Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Madeleine Thien (Canada) - Câini la periferie de Irina Horea


Se culcă devreme si se trezesc în întuneric. E iarnă, nopţile sunt lungi, dar afară, unde frunzele s-au scuturat de pe crengi, răzbate lumina grea de zăpadă. O pisică doarme în băltoaca de soare.

Era mică atunci cînd băiatul era şi el mic, dar ea a crescut mai repede decît el. Totuşi, noaptea, se furişează, cu alunecare posesivă, pe patul lui Kiri. S-au născut la cîteva săptămîni distanţă, el are acum şapte ani, iar ea patruzeci şi şase. Fiul meu e începutul, mijlocul şi sfîrşitul. Cînd era mic, mă luam după el de-a buşilea, amîndoi ne tîram pe duşumelele de lemn, pisica ţesea poteci printre picioarele noastre. Salut, salut, spunea fiul meu, salut prietenul meu bun, flecărarea lui asemenea salutului motocicliştilor din Phnom Penh, Saigon, Vientiane. Ce faci?Salut! Salut! Şi se tîra mai departe, închipuindu-se elefant, car de triumf, nebun aghesmuit.

E amurg acum, la mijlocul lui martie, îi văd limpede dincolo de fereastră. Ploaia îngheţată din seara asta a transformat ramurile în cristale. Casa are două etaje, orientate spre vest, o scară răsucită, vopseaua albă se cojeşte, lăsînd la vedere rugină închisă la culoare. Fiul meu pune un disc. Îl scoate cu grijă din manşeta de carton, îl ţine uşor între buricele degetelor. Se ridică pe vîrfuri şi pune discul pe platan. Ştiu ce disc alege de fiecare dată, ştiu că urmăreşte acul care se ridică şi braţul care se mută deasupra plăcii. Ştiu ce e pe-afară, dar nu şi tăcerea, nu şi gîndurile ce-i vin, mereu îmbulzindu-se, mereu altele, nu şi cum se cern unele de altele şi îşi găseşte fiecare locul.

Kiri este în clasa a doua. Are părul şaten închis, ca al tatălui său, şi ochi frumoşi, sclipitori, de aceeaşi culoare cu ochii mei. Numele lui, în khmeră, înseamnă munte.

Cînd teama îmi depăşeşte curiozitatea - teama că vor privi pe fereastră şi vor vedea maşina asta familiară, mă vor surprinde în actul acesta ruşinos de voyeurism -, învîrt cheia în contact, mă depărtez de bordură şi pornesc pe strada pustie. În capul meu, răsunîndu-mi în urechi, stăruie muzica, trupul lui se leagănă ca un clopot în ritmul melodiei. Îl văd privind afară, la mine. Conduc încet, cotind spre vest, traversînd oraşul. Cît de îngheţate sunt străzile. Vreau să conduc fără să mă opresc, dar mă cunosc prea bine. Dacă nu mă opresc, mîine mă pomenesc la Oceanul Atlantic şi cu biletul de vapor în buzunar. Adio, Canada, o, naţiune întinsă şi răbdătoare! Pornesc în întîmpinarea destinului meu! Dau ocol pe străzile înguste. Se eliberează un loc în faţa casei lui Hiroji şi parchez lîngă trotuar.

Vîntul mă loveşte în plin, alungînd din mine şi ultima brumă de căldură. Încui portiera cît pot de iute şi mă reped în sus pe scări. Tremur toată. Îmi scot cizmele, dar rămîn cu haina pe mine şi fularul la gît, pentru că mi-e frig. În întunericul antreului, văd clipind becul pentru mesaje şi apăs butonul pătrat atît de tare, încît aparatul sughite de două ori înainte să reacţioneze: Meng, cel mai vechi prieten al meu. Elie, draga de Elie, doar ca să mă salute. Morrin, de la laborator. Navin.

„Poţi să ciocăneşti la uşă şi să intri", zice el. „De ce nu ciocăneşti? De ce o iei mereu din loc?"

Un ultim mesaj. Aud un clicăit pe fir, apelul unui telefon mobil. O dată, de două ori, de trei ori. Cred că e Hiroji. Legătura se întrerupe.

Sunt lihnită, dar în vizuina asta nu-i nimic de mîncare. Fac inventarul: pîine veche în congelator, iar în dulap două conserve de roşii tăiate bucăţi, o conservă de midii afumate şi, dumnezeule, trei sticle de vin. Scot pîinea şi midiile, îmi torn un pahar de alb spumos, mă sprijin de bufet pînă ce prăjitorul aruncă afară cina. Un adevărat festin. Deschid conserva de midii şi le mănînc bucată cu bucată. Vinul ajută pîinea să-mi alunece pe gîtlej la vale. Totul se termină prea repede, însă sticla de vin şi suratele sale, înşirate frumos pe bufet, mă însoţesc pe canapea unde pornesc radioul şi privesc cum se sting pe rînd luminile la vecini.

E prea devreme să dorm, dar întunericul îmi dă o stare de nelinişte. Încerc să mă gîndesc cui aş putea telefona la această oră din noapte, cuiva din Europa de Est sau Asia de Sud-est. Cuiva care are telefon adevărat, nu de maşină sau mobil sau în căşti, şi care nu se foloseşte de serviciile cine ştie cărui adolescent sau ale unui proprietar de dugheană improvizată, care-şi închiriază aparatul Nokia. Nu vreau să aştept cele trei secunde cît durează ca vocea mea să călătorească în jurul lumii şi alte trei ca vocile lor să ajungă pînă la mine. În starea jalnică în care mă aflu, aş putea să mă prăbuşesc în prăpastia de trei secunde, înghiţită cu lăcomie de gaura neagră a telecomunicaţiilor.

Dar nu există nimeni cu care să-mi doresc să stau de vorbă. Vinul ăsta efervescent mă face ursuză. De fapt, ceea ce-mi doresc este să mă descotorosesc de trupul meu. Hiroji mi-a spus odată că numai trupurile suferă de dureri. Picioarele, mîinile, încheieturile, pielea asta şi ţesuturile, colivia scheletului meu, electricitatea arzătoare a gîndurilor mele, inima. Dacă mă concentrez suficient de intens, dacă îmi focalizez mintea, pot să-mi lepăd trupul, subţire ca o rază de lumină. Dar mai ales mîinile, întîi şi-ntîi mîinile: fără trup, mintea nu suferă de durere şi, zic eu, şi reciproca e valabilă.

Ar trebui să rîd, şi o fac, o fac, numai că rîsul nu te vindecă, te face euforic apoi te pocneşte. Într-un loc întunecat, răsunetul propriului hohot de rîs poate fi ceva îngrozitor.

În biroul meu, ferestrele sunt deschise, perdelele par să n-aibă astîmpăr, se înfoaie cu de la sine putere. Masa de lucru mi-a explodat, poate săptămîna trecută, poate mai de mult, dar acum toate hîrtiile şi cărţile s-au aşezat într-un echilibru firesc. Nu-i de mirare că arareori lucrez acolo! Dacă mă aşez, cine ştie ce mi se poate întîmpla? Zău, cineva ar trebui să ia frîiele în mîini şi să se apuce de curăţenie.

Îngrămădit pe masă, ca un gheţar ce colonizează suprafaţa, paginile manuscrisului par mai multe decît sunt. Pisica, Bătrîna Taka, a fost aici: paginile sunt calde încă, uşor adîncite. Înseamnă că s-a îngrăşat.

Janie, iubito. Deschide uşa. Mă apropii de ea, învîrt mînerul, deşi Lena, mama mea adoptivă, a murit de mai bine de-un an. Cînd aveam doisprezece ani şi m-am dus prima oară să locuiesc împreună cu ea, aveam o asemenea greutate în mine, totul era atît de îndesat, încît nu mai era loc de nimic. Zăcînd pe covor, vedeam pe sub uşă umbrele palide ale picioarelor ei. Ca nişte mesaje, îmi spuneam. Misive. Cu Lena mă uitam la desene animate - Roadrunner, Scooby-Doo - dar televizorul, cu imaginile ameţitoare şi pălăvrăgeala haotică, şi scenele de camaraderie şi violenţă, mă întrista. Aşa am început să pipăi rafturile în căutare de cărţi. Todd, prietenul ei, era amator de biografii. Chiar dacă citeam cu greu, anevoios, îmi croiam drum în vieţile politicienilor, cîntăreţilor, starurilor de cinema: John Lennon, Primii regi ai Norvegiei, Paul Cezanne, Marilyn Monroe, Wilder Penfield, lumile lor, atît de străine pentru mine, se revărsau ca un elixir, şi îi iubeam pe oamenii ăştia aşa cum îi poţi iubi doar pe străini şi pe morţi.

Spre surprinderea noilor mei părinţi, le furam cărţile cu aceeaşi frecvenţă cu care furam conserve din dulapuri şi strângeam în mine toate cuvintele.

Treizeci de ani mai tîrziu, m-am trezit în mijlocul unei eterne întoarceri. Scriu biografia lui Hiroji, dar cuvîntul biografie e prea grandios, prea pompos. În loc să lucrez ca o fiinţă umană obişnuită, în loc să mă duc la laborator, consemnez cele pe care mi le-a spus Hiroji: anul trecut, acum cinci ani, chiar mai demult, dar, asemenea zăpezii, asemenea colbului, paginile acestea nu fac altceva decît să se tot strângă maldăr. Mănînc mîncare proastă, mă ascund în apartamentul lui şi nu ştiu dacă scriu o scrisoare, o confesiune, o monografie, nu subterfugiu, ceva adevărat sau imaginar. Manuscrisul acesta, lucrul acesta fără nume, stă pe masa de lucru şi aranjez şi re-aranjez piesele sale. Mă joc dea Dumnezeu, ca şi cînd încă aş fi acolo, plutind ca o sticlă în apele oceanului. Fratele meu se dusese, dar eu vedeam cerul alb de deasupra şi credeam, cumva, că-l pot chema înapoi. Dacă aş fi destul de curajoasă, sau de sinceră. Oraşe, ţări, familii. Ar putea fi readuse la viaţă pe lumea asta. Nimic nu trebuie să dispară.

© The Wylie Agency