Numărul curent: 36

Calendar:
Mai de Gabriela Ursachi

Născut pentru a spune adevărul, chiar dacă exerciţiul onestităţii presupune o anume "tristeţe" şi "dezamăgire", Pompiliu Constantinescu (17 mai 1901 - 9 / 10 mai 1946) îşi duce pînă la capăt "sacerdoţiul laic", oficiind fără complexe în gama minoră a criticii foiletonistice. Face parte din cea de-a treia generaţie postmaioresciană, iar lui E. Lovinescu latura "estetă" a acestei grupări îi apare la fel de firească precum te-ai naşte cu ochi albaştri. Aflat statornic sub influenţa a două cîmpuri de forţă, îmbină complementar sugestii disparate, dacă nu contradictorii de-a binelea. Astfel, deşi format la şcoala lui M. Dragomirescu în spiritul "metodei ştiinţifice de cercetare" a operei literare, va renunţa la o carieră universitară ca şi făcută pentru a se alătura cercului de "sburătorişti" fideli. Admiraţia faţă de E. Lovinescu se menţine nealterată de la început, cînd colaborează la editarea noii serii a "Sburătorului" (1926 - 1927) şi pînă la sfîrşit, în 1943, cînd face corecturile la monografia Titu Maiorescu şi contemporanii lui a cărei Postfaţă o şi semnează. Rezultatul acestei combinaţii între orientări critice rivale pare a se regăsi într-un soi de "impresionism raţionalist", pe care, în felul lui, îl adoptă şi Ş. Cioculescu, explicîndu-l: "De la impresie pleacă şi criticul subiectiv, şi cel obiectiv: cel dintîi o stilizează, spre a face literatură, cel de-al doilea o raţionalizează, spre a-i da putere de judecată" (Aspecte literare contemporane). Interesant mi se pare, în sprijinul ideii de fair-play critic, un gest al lui M. Dragomirescu datînd din 1926, cînd P. Constantinescu, după o criză de conştiinţă niciodată explicată pînă la capăt, refuzase să-şi dea doctoratul sub îndrumarea lui şi trecuse, cu arme şi bagaje, în tabăra "impresionistului sceptic" din Strada Câmpineanu. Profesorul, deşi rămas fără discipolul legatar, îi aduce încă acestuia mici elogii. Într-o însemnare din Ritmul vremii despre revista Sburătorul, el denunţă stilul "prolix şi îngăimat în articolele d-lui Eugen Lovinescu; destrămat şi şcolăresc în articolele de critică semnate de H. Papadat - Bengescu; sibilin în recenziile d-lui Vladimir Streinu, streinul de poezie;" dar "excelent în analizele d-lui Pompiliu Constantinescu". Dinspre literatura franceză, atît de apreciată în interbelic, îşi trage cronicarul de la Vremea alte două seve decantate în alambicuri de marcă proprie. Va adăuga temperamentului său de formaţie clasică atît dorinţa de a fi "un bun modern" a lui Thibaudet (,imparţial preşedinte în republica literelor"), cît mai ales ideea lui Sainte - Beuve, perfect asimilată, că actul critic este o invenţie şi o creaţie continuă. Model absolut pentru P. Constantinescu, Sainte - Beuve îi apare, într-o viziune dantescă sui-generis, drept cea mai indicată călăuză pentru criticul tînăr, cînd acesta va face pasul decisiv în Critică, în "infernul pasiunilor literare", pentru a putea apoi accede "cu demnitate, cu îndrăzneală şi credinţă" în Paradisul contemplaţiei, unde truda lui îşi va găsi recompensa şi justificarea. Asemenea imbolduri parenetice nu sînt izolate în scrierile lui P. Constantinescu, multe regăsindu-se în "reflecţiile" de inspiraţie thibaudetiană; dincolo de lăudabila turnură etică şi de patosul care înduioşează, se simte reculul unor neajunsuri inerente predispoziţiei filosofante. Dar osatura didactică se conturează cu discreţie şi P. Constantinescu îşi poate pune la lucru nestingherit infailibila sa intuiţie a valorilor, sub o deviză de mare angajament: "Ştiinţă, conştiinţă şi talent". Respingînd orice formă de dogmatism, practică o critică liberală şi recunoaşte semne de artă autentică chiar în taberele adverse. Este motivul pentru care G. Călinescu (destul de ostil în general, mai ales după recenzia nu tocmai favorabilă a lui P. Constantinescu la romanul său de debut, Cartea nunţii) pune în discuţie, fără echivoc, probitatea colegului de generaţie: "E poate singurul critic mai tînăr care nu depăşeşte niciodată stricta obiectivitate şi care recenzează totul fără deosebire, deşi ar putea evita inamiciţia prin tăcere". Lăudabilă rămîne şi intenţia de a-l extrage pe M. Sadoveanu "din atelierul de convenţii al literaturii ţărăniste", decontaminîndu-l în mare măsură de sămănătorism, ştiut fiind că acesta reprezenta una din ţintele polemice predilecte ale cercului Sburătorul. Chiar dacă într-o primă fază îl consideră pe G. Ibrăileanu un "Pafnutie ieşean", "crescut din trunchiul păduros al stilisticii gheriste", nu pregetă să-şi exprime admiraţia faţă de romanul Adela, al cărei autor devine "afectuos şi disociativ", un bătrîn "cu sensibilitate mobilă, cu vervă dialectică şi cu insomnii torturante". Atent la nuanţe, credincios ideii că şi "criticul este un creator, fiindcă reliefează valori pe o ecuaţie personală", rămîne, ca şi mentorul său, în aşteptarea marelui necunoscut, poetul sau prozatorul care să-i răsplătească atîtea zile şi nopţi cînd, "mai mult cititor pentru alţii decît pentru sine", criticul înăbuşă în el "plînsetul surd al celui răpit de la peregrinarea lecturilor călăuzite de simplul bun-plac".