Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Magdalena de Paul Diaconescu

2 aprilie 1983

L. ne sună de la Paris, a aflat aseară: a murit Magdalena Rădulescu! În urmă cu vreo trei săptămâni. Crede că la hotel Alma, vis-a-vis de ambasadă. Hotelul în care o vizitasem acum un an. După ce o întâlnisem întâmplător. Miraculos mi s-a părut atunci şi mi se pare şi acum: eram cu V. şi L. într-o scurtă vizită, prima după ce părăsisem Franţa cu aproape şapte ani în urmă. Nu mai stiam nimic de Magdalena, absolut nimic, doar că trăia la Nisa. Venea la Paris foarte rar, doar atunci când se organiza o expoziţie. Da, acea întâlnire ţinea de miraculos: coborâsem din autobuz la staţia din dreptul bisericii St. Germain şi... nu ne-a venit să ne credem ochilor. În staţie : Magdalena Rădulescu! Aveam întâlnire cu G. şi M., singurii amici francezi cu care ţinusem, oarecum, legătura. Ne aşteptau la un mic restaurant, nu reţin strada, undeva între Sorbona şi grădina Luxembourg. Am invitat-o să vină cu noi, am cinat împreună, la despărţire am stabilit să-i facem o vizită la hotel, unde avea să ne arate ultimele ei lucrări.
Ne-am dus în ziua următoare. Locuia într-o mică odaie la etajul I, prost luminată, cu fereastra dând spre o curte interioară, strâmtă, meschină, un puţ de piatră ca atâtea în Paris. Cameră de o persoană în care nu încăpeau decât un pat simplu, un garderob vechi cu o singură uşă, un scaun şi o măsuţă în faţa ferestrei. Intrai în ea ca într-o cuşcă întunecoasă şi umedă şi, dintr-odată, nările îţi erau aproape arse de emanaţiile tari ale vopselelor. Abia mai târziu simţeai mirosul dulceag al igrasiei ce venea din toaleta cu tencuiala căzută, din pereţii cu tapetul scorojit, din salteaua şi cuvertura patului, din mocheta cenuşie şi murdară în care doar petele de vopsea îi dădeau un aer mai omenesc. Pe măsuţă, vraişte: paleta plină de vopsele, tuburi, pensule, creioane. A trebuit să le împing cu grijă ca să găsesc un colţişor pe care să pun scrumiera.
Era luna martie şi lumina care intra pe fereastră era atât de slabă încât ţinea lampa aprinsă şi în miezul zilei, un singur bec de 40 w. care nu făcea decât să altereze culorile tablourilor, să deruteze ochiul.
La lumina asta picta. Cu ochii înroşiţi, căci nu purta ochelari. Pe cuvertura patului, aruncate una peste alta, vechi caiete cu desene, albume cu fotografii (de la ultima expoziţie deschisă la Bucureşti în urmă cu câţiva ani), cutii cu tuburi de vopsea. Rezemate de un perete, pânzele la care lucra, printre care un arhanghel Mihail pe care nu reuşea să-l termine. Nu era mulţumită de mişcarea calului.
O valiză mai mare lângă un perete, una mai mică în dulap, asta era toată averea ei, căci la Nisa nu lăsase nimic. "Când plec undeva, iau cu mine tot ce am" - îmi spusese când am întrebat-o unde e restul de lucruri.
Ne-a plăcut foarte mult un tablou la care lucra. Nu vroia să se despartă de el, căci îl considera neterminat. Am convins-o în cele din urmă să ni-l vândă aşa cum era.
Cu câteva ore înainte de a pleca din Paris am mâncat cu ea la un mic restaurant chinezesc din cartier. Era deprimată şi-mi spunea că dacă nu ne-ar fi întâlnit pe noi s-ar fi aruncat în Sena. Am încercat s-o liniştesc, să-i dau puţină încredere deşi aveam uşoara bănuială că nu credea nici ea în întregime ceea ce spunea. Era un fel de joc, jocul cu Moartea sau, poate, o încercare de a o amăgi, de a o îndepărta prin chiar invocarea ei. Căci era, într-adevăr, într-o situaţie fără ieşire: fără bani ca să se întoarcă la Nisa, fără speranţa de a pleca la Bucureşti. De altfel, venise la Paris cu această speranţă, căci cei de la ambasadă îi promiseseră că o vor trimite în ţară în vederea unei noi expoziţii. Şi o duceau cu vorba de vreo două-trei săptămâni, în vreme ce slabele ei economii se duceau pe hotel şi restaurant.

4 aprilie

Telefon de la L. Se pare c-a găsit, în fine, un job interesant: scenografia la un spectacol regizat de un român (de care n-am auzit) pentru teatrul Lucernaire. Încă nu e sigur, dar e optimistă. O întreb de Magdalena, cum s-a întâmplat. Nu ştie mai nimic. Doar cele povestite de G. şi M. pe care i-a văzut recent: după vizita noastră la Paris de anul trecut, ei au mai întâlnit-o pe Magdalena, i-au cumpărat câteva tablouri, apoi, când ea s-a întors la Nisa au condus-o cu maşina la gară. "De ce venise acum, din nou, la Paris?" Nu ştie. Probabil tot în vederea unei expoziţii care n-a mai fost să fie. Nu cumva aceeaşi pe care o aştepta anul trecut?
Nisa... Unde-or mai fi ilustratele trimise de ea de la Nisa? Trimetea câte 2, 3 sau chiar 4 în aceeaşi zi, timbrate, numerotate. Uneori nu soseau în aceeaşi zi. Am fi preferat să ne trimită acele desene sau acuarele, schiţate repede pe un bristol, cu care îşi "plătea" biletul la un cinematograf din oraşul vechi. Cam la fel cum îşi "plătea" prânzurile frugale la bistroul lui Zézé, unde m-a dus în februarie 1976. Era amator de artă acel Zézé. Pe pereţii bistroului erau pânze ale unor pictori locali. Am recunoscut cu greu pânzele Magdalenei. Erau făcute "pe comandă": patronului îi plăceau doar "marinele", bărci, yachturi, corăbii cu velele umflate de vânt.
Plecasem la Nisa val-vârtej în aceeaşi dimineaţă în care primisem telefonul de la Agerpres: universitatea din Nisa îi acordase lui Nicolae Ceauşescu titlul de "doctor honoris causa". Era nevoie, urgent!, de comentarii elogioase din partea unor profesori ai universităţii. A fost cel mai penibil articol pe care am fost obligat să-l scriu. Fiindcă la universitatea din Nisa nu se ştia, încă, ceea ce se ştia la Bucureşti!? Abia a doua zi am reuşit, cu chiu-cu vai, să găsesc trei conferenţiari care auziseră ceva despre acest "eveniment" şi s-au îndurat să spună câteva cuvinte. După ce am transmis articolul m-am întâlnit cu Magdalena Rădulescu. Locuia într-un hotel ieftin, cred ca se numea Hotel de Mulhouse, în oraşul vechi. De acolo am mers la bistroul lui Zézé. Nu mai ştiu ce-am discutat la acel prânz dar ştiu că astfel m-am eliberat întrucâtva de jena cumplită, de acel sentiment umilitor de a cerşi laude pentru a celebra impostura. Cred că atunci a încolţit în mintea mea ideea de a-mi părăsi ţara.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara