Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Mai bine golan! de Marina Constantinescu

De cîte ori se apropie zilele şi nopţile de 13,14,15 iunie, sufletul meu se înnegurează. Intră într-un fel de doliu. Nu am vorbit ani de zile despre toată povestea asta pentru că aşa ne-am jurat, cîndva, un grup de prieteni, într-un vîrf de munte mai sus de Săpînţa, în noaptea de Anul Nou ce-l lăsa în urmă pe 1990. Luna, doar ea, lumina inimaginabil şi straniu pămîntul acoperit de zăpadă. Ne-am unit braţele într-un cerc mare, cît proiecţia ei deasupra noastră. Marian, Mihai, Mircea, Mugur, Florin, Claudia, Luminiţa... Atunci, abia, am plîns. Lacrimile duceau la vale umilinţe dezamăgiri, se spălau rănile uscate, sufletele noastre, amintirile, coşmarul. N-am uitat. Nimic. Nici o secundă. Nici inocenţa, nici visul, nici speranţa că drumul va fi altul. Complet altul. Nici urletul visceral al muncitorilor care anunţa triumfător "IMGB face ordine! Noi muncim, noi nu gîndim". Nici bătăile, nici loviturile aplicate cu bestialitate de regulă în cap, ca să ne iasă gărgăunii, nici ecoul înfricoşător de pe Edgar Quinet al lozincilor devastatoare " Moarte studenţilor! Moarte intelectualilor!". Nici aplauzele peceriste ale unor femei cu pungi în mîini care se excitau teribil de cîte ori mai luam o bîtă în cap sau un şut în fund, nici gemetele înspăimîntătoare ale femeii gravide peste care am fost aruncată în fîntîna din Piaţă. Nici fuga pe la spitale ca să-i căutăm pe colegii de la Filologie, Filosofie, Matematică, Istorie, Fizică, Arhitectură bătuţi cumplit, desfiguraţi, greu de recunoscut. Nici vuietul străzilor pornit ca stihiile împotriva noastră, a libertăţii, a celor care au mişcat primele rotiţe ale sistemului democratic. Nici sîngele împrăştiat pe pereţi, nici smocurile de păr ce pluteau pretutindeni în clubul de la Litere. Nici aroganţa cu care Petre Roman, prim-ministru, îmbrăcat impecabil într-un costum de culoarea oului de raţă a catadicsit să vină la Filologie ca să se lămurească dacă nu avem arme, nici lacrimile lui Mihai Şora, ministrul Învăţămîntului de atunci, şocat de ce vede în facultatea noastră, pe holuri, în celebra bibliotecă, pe feţele profesorilor batjocoriţi, bătuţi, pe figurile devastate de lovituri ale studenţilor care se apărau de potopul de învinuiri, de atîta nedreptate, de atîta suferinţă greu de cuprins aici. Nici devastarea sediilor partidelor istorice, nici ameninţările cu moartea, nici urmăririle, nici hărţuiala la care mulţi oameni din Piaţă, intelectuali de la Grupul pentru Dialog Social, de la ziarul "România liberă" şi nu numai au fost supuşi zile şi nopţi în şir. Nici felul în care minerii şi securiştii amestecaţi printre ei au pus stăpînire neruşinată pe amfiteatrele Universităţii, pe accesul în facultăţi, pe examenele pe care le aveam de dat - era sesiune. Nici injuriile adresate cu o voluptate inimaginabilă. Nici manipularea neruşinată pe care Televiziunea a făcut-o cu o deşănţare încărcată de vinovăţie şi de complicitate. Nici corpurile contorsionate de izbituri aplicate animalic, în stînga şi-n dreapta, tuturor trecătorilor care păreau "golani", manifestanţi plătiţi de Raţiu în dolari, curve ce au făcut copii în corturi cu Marian Munteanu, drogaţi, legionari, smintiţi de libertate şi democraţie. Nici faptul că nici un preot nu a ieşit cu crucea în mînă ca să-i potolească pe aceşti oameni întărîtaţi împotriva semenilor lor. Oameni ieşiţi din adîncuri, din întuneric, nemîncaţi, obosiţi, tîrîţi prin trenuri ca să scape Bucureştiul de asediul golanilor. Ca să aducă liniştea. Pentru care votaseră. Ca să sape şi să planteze flori pe peluza din faţa Teatrului Naţional. Ca să hăituiască pe străzile unei capitale din Europa oameni împotriva cărora erau asmuţiţi. Am trăit în Piaţa Universităţii insular. Acolo m-am maturizat. Civic. Acolo am simţit ce înseamnă solidaritatea de care, atîţia zeci de ani, habar n-am avut. Solidaritatea pe termen lung şi bucuria ei. Istoria şi-a împrospătat respiraţia cu aspiraţiile studenţilor, ale intelectualilor, ale liceenilor, ale oamenilor care au vrut să nu mai fie la fel. Care au vrut să nu se mai repete erori şi orori. Care au strigat, fără să obosească, "punctul 8 de la Timişoara", cu cea mai minunată intuiţie că igiena morală este imperios necesară într-o societate care abia se naşte şi se pune pe picioare foarte iute. Cu naturaleţe vorbeam de fapt despre mult discutata şi analizata Lege a Lustraţiei de azi. Atunci, o intuiţie civică, astăzi, un adevărat demers politic. Chiar dacă astăzi o ciudată tăcere se aşterne în jurul acelor crunte întîmplări, chiar dacă nici unul dintre cei implicaţi direct - Iliescu, Roman, Chiţac, Miron Cozma - nu sînt de găsit şi nu sînt dispuşi să facă declaraţii sau să răspundă unor întrebări importante, chiar dacă despre mineriade se vorbeşte doar începînd cu 1991, chiar dacă Miron Cozma nu ispăşeşte pedeapsă pentru ce a făcut în 1990, chiar dacă Ion Iliescu abia acum este anchetat în dosar penal cu privire la pata de necurăţat pe care a încuviinţat-o, pentru care a mulţumit, cu zîmbet larg, masei de mineri strînşi la Pavilionul expoziţional, chiar dacă generalul Chiţac abia acum este anchetat serios, chiar dacă Petre Roman nu dă explicaţii, încă, chiar dacă Dan Voinea se chinuie încă în hăţişul dosarelor şi al mărturiilor, istoria nu poate sări acest capitol din formarea societăţii noastre de după 1989. Nu poate sări peste momentul formidabil cînd Alexandru Paleologu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Eugene Ionesco s-au declarat "Golani", iar mesajul lor extraordinar, citit în Piaţă, a dat gir şi încredere. Nu poate să ocolească prezenţa celor de la Grupul de Dialog Social pe întregul parcurs al unui exerciţiu democratic. Nici zilele şi nopţile în care imaginaţia ţesea formule care să bucure rezistenţa spiritului, a încrederii în celălalt, în ceilalţi. Mulţi, foarte mulţi, incredibil de mulţi. Nici protestele care ne adunau energiile pentru susţinerea coloanei vertebrale a democraţiei noastre. Mi s-a părut că anul acesta a adus mai multă tăcere şi nepăsare ca niciodată. Subiectul 13-15 iunie a trecut mai degrabă neobservat sau ca o bifare, jenantă, a temei pe ici, pe colo, prin ziare sau pe la televiziuni. Lucrurile sînt abia la început. Nu există un răspuns oficial asupra celor petrecute atunci. Nu există vinovaţi oficiali. Doar victime. Nu s-a prezentat oficial nici o concluzie, nici un rezultat al anchetelor. Locuri, fapte sînt trecute sub tăcere, în prea grabnică uitare, sau sînt confiscate de-a dreptul, amplificînd suferinţa în faţa unui şir lung de minciuni, de vinovăţii, de complicităţi. Astăzi, după şaptesprezece ani, de pildă, un loc care a intrat în conştiinţa democraţiei noastre, în conştiinţa reînvăţării dialogului, a spiritului civic, în conştiinţa artiştilor din toate registrele - actori, regizori, muzicieni, jazzmani, scenografi, scriitori - care şi-au stimulat, deopotrivă, libertatea creaţiei şi libertatea interioară ani şi ani de zile, un loc care defineşte deopotrivă ce a însemnat şi înseamnă GDS, revista 22, Librăria Humanitas, Green Hours este ameninţat direct cu ştergerea de pe harta geografiei democraţiei. Stupide legi, născocite peste noapte, proprietari apăruţi din apele tulburi ale aranjamentelor de tot felul sînt pe cale să pună labele pe istoria impecabilă a unui loc. Pe spaţiul depozitar al conştiinţei care a susţinut adevărul. ?i asta nu dă fiori oficialităţilor, parlamentarilor, politicienilor, funcţionarilor puşi să apere şi valorile fundamentale ale istoriei, ale democraţiei. Nu agită nici un for politic. Nu îi sperie această dispariţe decît tot pe aceia care l-au născut, l-au înnobilat atîţia ani cu o devoţiune impresionantă. Ce se petrece, oare, cu noi? Nu ştiu de ce, dar simt că mi se face frică. Simt cum îmi răsună în urechi vuietul stihiilor istoriei care au călcat, care au strivit încercările de a privi cerul înstelat de deasupra noastră şi care s-au străduit să lase să pogoare legea morală în noi. Simt cum se înfulecă hălci din istoria recentă, hălci din mine, din memoria afectivă a unor momente unice şi, se pare, cu neputinţă de repetat. Simt că doar aceiaşi insulari mai punem preţ, cu disperare, pe reperele moralităţii. Că ne strîngem aceiaşi ca să spunem, sisific, că cine uită nu merită. Închid ochii. Văd mii şi mii de figuri cu zîmbetul cît toată fiinţa lor cîntînd. Aud acel cîntec care a însoţit unul dintre cele mai frumoase vise din nopţi fantastice de vară trăite în Piaţa Universităţii: Mai bine golan Decît activist, Mai bine mort Decît comunist!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara