, să-ntrebăm: dar Titu Maiorescu? Iar întrebarea nici nu s-a pus vreodată cu adevărat.
Dacă ar fi să căutăm o singură explicație, una singură, pentru faptul că lista marilor clasici îl omite tocmai pe Titu Maiorescu, răspunsul ar veni imediat. Eminescu, Caragiale, Slavici și Creangă sunt creatori, nu și Titu Maiorescu. Putem presupune că însuși Maiorescu ar fi fost de acord cu acest argument.
Astfel, discuția se închide. Fiindcă, se știe, critica nu e o artă, orice ar spune Oscar Wilde cu paradoxurile lui. În plus, critica își spune cuvântul după ce obiectul ei, literatura în cazul de față, va fi apucat deja să existe. Literatura mai întâi și apoi critica literară, în ordinea timpului și a importanței, a importanței de esență aș spune împreună cu toată lumea. Însă dezmințirea frapantă a acestor poncife universale o aduce tocmai perioada marilor noștri clasici, dacă examinăm lucrurile cu minimă atenție. Literatura mai întâi și apoi critica literară?! Nu și în cazul de față, curios, și probabil nici în alte cazuri.
Titu Maiorescu a introdus exercițiul critic în cultura noastră înainte ca marea literatură să existe. Un singur scriitor putea fi evocat de critic ca model, Vasile Alecsandri, dar el nu reprezenta cu adevărat direcția nouă. Limba poetului de la Mircești e română în înțelesul dat de Maiorescu, poezia sa e de inspirație populară, desigur, dar prin toate trăsăturile sale Alecsandri rămâne un neoclasic. Deși e de fapt singurul pe care criticul îl poate invoca spre ilustrarea direcției noi, poetul e departe de a reprezenta noul, fiind, tocmai, o probă vie pentru cum se poate scrie după vechile tipare. Vorbind despre Direcția nouă într-o perioadă când ea nu exista cu adevărat (1872), Titu Maiorescu se înscrie strălucit, el însuși, între promotorii formei fără fond în cultura română – al cărei critic, între mulți alții, fusese (1868)!
Dificultățile literaturii acelor ani pot să pară azi insurmontabile, iar ele erau departe de a ține de domeniul exclusiv estetic. Trebuia să se răspundă la întrebări mult mai elementare și mai presante, ce se cereau a fi lămurite cu mult înaintea chestiunilor estetice, care însă au venit și ele la rând, destul de repede : în ce limbă română se scrie, cu ce ortografie, de unde și cum împrumutăm cuvinte? În toate aceste probleme fundamentale, de ordin lingvistic-normativ, intervențiile lui Maiorescu au tranșat o dată pentru totdeauna, aproape miraculos – împotriva unor majorități covârșitoare. Nu doar pe teritoriul Micii Românii, ci – mai devreme sau mai târziu, dar destul de devreme totuși – în toate zonele locuite de români. Ar mai fi de adăugat aici un punct esențial, pe care nu trebuie să-l scăpăm din vedere nici un moment atunci când discutăm despre criticul Maiorescu: acțiunea sa critică a fost atotcuprinzătoare, literatura nefiind decât unul din domeniile asupra căruia și-a îndreptat forța modelatoare. Limba, educația, cultele, politica în general, tangențial relațiile externe ale României au făcut pe rând și în mod penetrant obiectul înțelegerii sale, și au evoluat diferit după ce mintea sa critică le-a examinat. Nu cunosc alt exemplu în cultura română de personalitate care să fi influențat în așa măsură și atât de divers cultura și instituțiile prin simplul exercițiu al minții.
Revenim la literatură. În 1863 apare gruparea Junimea. Nici unul din marii noștri clasici nu se manifestase la ora aceea. Eminescu avea 13 ani, Caragiale 11, Slavici 15, iar Creangă 26, dar mai aveau să treacă 12 ani până să scrie, la îndemnul noilor săi tovarăși, Capra cu trei iezi !
Reamintind aceste lucruri cât se poate de banale, vreau doar să spun că înainte, ba chiar cu mult înainte ca literatura nouă să apară, a apărut la Iași cutia de rezonanță, elementul critic – natural ca aerul și apa – capabil să genereze marea literatură: „am izbutit, în fine, să adun în jurul meu, într-o unitate, cele mai viabile elemente din Iași (...), alcătuim o societate bazată pe principii de încetățenit”, spune Maiorescu.
Marii noștri clasici ies direct din matricea spiritului critic infuzat cu exigență de Titu Maiorescu în societatea românească, și asta cu cel puțin un deceniu înainte ca literatura română, așa cum se prezenta ea atunci, să fi justificat apariția acestei forme infailibile de analiză, evaluare și selecție care a fost critica maioresciană. Credința că spiritul critic urmează creației literare, aceasta fiind, cu alte cuvinte, „materia primă” a criticii, se dovedește, prin Titu Maiorescu, completamente falsă. Marii noștri clasici au fost precedați cu multă vreme înainte de primul dintre ei, criticul ce a pregătit terenul și i-a pregătit pe scriitori să-și scrie opera sub incidența spiritului critic integrat.
Dar ce sunt în definitiv critica literară și spiritul critic ? Nimic altceva decât conștiința de sine a literaturii, după cum o spune tot Oscar Wilde, cel anterior menționat. Putem oare afirma, absurd, că literatura acelor ani a avut conștiința existenței sale înainte ca literatura să existe cu adevărat ?
Nu avem decât să recitim „criticele” lui Maiorescu, anterioare poemelor eminesciene, anterioare nuvelelor lui Slavici, anterioare comediilor și Momentelor lui Caragiale, anterioare poveștilor și amintirilor lui Creangă, toate acestea opere de creație atât de individuale în genialitatea lor divergentă, neprevăzute și imposibil de prevăzut, desigur. Va fi ușor să vorbești despre standarde înalte în literatura română atunci când marii clasici au prins a-și publica una după alta capodoperele. Era însă o vorbire în pustie să le invoci când ai în față o literatură precară, așa cum face Maiorescu în Cercetarea critică asupra poeziei române de la 1867. „Această parte a poeziilor române moderne este plină de erori așa de comice, încât pot deveni un izvor bogat pentru almanahuri humoristice, și cu cât autorul vrea să fie mai solemn sau mai duios, cu atât, se înțelege, impresia este mai ridicolă”, spune criticul din mijlocul unui șantier aflat în ruine. După zeci de pagini de inventar literar patologic, nicidecum descurajat, deși semnele unei literaturi adevărate erau așa de firave (de-abia trei autori se salvau: Bolintineanu, Grigore Alexandrescu și Alecsandri, et encore !), Maiorescu privește senin și încrezător la măcelul pe care îl încheie astfel: „Aici devine prima datorie a științei de a se opune în contra răului contagios. O critică serioasă trebuie să arate modelele bune câte au mai rămas și să le distingă de cele rele și, curățind astfel literatura de mulțimea erorilor, să prepare junei generații un câmp liber pentru îndreptare.” Problema este dublă: puținul salvat era cu adevărat foarte puțin, iar până la venirea „junei generații” aveau să mai treacă încă ani buni; deocamdată, nici urmă de ea! Cu o misterioasă încredere în efectul sanitar al criticii aflate în plin marș, Maiorescu anunță însă venirea ei, și ea nu va întârzia să vină: din toate regiunile țării viitorii mari clasici se vor reuni la Iași, acolo unde erau așteptați să vină! Erau așteptați ca scriitorii adevărați ai noii literaturi încă de pe vremea când ei înșiși nu-și închipuiau că vor scrie! La fel de uimitor este apoi faptul că atunci când vin în fine, noii veniți sunt de îndată recunoscuți, după aproape nimic, de cel ce-i anunțase. Dintre toți cei ce roiau în jurul Junimii, tocmai ei, cei așteptați, au primit din capul locului marile și încă nemeritatele favoruri, ca și cum criticul înaintemergător știa și vedea ceva ce nimeni altcineva nu știa și nu vedea încă.
Există ceva profund ridicol, desigur, nu doar în literatura zilei, denunțată în analizele criticului. Era ceva ridicol și-n credința criticului ce lăsa în jurul său un câmp de cadavre și anunța o victorie ce întârzia să apară. Noul profet al noii literaturi, ca și inexistente!, era în fond la fel de ridicol ca poezia incriminată. Este ciudat că el a putut fi crezut și că, tocmai în această latură a criticii sale profetice, nu a fost luat în derâdere. În definitiv, ar fi fost ușor de ridiculizat, fiindcă era aproape singur contra tuturor. În plus, el cutezase să se măsoare și cu bunele intenții, încarnate de majoritatea celor pe care-i înfrunta, și ce poate fi mai perfid decât buna intenție... Se ridicase împotriva „fraților” transilvăneni și bucovineni din România ocupată. Se ridicase împotriva tuturor publicațiilor cu pretenții literare din absolut toate provinciile istorice. Nimeni nu scăpase de tirul necruțător al criticii sale ce nu voia să țină seama de considerente politice și de conjuncturi oportune. Războiul era dus concomitent pe toate fronturile. Doar el putea să creadă că-l va câștiga. O face sub deviza improbabilă: „Înțelegerea răului este o parte a îndreptării.” (Observări polemice) Acolo, în scrierea din 1869, înfruntă el găunoșenia și protocronismul culturii vremii, care sunt mult anterioare lui Edgar Papu, Dumitru Popescu și Nicolae Ceaușescu, și, deși vremelnic învinse de criticul Maiorescu și de maiorescieni, vor rămâne constante ale culturii române până azi. Ascultați vocea Parlamentului României (Adunarea Națională) din 24 iulie 1869: „Revoluțiunea franceză este numai continuațiunea revoluțiunii lui Hora șHoreaț, cu singura deosebire că a lui Hora avea o direcțiune națională pre lângă cea socială. De altminterea, până și scăderile, erorile revoluțiunii lui Hora le aflăm și în cea franceză.”
Sieși pare el să-și vorbească atunci când se încurajează să continue pe calea critică: „Nu descurajați! Toate începuturile sunt mici.” Avea de partea sa un singur și deloc evident aliat, adevărul: „începutul cel mic la întindere a trebuit să fie mare prin adevărul ce-l cuprinde, prin valoarea energică, ce-i dă putere de a rezista și, biruind greutățile timpului, a produce șirul neîntrerupt de forme nouă de viață.” Tot el, la fel de profetic, la fel de singur împotriva tuturor: „majoritățile nu înseamnă nimic, fiindcă asemenea lucrări șcriticeț au fost primite la început de o minoritate, și dacă și-au câștigat teren, și l-au câștigat numai în viitorul poporului lor.”
Concluzia îi aparține și e iarăși în tonul unui profetism neobișnuit în gura ateului ce a fost: „progresul adevărului trebuie să se facă și formula lui este aceasta: mulți din cei ce astăzi sunt în rătăcire vor veni mâine pe calea adevărului, dar nici unul din cei ce au înțeles o dată adevărul nu se va mai întoarce la vechile erori.”
Ar putea cineva afirma că Maiorescu, între marii noștri clasici, nu e cel dintâi în ordinea temporală? Opera lui s-a topit în mare parte în opera celor ce au fost anunțați și educați de el fiindcă spiritul său critic s-a aliat invizibil și indivizibil cu spiritul lor critic într-o continuitate până azi neîntreruptă. O lectură consistentă din Maiorescu, la ora centenarului despărțirii de el, înviorează și dă încredere că nu e totul pierdut.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara