Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
Mai există Parcul Ioanid? de Cronicar


Ne aflam îmbarcaţi zilele trecute, eu şi alţi concitadini, în autobuzul 133, călătorind ca vai de noi, la oră de vârf, dinspre Piaţa Romană spre Calea Moşilor. Înaintare trudnică, bară lângă bară, cu multe opriri între staţii. Trecusem anevoie de Dorobanţi, de Polonă şi din nou ne-am oprit. De această dată exact în dreptul unui indicator stradal, un fel de pancartă înfiptă în trotuar pe care scria ceva ce m-a intrigat: Parcul Ion Voicu. Eu ştiam dintotdeauna că din acel punct de pe Dacia se poate ajunge, tăind printr-o scurtă alee, în Parcul Ioanid. În vestitul parc Ioanid, un reper-emblemă al Bucureştiului. Cum de apăruse acel „Ion Voicu”?

Acasă mă interesez, dau telefoane şi ce aflu? Aflu ceva despre care s-a scris şi în ziare dar mie îmi scăpase. Anume că deputatul Mădălin Voicu, nu cu mult timp în urmă, ar fi intervenit la municipalitate să fie rebotezat Parcul Ioanid cu numele tatălui său, Ion Voicu, violonistul de mare faimă care locuise într-un imobil din zonă. Şi schimbarea s-a şi făcut, vrednicii edili ai Capitalei neîndrăznind să-l refuze pe deputatul cu gura mare. Nu ştiu dacă lucrurile s-au petrecut chiar aşa, dar un fapt este cert: Parcul Ioanid a devenit Parcul Ion Voicu, astfel cum, din autobuzul 133, am văzut scris pe indicatorul stradal. Nu-mi venea să-mi cred ochilor.

De ce însă atâta mirare, m-ar putea întreba cineva, de ce atâta mirare şi frământare? Străzi, pieţe, parcuri, toate trebuie să poarte un nume, vorba poetului, şi de ce nu l-ar purta şi pe acela al violonistului Ion Voicu? Nu a fost Ion Voicu un om de valoare al acestei ţări? Sigur a fost, voi răspunde, a fost un mare artist, nu încape îndoială. Şi a mai fost, pe deasupra, şi om de spirit, de umor subţire, spre deosebire de urmaşul său senator, care cultivă alt fel de umor. Mi-l amintesc pe Ion Voicu de la o emisiune televizată, probabil ultima la care a participat, pe la mijlocul anilor ’90, vorbind cu vervă, cu bonomie şi inteligenţă, cu mare farmec. Atunci?

Atunci vreau să spun că nu Ion Voicu este în discuţie, ci ştergerea din toponimia bucureşteană a „Parcului Ioanid”. Să i se fi dat numele lui Ion Voicu altui parc, sau vreunei străzi, vreunei piaţete din apropiere, dar nu Parcului Ioanid, cum au făcut-o edilii obedienţi sau ignoranţi (sau şi una şi alta). De un secol şi jumătate Parcul Ioanid era intrat în istoria Bucureştiului, în istoria noastră culturală şi chiar în literatură, la propriu vorbind. Îl aflăm la mulţi scriitori români, contemporani şi interbelici, iar prozatorul Bedros Horasangian chiar şi-a intitulat o carte Parcul Ioanid. Ce va fi spunând el despre faptul că Parcul Ioanid nu mai există? Sau ce vor fi spunând, aflând acelaşi lucru, Radu Cosaşu, Alexandru George, Barbu Cioculescu şi atâţia alţi scriitori români împătimiţi de Bucureşti? De un Bucureşti, desigur, din al cărui cuprins, măcar simbolic, Parcul Ioanid nu poate să lipsească.

Dar s-a întâmplat în acest caz la fel ca în atâtea altele în care sunt vădite pornirile noastre de sinucigaşi culturali. Numele consacrate de istorie ale străzilor, ale parcurilor, ale pieţelor publice le ştergem din scripte şi din memorie ca şi cum nu ar fi şi nişte repere de cultură. Ce să mai vorbim despre distrugerile fizice? Mai există Calea Văcăreşti? Doar pe coperta cărţii lui I. Peltz. Numele a dispărut cu stradă cu tot, trimisă în neant de buldozerele lui Ceauşescu.

Fizic, Parcul Ioanid mai există, dar numele, doar pe coperta cărţii lui Horasangian. Ce vine la rând? Poate Grădina Icoanei, poate Cişmigiul. Îşi pierde Bucureştiul identitatea culturală? Ei şi! Au schimbat comuniştii numele vechi, de ce să nu venim şi noi cu schimbările noastre? Praful şi pulberea să se aleagă de trecut.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara