Numărul curent: 36

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Despre literatură cu bucurie:
Mai avem azi un Maiorescu? (III) de Ioana Pârvulescu



Destinatari: colegii critici

Stimaţi colegi critici,

În 1909 toată lumea literară românească îi omagia pe Eminescu şi pe Creangă de la a căror moarte se împlineau abia 20 de ani. Un an mai târziu, în 1910, venise rândul sărbătoririi lui Maiorescu, de la a cărui naştere se împlineau 70 de ani. Spun asta pentru că suntem în 2009 şi vom sărbători, anul acesta, 120 de ani de la moartea celor doi "clasici", iar la anul 170 de ani de la naşterea lui Maiorescu. Iar cele trei aniversări sunt, inevitabil, legate între ele. Cred că din toate paginile pe care le-am citit pe această temă în revistele din 1909 şi 1910, cel mai mult mi-a plăcut Sextil Puşcariu, care, în discursul său aniversar (publicat în Junimea literară, nr. 2-3 din 1910), a încercat să spună esenţa despre Maiorescu într-o singură propoziţie. Şi a reuşit! Iar aceasta ar merita pusă drept motto la tot ce s-a întâmplat ulterior cu discuţiile despre locul sau despre rolul lui Maiorescu în cultura română. Iată formula: Lui Maiorescu timpul i-a dat întotdeauna dreptate. Ceea ce nu înseamnă că n-a fost contestat, răstălmăcit, că nu i s-au pus beţe în roate şi că imaginea lui n-ar fi avut de suferit, ci că, până la urmă, având timpul ca aliat invizibil, a ieşit învingător, iar poziţia lui, ideile lui s-au dovedit corecte. Dar pentru confruntare a avut nevoie de tărie de caracter şi de încredere în posibilitatea binelui. Tocmai încrederea lipseşte astăzi unui eventual Maiorescu.

Două tipuri de contestări a suferit, în linii mari, criticul. Unele venite de la oamenii din vremea lui, din neînţelegere, sau din situare pe poziţii culturale şi politice diferite. Acestea sunt fireşti, cinstite şi inevitabile. Un Hasdeu, un Gherea, un Macedonski, la un moment dat şi Caragiale îl atacă pe Maiorescu, din motive diferite, în luptă bărbătească "faţă către faţă". Al doilea tip de contestare este cea nefirească, din perioada proletcultistă, când Maiorescu era atacat de către un sistem opresiv, când nu mai avea "drept la replică", când opera lui era ciuntită şi falsificată, iar apărătorii săi erau reduşi la tăcere prin mijloace extraliterare: frica, închisoarea şi şantajul. În aceste atacuri "istorice" din anii '50, Maiorescu avea un singur aliat, tot cel despre care vorbise Sextil Puşcariu: timpul.


În articolul Un învăţător, publicat în numărul omagial din Convorbiri literare, februarie 1910, Vlahuţă face un mic "studiu de receptare", amintind începuturile, deloc favorabile, ale pătrunderii ideilor maioresciene în societatea tinereţii lui: "Venit într-o vreme de îmbolmojeală, de pripă lacomă şi de fraze ameţitoare - de mari prefaceri în viaţa noastră, dar şi de mari nedumeriri, de foarte multe lucruri poleite, cari vroiau să treacă şi izbuteau să treacă drept aur adevărat, - d-l Maiorescu aduce, în vălmăşagul şi huetul acela de bâlciu, privirea care vede, şi glasul care face tăcere, pentru a fi ascultat. Privirea care vede dincolo de suprafaţa lucrurilor şi dincolo de vremea lor. Ciudat trebuie să li se fi părut oamenilor de atunci tânărul acela grav, aproape solemn, care venea să le strice sărbătoarea, cu vorba lui măsurată, serioasă, plină de autoritatea pe care o dă adevărul". Reacţia nu este de acceptare imediată, şi Vlahuţă încearcă să-i facă să înţeleagă pe contemporanii din 1910 cum sunau adevărurile lui Maiorescu, între care şi susţinerea lui Carol, adică a unui principe străin, pe la 1866, şi necesitatea unei "direcţii noi" în literatura noastră: "Acei cari cutează astăzi să strige unele adevăruri ş...ţ anevoe şi-ar putea închipui ce tărie de zeu invulnerabil îi trebuia unui om, acum cincizeci de ani, ca să poată spune ceea ce a spus - şi cum a spus - d-l Maiorescu lumii de atunci. Ştia el bine că atitudinea aceea bărbătească, hotărâtă, profund cinstită, numai simpatică şi comodă nu putea fi."

La 1910, victoria lui Maiorescu pare fapt hotărât, definitiv. Sextil Puşcariu o proclamă după ce aminteşte un episod autobiografic. Pe când era student la Viena, şi n-avusese încă privilegiul de a fi printre invitaţii din casa criticului, s-a pomenit într-o zi, când s-a întors în mansarda lui de la etajul al IV-lea, cu nişte dicţionare de specialitate lăsate pentru el de Maiorescu: "Le cumpărase de la St. Moritz şi, în trecerea sa prin Viena, n-a pregetat să urce cele patru şrânduri deţ scări ca să lase în treacăt în casa necunoscutului această dovadă de atenţiune". Îl remarcase pe tânăr din articolele publicate în Convorbiri literare.

Însă nici la 1910 sărbătorirea n-a fost lipsită de un trouble-fęte. Acesta e tânărul Sadoveanu. Prezintă Junimea, la a doua mână (de la "un profesor cu ochelari"), tendenţios, ca pe o societate solemnă, de oameni sclifosiţi, controlaţi în mişcări, ultraaristocraţi şi, până la urmă ridicoli: "Era o atmosferă parfumată, era o atmosferă de idei înalte, frumos spuse; era o atmosferă aristocratică. Unul citea o poezie, ceilalţi se gândeau la altceva, ori vorbeau între sine, cu glas scăzut, foarte cuviincioşi. Începeau apoi, după sfârşitul versurilor, teorii fine despre artă; convorbirea se însufleţea când treceau cu toţii într-o sufragerie scânteietoare, cu mese pline de gustări alese şi de vinuri chilimbarii şi rubinii. ş...ţ Şi era între aceştia ş-un om umilit, îmbrăcat în straie rău croite. ş...ţ El se simţea străin stânjenit, - sta într-un colţ ca un om sărman care n-are loc la masa bogaţilor, şi se gândea la nevoile lui şi la amărăciunile lui nenumărate." E vorba de Creangă. Iată una din temele care se vor regăsi şi mai târziu în acuzele la adresa Junimii şi a lui Maiorescu. De unde să-i fi venit lui Sadoveanu paraponul? Poate de la faptul că raportul academic al lui Maiorescu, din 1906, de altminteri elogios, despre povestirile tânărului prozator, se încheie cu un sfat pedagogic. Tânărul să-şi lărgească cunoştinţele prin "studii superioare" şi să-şi "înmulţească senzaţiunile prin contactul cu o civilizaţie mai înaintată"(e vorba de Occident), altfel riscă să-şi zidească talentul în limitele unui orizont mărginit. Deocamdată, la 1910, Iacob Negruzzi îl pune la punct pe Sadoveanu cu eleganţă şi corectează imaginea despre serile Junimii pusă în circulaţie de acesta: "Am rămas uimit cetind aceste rânduri ale d-lui Sadoveanu şi trebuie să presupun că buna sa credinţă a fost cu desăvârşire indusă în eroare de persoana care i-a făcut aceste comunicări. ş...ţ Nu se poate să fi fost o persoană care frequenta adunările Junimii. Căci n-a fost societate în lume în care se gesticula mai mult, se observau mişcările mai puţin şi se vorbia cu mai puţină cumpănire". Negruzzi îl evocă pe Vasile Pogor, care "adeseori ţinea o perină în mână, gata s-o arunce" în capul celui netalentat, care "pe Boileau îl numea numai porcul de Boileau, iar la serbările aniversare făcea glume aşa de puţin Ťcu perdeať că mulţi din tinerii literaţi de azi s-ar simţi scandalizaţi". Cât despre Creangă, aici calomnia atinge punctul culminant: ajuns la strâmtoare, povestitorul a fost scăpat de Maiorescu însuşi prin numirea ca institutor, apoi prin publicare, astfel încât el a ajuns să-şi cumpere, în tovărăşie, o tipografie şi să ajungă acţionar la o Societate de Credit Agricol din Iaşi. La Junimea, "departe de a fi umilit, Creangă se simţea foarte la locul său" şi "deveni unul din junimiştii cei mai înfocaţi, mai zeloşi".

În anii '50 manualele se deschideau cu Junimea, numai că gruparea era numită, cu litere bolduite, "Monstruoasa coaliţie". Maiorescu devenise brusc unul dintre oamenii cei mai cumpliţi ai trecutului: antipatriot, aristocrat cu bani, care nu-i înţelegea pe cei care muncesc din greu ca să-şi câştige pâinea (tocmai el, burghez mijlociu care nu moştenise avere şi făcea avocatură ca să aibă din ce să trăiască), ins care l-a dispreţuit pe Creangă şi nu l-a preţuit îndeajuns nici pe Eminescu. Se "opune cu înverşunare progresului cultural", are activitate "şi mai dăunătoare" pe "tărâmul artei şi criticii literare decât în plan filosofic", ridică în slăvi "arta găunoasă, arta narcotică", servind "cât se poate de zelos interesele clasei exploatatoare". E un "exponent ideologic al coaliţiei burgheziei cu moşierimea", cu "atitudine duşmănoasă" faţă de democraţie (C.I. Gulian). În cartea pompos intitulată Studii şi eseuri de N. Moraru (ESPLA, 1950), pe care am primit-o cadou de la Adriana Bittel ("ai aici tot proletcultismul"), din paragrafele care-l privesc pe Maiorescu am putut reconstitui metodele principale de măsluire a realităţii şi de îndoctrinare cu minciuni: totul este întors pe dos, binele este prezentat ca rău, citatele sunt trunchiate, iar ticăloşiile proprii sunt puse pe seama celuilalt. De pildă intuiţia formidabilă a lui Maiorescu din Direcţia nouă... (N. Moraru nici nu dă titlul studiului, trimiterea o face vag la Critice), în care Eminescu, pe atunci autor cu numai câteva poeme publicate, este pomenit imediat după Alecsandri, este scoasă din context şi răstălmăcită atât de tare încât îţi vine să te freci la ochi. N. Moraru citeşte fragmentul ca şi cum Maiorescu l-ar fi scris după ce lucrurile au fost bine stabilite şi-l ironizează pe critic că l-a pus pe Alecsandri înaintea lui Eminescu şi că are obiecţii şi sugestii: "Poziţia adevărată a criticei burgheze se vădeşte în aprecierile lui Maiorescu atunci când îl compară pe Eminescu cu...Alecsandri." Urmează celebrul citat şi comentariul: "Condescendent, criticul îi acordă lui Eminescu aprecierea de Ťîn fine...poetť, adică cu generoasă, mare îngăduinţă." O urmă de scrupul îl face să spună, cât mai neclar posibil: "S-ar părea că este poate şcât l-ar fi amuzat pe Maiorescu acest s-ar părea că poate n.m.ţ aprecierea de la început, din vremea când poetul făcea primii paşi, când totuşi oricui, necum unui critic experimentat, trebuia să-i fie clară vigoarea uriaşă a tânărului genial" etc.

Dragi colegi, am fost la bibliotecă şi am citit din Savin Bratu, din cumplitele acuze ale "filozofului" C.I. Gulian, din Ion Vitner. Mi-am scos, pe fişe, citate, unul mai penibil şi mai urât decât altul. Însă ştiţi ceva? Pur şi simplu nu-mi vine să le reproduc. Şi apărute o singură dată e prea mult. Vreau totuşi să închei marcând punctul de cotitură: un articol al lui Liviu Rusu, apărut în Viaţa Românească, în mai 1963, Însemnări despre Titu Maiorescu, care a determinat reconsiderarea critică a lui Maiorescu, după mai bine de un deceniu de minciuni sfruntate. Cum a spus Sextil Puşcariu: lui Maiorescu timpul i-a dat întotdeauna dreptate.