Numărul curent: 48

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Maiorescu, astăzi de Nicolae Manolescu


La 160 de ani de la naşterea lui Titu Maiorescu, despre ctitorul criticii româneşti se vorbeşte prea puţin. Ultimele studii care i-au fost consacrate, în deceniile din urmă, sînt, mai degrabă, contestatare (Al. Dobrescu, M. Ungheanu). Actualitatea lui n-a mai fost simţită cu adevărat vie şi necesară din anii '40, cînd E. Lovinescu şi o parte din criticii situaţi de el în cea de a treia generaţie maioresciană l-au invocat ca pe o minte luminată, în stare să-i sprijine în propria bătălie contra obscurantismelor la modă. Readucerea lui Maiorescu în librării şi programe didactice, după articolul lui Liviu Rusu din 1963, a reprezentat, desigur, o nobilă recuperare, dar nu însoţită neapărat de conştiinţa clară a unei alternative ideologice la confuzia căreia proletcultismul îi dăduse naştere şi pe care o întreţinea cu mare grijă. în 1970, cînd eu însumi am publicat Contradicţia, nevoia de Maiorescu nu apărea ca obligatorie majorităţii intelectualilor români. Noul obscurantism din deceniul care urma (protocronismul şi celelalte) era greu de prevăzut. Paul Georgescu s-a arătat surprins de motto-ul din E. Lovinescu pus de mine în fruntea monografiei, întrebîndu-se asupra motivelor mele de aprehensiune. Abia cîţiva ani mai tîrziu mi-a dat dreptate.
Cît priveşte contestarea lui Maiorescu, ea a venit din mai multe direcţii, în funcţie de epocile în care s-a produs. Cea dintîi datează din deceniile finale ale secolului XIX şi e rezultatul schimbării criteriilor criticii. Gherismul, cu încărcătura lui social-morală, cu tendenţiozitatea şi tezismul său, a trecut, o vreme, ca o înnoire firească a repertoriului criticii noastre. Maiorescu începea să fie simţit ca învechit în idealismul lui de sorginte clasică. O contestare de altă natură va fi aceea din perioada interbelică, legată de voga autenticului în literatură şi formulată cel mai bine de Camil Petrescu. în 1936, autorul Tezelor şi antitezelor admitea valoarea istorică a "efortului Junimii de a limpezi, de a organiza şi de a înfrumuseţa" o literatură grevată de "verbozitatea metisă"şi de "mahalagism cultural". Dar îi reproşa "sacrificarea autenticului, a pateticului, a străfundurilor psihologice". Tema camilpetresciană va fi energic conotată ideologic în generaţia '30, cînd Mircea Eliade, de pildă, redescoperea vigoarea primară şi magică a unui Hasdeu, cînd iraţionalismul îşi reintra în drepturi şi cînd pînă şi G. Călinescu, singur printre marii critici ai momentului, condamna "formalismul" maiorescian. Patru sau cinci decenii mai tîrziu, după tezele din 1971, aceeaşi, în linii generale, va fi tema refuzului, cu precizarea că nu se putea da pe faţă iraţionalismul, mascat de un naţionalism de şcoală nouă, comunistă. între timp, în anii '50, Maiorescu trecuse şi prin furcile caudine ale propagandei literare comuniste de primă oră, fundamental antinaţională, fiind eliminat din conştiinţa publică din cauza conservatorismului său politic şi a estetismului concepţiei sale critice. O piesă, aşadar, cu mai multe acte şi cu motivaţii uneori opuse.
Ce actualitate poate avea Maiorescu astăzi, zece ani după revoluţie? Iată o întrebare pe care nu putem s-o ocolim. Greşala care se face, în astfel de cazuri, constă în a interpreta actualitatea ca o forţare a datelor istorice. Şi G. Călinescu şi Al. Dobrescu şi alţii au dreptate să pretindă că, în sens strict, maiorescianismul apare ca depăşit şi elementar. Critica literară n-a rămas, nu putea să rămînă, la clasicismul teoretic şi la poziţiile practice ale autorului Cercetării critice. Definiţiile şi reglementările lui Maiorescu suferă de oarecare naivitate şi ar fi exagerat să vrem a le prelua tale-quale. însă problema spiritului critic, pe care s-a întemeiat acţiunea junimistă, mi se pare, în continuare, valabilă.
Mai mult, cauzele şi efectele acestei acţiuni pot fi privite cu simpatie, în condiţiile în care "mahalagismul cultural" şi "verbozitatea metisă" identificate de Camil Petrescu în literatura din a doua parte a secolului XIX cunosc o şocantă revitalizare din 1989 încoace. Ţintelor de natură literară subliniate de Camil Petrescu li se pot adăuga cele de natură ideologică pe care le-a avut în vedere E. Lovinescu. Apelul la ordine şi la raţiune a redevenit actual în confuzia de astăzi a valorilor artistice, morale şi ideologice.
Dacă ne întoarcem la esenţa concepţiei maioresciene asupra artei, observăm că ea a jucat, la rîndul ei, un rol cu mult mai însemnat decît au fost dispuşi să creadă chiar susţinătorii ei din secolul XX. În lipsa ei vădită de sofisticare, în simplismul ei cîteodată, concepţia aceasta are merite majore în evoluţia spre modernitate a literaturii noastre. Iată un lucru pierdut din vedere. Maiorescu a pus capăt utilitarismului artistic, a militantismelor de tot felul dragi generaţiei romantice. El e cel dintîi care afirmă clar la noi că arta nu e nici morală, nici imorală, ghidîndu-se după criterii proprii, interne. Concepţia lui neutilitaristă deschide drum modernităţii, mai ales în poezie, pe care o purifică de social, de etic, de naţional, eliberînd-o de tendenţiozitatea militantă care-i caracterizase pe paşoptişti. E limpede că Maiorescu nu înţelegea poezia nouă şi că realismul în proză îl oripila. Paradoxul face ca acest adept al stilului înalt şi nobil în artă să fi fost factorul decisiv în eliberarea literaturii de sclavia unor scopuri nespecifice şi străine, întorcînd-o cu faţa la natura ei. Nereceptiv la noile teme şi limbaje, Maiorescu pregăteşte decisiv o modernitate care-i datorează mult mai mult decît au crezut modernii însişi. În sfîrşit, combătînd formele fără fond, conservatorul Maiorescu a putut prevesti, în viziunea lui organicistă asupra istoriei, riscul rupturilor şi al revoluţiilor de care gîndirea secolului XX a fost intoxicată. Proletcultismul anilor '50 avea în junimism un adversar mult mai redutabil, şi nu doar literar, decît era capabil să-şi dea seama. După cum, logica limpede şi nenegociabilă a spiritului maiorescian se cuvine invocată cu tărie astăzi, cînd domneşte confuzia valorilor şi a criteriilor, în artă, în politică, în mentalităţi.