Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Maeştrii de Marina Constantinescu

Cînd eram mică şi citeam Jules Verne, fugeam de orice carte a lui despre mări şi adîncuri. Deşi am făcut înot de performanţă, nu am deschis niciodată ochii în apă.

Explicaţia este, aparent, simplă. Teama. Dar teama de ce? De sine, aş zice astăzi. Drumul armonios al fiinţei este deopotrivă spre în afara lui, cît şi spre înăuntrul lui. Ţîşnirea şi zborul spre înalt ar presupune şi scufundarea spre interior. La fel de amplă. Din adîncuri porneşte axa. Acolo încep miracolele. În întunericul de dinăuntru este şi lumină, iar în lumina de dinafară este şi beznă. Taina fiinţei este mai întîi în adîncul ei. Anvergura zborului stă în cunoaşterea de sine. Iar pe scenă, povestea asta se simte tulburător, doar atunci cînd există acest dublu sens.

Unii dintre noi am avut norocul să cunoaştem oameni de tot felul care nu ne-au lăsat întîlnirea şi trecerea întîmplătoare. Atingerea sau popasul au frămîntat aluatul. Şi eu sînt printre cei norocoşi, modelaţi de intersecţii fel de fel, de mîini, minţi şi suflete altfel. Am revăzut de curînd, a cîta oară, filmul „Pina”. Totul vibra în mine ca la prima atingere. Parcă înregistram pentru prima oară imagini, mişcări, cuvinte, ritmuri puternice. Emoţia pură s-a instalat, din nou, în mine. Pina Bausch... şi o sumă de poveşti despre ea. Cu ea. Cu spectacolele ei. Prim plan cu artiştii – dansatori. Îi privesc cum tac. Gîndurile se aud... acolo şi în mişcare - gest este Pina a fiecăruia, a experienţei unice şi particulare a fiecăruia. Din suma acestor perspective, la care se adaugă sau nu cea personală, se naşte o Pina Bausch. Mintea ei ascuţită ca un brici sculptează mişcări în corpuri. Ce se întîmplă apoi... ireal! Miracolul.

La începutul anilor 70, spaţiul nostru cultural a fost populat de miracole. Ciulei, Pintilie, Penciulescu, Esrig, Vlad Mugur, Bortnovschi. De pildă. La Teatrul Mic şi, pe urmă, la Teatrul Ţăndărică, pe Calea Victoriei, „Nocturne 9 1/”. Miriam Răducanu, Gigi Căciuleanu, Jonny Răducanu. Miracol! Şi asta însemna libertate. Miriam Răducanu este un fenomen născut din energie. Mişcările ample ale Pinei Bausch sau ale Maiei Plissetskaya au pandant în mişcările mici, rupte, sacadate născute de Miriam Răducanu. Le recunosc dintr-o mie. Gina Patrichi mi-a povestit cum Miriam a învă- ţat-o prin gest drumul spre sensul unui cuvînt şi acţiunea pe care o comandă acesta. Corpul împinge mintea spre cuvînt. Tot aşa cum în muzică, corpul conduce mintea spre sunet. Miriam l-a condus pe Gigi Căciuleanu spre sine. Cu o putere fantastică susţinută de o intuiţie pe care artiştii rari o au. Şi de asta, în orice face El este şi Ea. Miriam l-a iniţiat în formele complementare baletului, cele ale dansului modern. Avantgardă totală atunci. Dar l-a şi dezinhibat. L-a învăţat să-şi elibereze mintea ca să lase corpul să înnebunească. L-a convins să plece la Moscova. Şi acolo a fost Maia Plissetskaya. Una dintre cele mai superbe poveşti cu şi despre oameni pe pămînt. Mîinile ei... aripi de înger. Un corp fără reguli, deasupra gravitaţiei. Acum un an eram la Moscova, la scurt timp după moartea ei de la Berlin. În faţa casei ei erau valuri de flori proaspete şi delicate. Zeci şi zeci de oameni, foarte mulţi tineri veneau în fugă, se opreau şi tăceau. Îi simţeam, de undeva, privirea ei aprigă. Şi fîlfîitul aripilor. M-am înălţat.

Pina Bausch îl invită pe Gigi Căciuleanu la Essen-Werden, iar în 1973 se stabileşte în Franţa, face la Nancy Studioul de Dans Contemporan. În 1978 este la originea creării Festivalului de Dans de la Aix-en- Provence, una dintre cele mai importante şi novatoare platforme de dans. Absolut întîmplător am văzut la Paris, la începutul anilor 90 spectacolul lui „La Folle de Chaillot pour Maia Plissetskaia”. Gigi. Miriam. Maia. Pina.

Ca o întoarcere în timp, am văzut acum, la Teatrul Mic, „Un minut de dans sau Uf”. Am stat o oră în Laboratorul lui Căciuleanu. Mi s-a permis intrarea într-un mic templu unde are loc o confesiune. Unul dintre ritualuri. Acum zece ani, la 3 dimineaţa plecam din Avignon cu un autobuz spre Carrierre de Boulbon. Locul sacru al lui Brook şi al „Mahabharatei”. Şi, de ce nu, al „Danaidelor” lui Purcărete. În bezna nopţii, bîjbîind un loc în micul amfiteatru, într-o tăcere de dincolo de pămînt, am înţeles ce dar primesc. O oră în laboratorul intim al rebelului Bartabas, fondatorul conceptului de teatru – ecvestru. Alte simţuri funcţionau mai mult decît văzul. Auzeam sforăituri de cal, paşi în cerc mic, şoapte, nările adulmecau miros de carne de om şi de cal umede în roua dimineţii ce va să vină. Sau poate că nu. Poate că erau doar în mintea mea. Zorii sfioşi m-au lăsat să-l văd pe Bartabas, Artistul, şi pe Calul său, Însoţitorul său. Un ritual unic, într-un laborator unic. Privindu- l pe Gigi Căciuleanu pe scena Teatrului Mic, m-am simţit poate pentru prima oară atît de aproape de mintea lui. Într-un spaţiu intim, în acel laborator în care, fiind liber, creezi. Teatrul, arta înseamnă libertate. Un leit-motiv al Maeştrilor. Privindu-l, ascultîndu-l, însoţindu-l, am intrat în starea despre care îmi vorbeau părinţii mei după „Nocturne”. Aceea de libertate. De Oriunde şi de Oricînd. Şi „Nocturne” au făcut o fantă ca să intre lumina şi aerul proaspăt al libertăţii. Orice greutate a prejudecă- ţilor, orice calvar al şabloanelor este abandonat aici. Aşa înaintăm unii spre ceilalţi. Unii ca să aducă Darul Creaţiei, ceilalţi, ca să-l primească. Înaintînd spre Gigi pot să desluşesc cîte ceva din sensibilitatea lui, din inteligenţa vie, ca şi corpul lui, ca şi cuvîntul lui. Ca şi fiinţa lui. Înaintînd spre Gigi o prind în braţe pe Miriam. Îi simt şi îi înţeleg pe actorii care sau abandonat, seduşi în templul dansului, teatru-dansului, dansteatrului. Templul lui Gigi Căciuleanu. Acum, altfel mă duc spre „OuiBaDa”, spre performanţa din „Mozartsteps” sau spre „Vivaldi şi anotimpurile lui”, o poveste în alb, pură ca spuma mării, despre căutare şi iubire. În aceste aventuri, după Căciuleanu merg actori, tineri sau nu neapărat. La Bucureşti, la Sibiu, la Tîrgu-Mureş. Mi-a spus cîndva că nu sînt scene mari şi scene mici, ci doar spectacole mari şi spectacole mici... Cîte spectacole, atîtea şcoli cu Maestrul. Poveşti despre zboruri şi despre adîncuri. Despre sine şi despre ceilalţi. Despre fiinţe şi despre artă. Despre libertate şi despre umanitate.

Uneori, starea mea de graţie se numeşte Gigi Căciuleanu. Miriam Răducanu. Maia Plissetskaya. Pina Bausch. Bach. Mozart. Maria Tănase. Vivaldi. Închid ochii ca să fiu cu mine însămi şi cu ei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara