Numărul curent: 15

Numerele 36, 37, 38, 39 din 2013 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Despre literatură cu bucurie:
Mai avem azi un Maiorescu? (II) de Ioana Pârvulescu

Destinatari: colegii critici


Stimaţi colegi critici,

Vă vorbeam, săptămâna trecută, despre rolul celorlalţi în a ajuta un geniu altruist ca Maiorescu să-şi împlinească destinul, care la el a fost sacrificiul eului propriu de dragul celui colectiv, pregătirea terenului fertil pentru afirmarea valorilor din jur. Eu cred că, dacă am avea azi un asemenea tip de om, el n-ar putea să facă mare lucru, pentru că proporţia dintre respect şi defăimare din preajma tuturor personalităţilor s-a schimbat în rău. La sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20 mai mulţi erau cei care admirau sincer, cei care ajutau, acum e invers. Ba mai grav, chiar dacă oamenii dispuşi să susţină ar fi mai mulţi, defăimarea s-a instituţionalizat, e organizată şi până la urmă învinge. M-am tot întrebat cum de a trecut atât de senin Maiorescu peste o serie de atacuri penibile la adresa lui, fie acestea încercări dure sau simple înţepături. Rău de tot a fost procesul - azi s-ar numi de hărţuire sexuală - la care a depus mărturie (negativă), între altele, şi eleva Veronica Micle. (Ironia soartei face ca, după mulţi ani, ea să fie cea care îi cere ajutor fostului acuzat.) Oricum procesul a lăsat urme, exact ca-n aria calomniei, iar faima de seducător a avocatului-profesor, nu de tot nemeritată, dar cu siguranţă nici subiect de proces, l-a urmărit de-a lungul întregii vieţi. Revistele umoristice nu-l iartă (într-una e prezentat ca melc "codobelc", iar în Moftul român Caragiale publică, în 1893, gluma îndoielnică "Ghidi, ghidi, Craidon, / Te cunoşti pe barbişon / C-ai fost noaptea la pension"), nici presa politică nu-l menajează, dar, cum se întâmplă adesea, până şi duşmanii îl respectă. Când Panu vine la Junimea, el se simte inconfortabil pentru că l-a atacat în presă pe Maiorescu. Xenopol îl linişteşte: "Mai întâi, Maiorescu nici nu se uită la asemenea nimicuri, şapoiţ poate că nici nu ştie că l-ai atacat...", iar această afirmaţie traduce impresia generală.

Toate relele prin care a trecut abia dacă l-au supărat şi, oricum, nu l-au dezechilibrat pe critic, pentru că prietenii şi admiratorii fac zid în jurul lui. Primul zid era, pentru Maiorescu, chiar Junimea. Membrilor grupului procesele lui le provocau îngrijorări şi mâhniri periodice: după cel cu Şcoala Centrală de fete a urmat unul disciplinar, pentru absenţe de la facultate, apoi unul politic. Junimiştii aveau însă simţul umorului şi distrugeau acuzele, nu prin ignorare, ci prin asumare ironică. Le toceau puterea repetându-le, le distrugeau prin râs şi porecle. Presupun că la fel au făcut cu "episodul trist" relatat de Constantin Meissner lui C. Săteanu, autorul unei cărţi despre "figurile" cercului: "Într-o vară, Maiorescu se întorcea dintr-o călătorie cu trenul, venind spre Bucureşti. Căldura fiind enormă, criticul Junimii stătea la fereastra vagonului spre a se răcori în bătaia vântului. Pentru ca funinginea aruncată de locomotivă să nu-i înnegrească părul argintiu, Maiorescu şi-a pus pălăria în cap. Vântul însă, şugubăţ şi lipsit de respect, îi luă pălăria în mersul trenului şi i-o purtă pe coclauri, aşa că Miorescu coborî din tren, în Gara de Nord, fără pălărie, cu valiza în mână, intrând descoperit în oraş, cu trăsura. Trecătorii cunoscuţi, zărindu-l astfel, comentară faptul cu multă nedumerire, iar după două ore bunii săi prieteni au răspândit svonul că marele critic a înnebunit". Nu pot stabili momentul exact al întâmplării, dar, după detaliul părului argintiu, el pare să fie în preajma lui 1900. Să fi făcut Caragiale un clin d'oeil pentru cunoscători, în episodul cu pălăria pe care vântul i-a zburat-o lui Goe din tren, pentru că, nu-i aşa, nu-i voie să scoţi capul pe fereastră?* Sau, dacă întâmplarea e ulterioră, să-i fi făcut literatura un semn prevestitor criticului ei?

Desigur, în fortul apărătorilor erau nume mari, dar, aşa cum spuneam, nu la acestea mă voi referi, ci la cele mărunte, la mediocri. Pentru că şi aceştia sunt extrem de importanţi, în bunul mers al organismului social şi, până la urmă, ei hotărăsc soarta jocului. Dacă mediocri, anonimii sunt de partea bună, câştigă binele. În cazul lui Maiorescu toate relatările păstrate sunt dovada că lumea ţinea cu el. Voi începe cu un portret al criticului la maturitate, pe care l-am descoperit în Vieaţa, nr. 3 din decembrie 1893, semnat cu pseudonimul Radu. Îl transcriu cu mici adaptări ortografice, pentru a nu îngreuia lectura: "Între 50 şi 55 de ani. Talie mijlocie, conformaţie puternică; figură calmă, de o seriozitate impunătoare. În vorbă, în privire, în gest, păstrează-ntotdeauna aceeaşi măsură şi siguranţă a omului care se observă şi se simte stăpân pe el. O bogată cultură ştiinţifică şi literară dă acestei naturi, aşa de bine înzestrate, o distincţie ş-o superioritate remarcabilă. Gust rafinat, simţire dreaptă, vedere limpede şi de o extra-ordinară agerime; D. Maiorescu e un neîntrecut cunoscător în tot ce e artă. El ştie să admire şi din tot sufletul admiră ce e frumos, chiar atunci când opera ar veni de la un om care i-ar fi urât". Cum se vede, e subliniată din nou capacitatea criticului de a ieşi din sine, de a se pune în paranteză de dragul valorilor, o practică dificilă, dar care, exersată îndelung poate genera mari voluptăţi. Urmează rolul formator al lui Maiorescu: "Întotdeauna a căutat să adune în jurul său, să povăţuiască, să îndemne la muncă, pe tinerii în cari descoperea un început de talent. Pe mulţi i-a scos la lumină; cu unii s-a înşelat. Mi-aduc aminte, acum zece ani, a crezut şi despre mine c-aş da oarecare semne..." Urmează descrierea cadrului tipic al criticului şi care revine cel mai des în amintirile contemporanilor lui: "În momentul acesta îl văd în salonul de lângă bibliotecă, stând la masa din mijloc, c-un creion în mână; în faţa D-sale un începător citeşte, cam emoţionat, o tragedie în versuri; câţiva tineri ascultă şi urmăresc cu luare-aminte pe chipul D-lui Maiorescu cum trec de lămurit urmele tragediei ş...ţ Eu stau sfiicios într-un colţ şi-admir răbdarea şi seninătatea olimpică a D-lui Maiorescu". (Nu altfel va face Lovinescu între războaie, uimind şi el, cu aceleaşi calităţi, o lume-ntreagă, de la Sebastian la Arghezi). În fine, povesteşte mai departe "Radu", momentul aşteptat de toţi: "Aud un glas sonor, de o vibrare muzicală... toţi vin să asculte. Vorbeşte amfitrionul; el e cât se poate de familiar şi intim, casa lui n-are nimic din solemnitatea şi răceala severă a Ťcaselor mariť, şi totuşi am sentimentul că mă găsesc într-un templu. Nu ştiu ce aer de sărbătoare, ce vieaţă particulară şdeosebită n.mţ capătă vorbele în gura D-lui Maiorescu! Iar când citeşte o bucată literară, e un maestru, un virtuoso care interpretează perfect gândul şi emoţiunea compozitorului". Magistral atât ca orator, cât şi ca scriitor, adaugă portretistul Radu, Maiorescu are ca semne parti­culare, altfel spus ca trăsătură distinctivă între cei de-o seamă: "senin ca un zeu - pururea acelaşi". Astăzi ştim că scriitorul care semna rubrica Albumul nostru cu pseudonimul Radu este Alexandru Vlahuţă.

Impresiile lui nu diferă aproape deloc de ale celorlalţi inşi cvasiuitaţi, care au simţit nevoia să-l includă pe Maiorescu în propriile scrieri, unele publice, altele intime. L-am pomenit deja pe Teohari Antonescu pentru care o seară la Maiorescu e mai frumoasă "decât un spectacol la teatru". Şi el remarcă, în 1895, decorul clasic în care poate fi găsit, la Bucureşti, amfitrionul, dând detalii în plus despre statuile lui Hermes şi Venus de pe biroul său. Şi lui Antonescu i se întipăreşte în minte o seară de lectură, în care criticul citeşte o traducere proprie din Ibsen, publicată în volum în 1895, Copilul Eyolf: "Maiorescu citeşte foarte bine, aproape n-am auzit piesă de teatru citită cu aşa inteligenţă, cu aşa patimă şi cu potrivirea de situaţe a personajelor puse în joc, pe de altă parte vedeam câtă frumuseţe şi câtă modulaţie capătă vocea lui când este emoţionat sau scos din starea lui de tot momentul..." Nu cred că există jurnal publicat care să dea seama mai bine de puterea pe care o exercită criticul asupra contemporanilor: orice minut cu Maiorescu este pentru Teohari Antonescu o sărbătoare, de aceea uneori forţează producerea întâlnirii cu el până la limita impoliteţii. Îi urmăreşte cu fascinaţie fizionomia, îi soarbe cuvintele, sfaturile, le urmează întocmai. Uneori are supărările excesive şi judecăţile aspre ale unui cvasiîndrăgostit nemulţumit (toată lumea e îndrăgostită de Maiorescu), alteori pleacă de la el cu amestecul de plăcere şi mâhnire cu care, o spune chiar el, plecau din preajma filozofului unii discipoli ai lui Socrate. Dar e conştient de diferenţa uriaşă de cultură, şi inteligenţă, şi tact, dintre critic şi ceilalţi contemporani. Iată şi opinia unui om politic important, ce-i drept conservator, N. Filipescu, scrisă în 1910: "E o întreagă parte din înrâurirea d-lui Maiorescu asupra evenimentelor care va rămâne tăinuită obştei, căci n-a exercitat-o decât în intimitate. Numai noi, prietenii, o putem preţui..."

Mai avem azi un Maiorescu? Nu ştiu. Cu siguranţă însă nu-i mai avem pe ceilalţi, pe cei care să-l susţină din toate puterile lor sufleteşti. Iar de acest lucru sunt vinovaţi şi anii în care personalităţile, cu Maiorescu în capul listei, au fost ponegrite cu program. În episodul de sptămâna viitoare voi vorbi despre "viziunea" proletcultistă asupra criticului, în opoziţie cu felul în care îl priveau oamenii politici din vremea lui.


*Pe 12 mai s-au împlinit 109 ani de la prima apariţie a schiţei D-l Goe...