Destinatari: colegii critici


Stimaţi colegi critici,

Titu Maiorescu este cel care a impus atât în critică, cât şi în savoir faire-ul vieţii noţiunea de seninătate. Până la el, pentru contemporanii lui critici şi poeţi, senin nu era decât cerul. Generaţia anterioră, paşoptistă, nu cunoştea seninătatea pentru că, mai întâi, în preajma Revoluţiei, ea era veşnic în primejdie, iar după ce i-a suferit consecinţele (exil, închisoare, sărăcie şi câte altele), miza iubirii de ţară era prea mare şi prea scump plătită ca să poţi rămâne senin. Nici în critica literară paşoptiştii nu voiau, în ciuda unor declaraţii frumoase, seninătate, ci sentiment: entuziasm sau dezamăgire, oricum implicare. Pentru un revoluţionar adevărat, la fel ca pentru un îndrăgostit, seninătatea e un semn rău, al nepăsării. Pentru Maiorescu seninătatea e semnul superiorităţii intelectuale, semnul unor timpuri aşezate, semnul dragostei ideale. El însuşi pare să fie însă, în epocă, singurul ei reprezentant de valoare.

Cum a reuşit Maiorescu să atingă seninătatea judecăţii, fie ea critică, etică sau politică, cum a reuşit s-o impună, într-o lume care nu prea cunoştea dreapta măsură, între contemporani bine intenţionaţi, mulţi dintre ei, dar care erau gata să cadă dintr-o extremă în alta? Trebuie să vă fac o mărturisire: preocuparea mea pentru sfârşitul de secol 19 şi primele decenii ale secolului 20 n-a scăzut. Şi, pe măsură ce cunosc alte şi alte detalii din aceşti ani, îmi dau seama tot mai bine că apariţia unui om ca Maiorescu e nu numai o raritate (un om ca el e la fel de rar ca geniile, doar că în alt plan), ci şi un noroc uriaş pentru tot ce a însemnat cultură la acea dată. Ideea e ştiută, dar nu neapărat înţeleasă deplin. Nu vreau să vă vorbesc despre ceea ce ştiţi foarte bine, adică despre textele lui de referinţă, adunate în volume, ci despre ceea ce istoria literară n-a strâns niciodată laolaltă: mici şi neînsemnate poveşti, adeseori aparţinând unor nimeni, unor mediocri, câte o frântură de ici, alta de colo, din scrisori şi discuţii relaltate prin jurnale, cu omisiuni şi deformări. Şi, dacă locul criticului e bine şi corect stabilit, în schimb felul total, decisiv în care şi-a influenţat epoca nu ştiu dacă mai e perceput azi cum se cuvine. Pentru că importanţa lui Maiorescu a devenit un loc comun, iar locurile comune ne "tocesc", vorba lui, înţelegerea, vă propun un exerciţiu contrafactual, dintre cele pe care le fac filozofii sau istoricii, o lume posibilă, una fără Maiorescu.

Ce s-ar fi întâmplat dacă Maiorescu nu s-ar mai fi întors de la Viena, Berlin sau Paris, după studii, sau dacă şi-ar fi văzut numai de avocatură - să nu uităm că din asta trăia - dincolo de orice preocupare culturală? Să vedem filmul: nu s-ar mai fi întâlnit şi asociat cu Iacob Negruzzi şi ceilalţi, societatea Junimea n-ar fi apărut, în lipsa unei personalităţi coagulante, Convorbirile literare n-ar fi existat, Eminescu ar fi publicat în cine ştie ce reviste neînsemnate, dacă ar fi citit în public (dar unde?) lucruri mai dificile, nimeni cu autoritate nu l-ar fi susţinut şi înţeles, nimeni nu l-ar fi stimulat şi ajutat să meargă la studii în străinătate, nu ca să-şi dea doctoratul, ci ca să înţeleagă marea filozofie şi istoria poeziei. Neinteresat să publice, cum era, şi-ar fi lăsat manuscrisele vraişte. Necunos­cân­du-i-se, nerecunoscându-i-se şi neimpunându-i-se importanţa, el ar fi scris doar pentru sine, n-ar fi fost nimeni care să-l facă să debuteze cu forţa, cu un volum bine gândit. Bolnav, ar fi murit fără carte antumă. Tinerii n-ar fi avut o revistă de prestigiu în care să-l citească pe Eminescu şi deci faima lui nu s-ar fi coagulat. Manuscrisele risipindu-i-se, criticii literari ulteriori l-ar fi reconstituit cu greu din câteva reviste. Neexistând Junimea şi Eminescu, n-ar mai fi debutat nici Creangă, care ar fi rămas un geniu oral (cum a fost, mult mai târziu şi în altă direcţie }uţea, care n-a avut norocul unui Maiorescu). Caragiale ar fi scris piese, dar cum nici un om cu influenţă nu l-ar fi apărat la greu, e posibil ca atunci când piesele i-au fost fluierate şi prost înţelese, traiectoria lui să fi fost frântă sau deviată. Academia Română ar fi fost lipsită de o enormă parte de manuscrise de valoare, uitate pe cine ştie unde, arse, rupte, pierdute, pentru că nimeni n-a avut grijă să le strângă. Fireşte că nici direcţia nouă, nici spiritul critic nu s-ar fi impus cu una cu două în literatura română. Şi nici reforma ortografică şi celelalte reguli de unificare a limbii, ieşite din nevoia junimiştilor de a comunica în scris unii cu alţii. Ca literatura română să se sincronizeze şi să se occidentalizeze, ea ar fi trebuit să-l aştepte pe Lovinescu. Dar cum ar fi arătat Lovinescu în absenţa terenului pregătit de Maiorescu? Cum am fi arătat noi, cei de la România literară în absenţa lui Maiorescu? (Oricum, domnul Manolescu ar fi avut o carte esenţială în minus!)

Toate acestea sunt numai partea vizibilă a aisbergului. Ceea ce nu se ştie şi nu se vede aşa de uşor este contribuţia zilnică, miniaturală, a lui Maiorescu la formarea limbii, a fiecărui text publicat sau mai degrabă rămas manuscris, contribuţia lui la fiecare idee limpezită în apele culturii. Fiindcă el nu i-a stimulat, încurajat şi ajutat financiar-administrativ doar pe cei mari, dar şi pe puzderia de literaţi sau oameni care nu se mai văd azi, iar asta mă impresionează cel mai mult. E un truism că literatura unei epoci, cetatea literară, vorba lui Camil Petrescu, are nevoie şi de vârfuri, de turnuri vizibile, dar şi de contraforţii făcuţi din anonimi, din epigoni, din încercări care nu rezistă probei timpului, însă menţin interesul pentru un domeniu. Aici e cu adevărat mare Maiorescu, pentru că a fost neobosit şi egal de generos cu toţi. A avut răbdare să asculte, la cenaclu, orice producţie mediocră şi s-o îndrepte cu tact şi bunăvoinţă, iar dacă în ea era fie şi un vers sau o idee de salvat, o salva. Cu răbdare de Cenuşăreasă şi sacrificându-şi opera proprie, a ales grâul din neghina literaturii române. Am citit zeci, sute de scrisori în care expeditorul face, mai mult sau mai puţin în treacăt, critică literară, adică spune neobosit unde e slăbiciunea textului unui diletant, unui nechemat, unde trebuie reparat, unde sună rău, cum ar fi de îmbunătăţit. Îşi consumă energia cu fleacuri. Da, dar fleacurile sunt, în clipa aceea buturuga mică şi trebuie îndepărtate din cale. Şi în discuţii face la fel: pune omul (omul lipsit de valoare, ca şi pe cel valoros) pe calea cea bună, îi corectează traiectoria culturală, îi netezeşte drumul. Ţine minte, ca un medic, ce-l doare pe fiecare, şi-i urmăreşte progresele, se interesează fără să obosească o clipă de toţi "pacienţii" lui culturali.

Aproape nimic din acest efort n-a rămas: textele cărora Maiorescu le-a sacrificat serioase felii din timpul propriu nu mai înseamnă nimic azi, oamenii cărora le-a dat chiar şi un singur sfat bun n-au intrat în graţiile posterităţii. Dar efortul, energia consumată pe ceea ce am numit fleacuri s-a impus în alt fel: acumulată şi transmiţându-se mai departe, în cercuri concentrice tot mai largi, a asigurat sănătatea şi excelenţa climatului cultural al vremii. Eu cred că epoci culturale fertile nu există dacă nu e pe-acolo un spirit critic dispus să se sacrifice aşa cum a făcut-o Maiorescu. Dacă un Maiorescu nu e, nimic nu e. Şi ca influenţa lui să aibă efect, îi trebuie neapărat ceea ce spuneam la început: seninătatea. Răspunsul la întrebarea "Cum a reuşit Maiorescu să atingă seninătatea judecăţii critice şi a judecăţii faţă de semenii lui?" este, după mine, sacrificiul eului propriu în numele eului colectiv. Maiorescu face din excelenţa proprie un simplu instrument pus la dispoziţia celorlalţi, iar nu un loc emoţional, cum este eul pentru cei mai mulţi dintre noi.

Cum sunt însă ceilalţi şi care e rolul lor? Într-un climat cultural care are norocul unei personalităţi de tip Maiorescu şi ceilalţi sunt importanţi, şi totul, ca în ştiinţele exacte, e chestie de proporţie. În cazul lui Maiorescu proporţia a fost favorabilă: cei mai mulţi dintre ceilalţi îl respectă, ceea ce e bine pentru ei înşişi. Cei care îl atacă, fiind mai puţini, "pe limba lor pier". Oamenii mediocri, dar pozitivi, cazul lui Teohari Antonescu, autorul unui jurnal din belle époque (publicat la Limes, Cluj, 2005), îl idolatrizează de-a dreptul. Iată ce scrie Antonescu (istoric şi om de cultură cu preocupări arheologice, între multe altele) în jurnalul său, în anul 1895, după ce povesteşte cu pietate o seară la Maiorescu: "Am reprodus pe cât pot ştotulţ cu accentul şi expresiunile lui Maiorescu. Mă uitam la el şi-mi ziceam în minte: "Iată un om care a avut prilejul să vorbească cu împăraţi, să fie în lumea cea mai bună şi eu să am parte să vorbesc cu el aşa de aproape". Naiv, desigur, dar, vorba lui Maiorescu, rea exprimare, bună idee sau, mai bine zis, bun sentiment şi bine ţintit. Deoarece crezând în autoritatea lui, contemporani de tipul Teohari Antonescu, îl şi ascultă, spre folosul propriu şi spre folos obştesc.

Data viitoare voi argumenta teoria de mai sus, a importanţei celuilalt în viaţa unei personalităţi ca Maiorescu, prin câteva exemple care mi se par semnificative. Cât despre întrebarea din titlu...