Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Mai este nevoie de ficţiune? de Mirela Stănciulescu



Această întrebare nu este una retorică. Este o întrebare care mă urmăreşte insistent de la o vreme. Sau mai degrabă este o temere de fond, o spaimă dincolo de faptul că eu însămi scriu ficţiune. Îmi este teamă că nu se mai conştientizează nevoia de ficţiune şi că acest lucru poate contribui la împietrirea noastră interioară.

Întrebarea s-ar putea extinde, înfricoşător, într-o mult mai vastă spaţialitate. Mai este nevoie de literatură? Mai este nevoie de artă? Mai este nevoie de cultură într-o lume invadată de subcultură şi de pre-fabricate? Dar în acest caz risc să intru în pură retorică, aşa că mă întorc şi întreb, din nou, cu toată gravitatea: mai este nevoie de ficţiune?

Copiii sunt ajutaţi şi chiar încurajaţi să descopere ficţiunea. Nu există copil care să nu cunoască un basm. Alături de el, ne bucurăm şi noi să redescoperim puritatea emoţiei prin poveşti. Apoi însă ne întoarcem la lucrurile noastre serioase de oameni maturi şi ocupaţi, iar mai târziu le spunem să nu mai creadă în basme.

În alte ţări, copiii sunt încurajaţi şi mai târziu, la şcoală, să-şi dezvolte imaginaţia şi spiritul critic. La noi tendinţa este din păcate, inversă, de uniformizare, tocmai la materia la care copiii ar trebui să-şi dezvolte spiritul creator şi individualitatea.

Există de altfel, în ultima vreme, o puternică tendinţă de uniformizare. Toţi să gândim la fel, să vorbim la fel, să ne petrecem viaţa la fel. Etalonul fiind, desigur, VIP-urile. Care, în majoritatea lor, nu ştiu să se exprime, folosesc cuvinte puţine şi uneori cu sensuri greşite, şi se mândresc cu faptul că, ştiind puţin şi împietriţi fiind pe dinăuntru, au ajuns unde-au ajuns. La ce ne mai trebuie cărţi, atunci când învăţătura e un moft opţional şi plicticos, care nu aduce nimic material?

Ficţiunea este, în opinia mea, o modalitate de a-i salva pe oameni de la împietrirea pe dinăuntru şi de la uniformizare. Este o exprimare pură a emoţiei umane, la fel precum orice alt tip de creaţie artistică. Şi este, deopotrivă, o prelucrare atentă a realităţii. O prelucrare în diverse forme, care ţin de individualitatea celui care se apleacă asupra realităţii, pentru a o şlefui după cum îl călăuzeşte imaginaţia. Autorul de ficţiune este precum un sculptor închis într-un atelier în faţa unui bloc de marmură neşlefuit. El nu are la îndemână decât literele alfabetului, adunate într-o masă amorfă în atelierul minţii lui. Unica lui daltă este imaginaţia. Cu infinitezimală grijă la construcţie, detalii, expresie şi transmiterea de emoţie, el creează din acel bloc amorf de litere o operă de artă.

Dar cuvintele sunt înşelătoare, tocmai pentru că sunt la îndemâna oricui. Ce fericit era burghezul gentilom al lui Moličre, când a descoperit că a făcut toată viaţa lui proză, fără să ştie! Ca să fii pictor sau muzician trebuie să ştii să mânuieşti nişte instrumente care nu sunt la îndemâna oricui. Ca scriitor, însă, te foloseşti de un element la îndemâna tuturor: cuvântul. Cuvântul e un banal fir de iarbă. Pare atât de uşor să scrii! Dar câtă suferinţă si durere se consumă în tăcere într-o fiinţă aparent nemişcată şi senină, care priveşte concentrat o foaie de hârtie sau un ecran de calculator, şi uneori mai scrie nişte rânduri. Ce uşor pot înşela aparenţele! Ce mult ne tulbură, pe loc, vederea unui om care munceşte fizic din greu, asudat, murdar, respirând anevoie, şi ce lipsă de înţelegere şi de căldură avem când îl vedem pe un scriitor la masa de lucru... La un pictor vezi tuburile de culori, la un muzician auzi sunetele instrumentelor, dar la un scriitor vezi doar nişte vorbe înşirate pe o hârtie sau pe un ecran de calculator.

Iată însă că, dacă ne uităm în jur, până şi ideea de creaţie a suferit modificări substanţiale în ultimul timp. Muzica este compusă mai mult de echipamente sofisticate şi inumane decât de minţi care văd şi visează note muzicale. Acum în muzica uşoară nu mai e nevoie nici de poeţi-textieri, toată lumea face versuri, rimând iar şi iar aceleaşi cuvinte. La fel a apărut şi realitatea neprelucrată, neşlefuită, tăiată grosolan în calupuri mari, precum marmelada de odinioară. Reality show-urile televizate şi-au răsfrânt influenţa asupra tuturor genurilor artistice. Oricine poate face orice, sub ochii tuturor.

Sigur, există contra-argumentul că, totuşi, în ultima vreme s-a mărit numărul de premii literare şi că în cadrul decernărilor fiecare specie literară este recunoscută. Dar situaţia - situaţia cunoscută direct, din viaţa de fiecare zi - este alta. După primirea unui premiu, autorul de carte este cel mai singur om din lume. Ultimul exemplu care îmi vine în minte este cel al romanului premiat anul acesta de către Uniunea Scriitorilor. Câţi cititori au avut ocazia să audă vorbindu-se despre cartea pe drept premiată a Doinei Ruşti? Câţi o găsesc în librării? Eu una nu am găsit-o la târgul de carte, la doar o zi după anunţarea premiilor. Nu am văzut nici o emisiune televizată şi nici o dezbatere în vreo revistă culturală în legătură cu romanul premiat, cu celelalte premii şi cu celelalte nominalizări. Nici un interviu cu autoarea, nici o promisiune de reeditare a cărţii de către vreun sponsor entuziasmat (dacă greşesc, e vina mea, mi-a scăpat informaţia, însă nici nu a răzbătut vreun ecou până la mine).

Agenţi literari care să promoveze cărţile nu există. Mai toţi editorii trimit cărţile pe la biblioteci sau le ţin prin tipografii. Librarii şi distribuitorii nu îl caută pe autor. Cititorii interesaţi întreabă pe ici şi colo de cartea lui, apoi dau din umeri, neputincioşi, şi o uită sau, dacă au norocul să-l întâlnească pe autor, îi cer acestuia un exemplar. Criticii semnalează prezenţa cărţii în câte un articol singular. Apoi se aşterne tăcerea. Cartea este uitată. Nu ştim să ne bucurăm de apariţia unei cărţi.

Cine mai citeşte cărţi?

Dacă ne luăm după numărul de vizitatori şi cumpărători de la târgurile de carte, este limpede că există interes pentru lectură. Dar dacă ne uităm la titlurile cărţilor cumpărate, vedem că foarte puţine sunt cele de beletristică. Lumea cumpără cărţi practice, distractive sau informative. Literatura îşi pierde treptat înţelesul creativ şi îşi dobândeşte un înţeles lucrativ. Puţină lume mai conştientizează că literatura este un act creator, o invitaţie la reflectie şi o expresie a individualităţii umane.

La modă este non-ficţiunea. Cărţi de specialitate te învaţă tot ce vrei şi ce nu vrei: cum să te pregăteşti pentru un interviu de recrutare, cum să îţi construieşti o carieră, cum să te porţi cu partenerul de viaţă, cum să-ţi amenajezi casa, grădina, şi, în general, viaţa... Sfaturi practice, ghiduri turistice, cărţi de vacanţă...

Un loc aparte în non-ficţiune îl ocupă cărţile de memorii, jurnalele, biografiile. Setea de informare pe care cititorii de carte au avut-o în ultimii 20 de ani este absolut justificată. A existat un hiatus uriaş de informare în această privinţă şi trebuie să ne recuperăm istoria şi simţul istoriei. Recunosc că aceste cărţi îşi au rolul lor formativ şi informativ şi că multe dintre ele constituie exemple de literatură bună. Dar opinia mea, pur subiectivă, este că acest gen de carte este mult mai bine susţinut şi promovat de edituri, în detrimentul ficţiunii. Şi mă întreb: de ce? Ficţiunea şi non-ficţiunea ar trebui să coexiste, nu să se canibalizeze, pentru că sunt complementare. Non-ficţiunea reconstituie realitatea, în timp ce ficţiunea creează o altă realitate.

Nu mi-am propus să fac aici o analiză comparativă între ficţiune şi non-ficţiune. Şi totuşi... De ce este ficţiunea în cădere liberă?

Trebuie să se schimbe literatura sau trebuie să se schimbe cititorii? Nu cumva a apărut o prăpastie între ei? Cum este condus un cititor oarecare prin lumea vastă a cărţilor? Lectura presupune un efort intelectual, o întoarcere spre sine şi o mare disponibilitate emoţională. Cum se descurcă de unul singur un cititor care înmănunchează în mod fericit aceste calităţi şi care primeşte doar semnale disparate despre cărţile care apar?

Ca autor de ficţiune, nu pot să nu constat că în ultima vreme ficţiunea este într-un mare declin, şi cred că ea trebuie apărată. Altfel, ar fi ca şi cum reality show-urile ar lua cu totul locul filmelor artistice.

Poate că, în ciuda aparenţelor, temerea mea este nefondată. Mi-aş dori, tocmai de aceea, să aflu şi alte păreri despre acest subiect: mai este nevoie de ficţiune?