SAM MENDES a reuşit o ecranizare a romanului
Slui Richards Yates despre drama unui cuplu american din anii ’50 a cărui coeziune se dizolvă în mijlocul unei vieţi confortabile, dar lipsită de perspectiva marilor pasiuni. Chiar dacă n-ai citit romanul lui Yates după care Sam Mendes şi-a realizat filmul, story-ul este recognoscibil în lumina unui mare roman, Madame Bovaryal lui Gustave Flaubert. Un cuplu în care soţii au aproximativ aceeaşi vârstă, 30 de ani, traversează o criză conjugală. Frank Wheeler (Leonardo DiCaprio) este funcţionar, departamentul vânzări şi marketing, la o firmă (Knox) la care a lucrat într-un deplin anonimat şi tatăl său, iar April Wheeler (Kate Winslet), soţia sa, este o actriţă mediocră destinată unei frumoase cariere de gospodină într-o frumoasă casă cu clasica peluză în faţă. Situaţia celor doi soţi este una confortabilă, doi copii reuşiţi, prieteni de familie care proiectează asupra lor imaginea unui cuplu fericit, dacă nu chiar ideal. Undeva în trecut se află câteva vise abandonate, fără a fi încărcate însă de semnificaţia unor vocaţii derealizate, o fotografie cu cei doi având în fundal Turnul Eiffel asupra căreia camera trece cu discreţie pentru a reveni ca decupaj dintr-un album de familie constituie emblema posibilităţii unei evaziuni romantice. Soţii Wheeler nu se remarcă prin nimic, nu revendică nicio pasiune devastatoare, nicio propensiune pentru tragedie, niciun talent ascuns capabil să erupă vertiginos. Frank Wheeler pare împăcat cu acest traseu destinal punctat de câteva aventuri nesemnificative, diferenţa o face însă Madame Wheeler în care se trezeşte doamna de Bovary: „married, two children shouldn’t be enough?“. Acest surplus de complexitate sau de conştiinţă generează dezechilibrul, nemulţumirea are la bază eşecul unei cariere artistice care ar fi funcţionat compensatoriu pentru toate acele dorinţe rămase neîmplinite. Mecanismul bovaric lucrează cu infinitezimale şi se întreţine din plictiseală şi frustare, ceea ce nu înseamnă că April Wheeler ar avea vocaţie dramatică. Propunerea ei de a pleca la Paris unde familia ar trebui să se stabilească bazându-se pe o ipotetică angajare a ei la unul dintre oficiile americane în strainatate este initial acceptata de Frank care ar urma sa-si descopere acolo o vocatie inexistenta. Termenii în care este lansata aceasta propunere configureaza un portret elogios, romantat, idealizat pâna la kitsch al barbatului de actiune, un romantîn care sunt reduse la tacere orice impedimente si riscuri. Numai ca perspectiva unei promovari 11 face sa dea rnapoi pas cu pas, fapt la care se adauga ca argument imbatabil o sarcina neprevazuta a sofiei. Un al treilea copil încurca în mod evident planurile de evadare ale cuplului, si, în plus, în mod realist, Frank realizeaza riscul imens al unei astfel de aventuri. Renunfartea la planul ambitios, romantic acutizeaza criza cuplului, certurile devine din ce în ce mai violente punctate de perioade de astenie, iar cuplul este pe punctul de a se destrama. În momentul în care care nimic nu mai pare sa-i tina împreuna pe cei doi sofi, se asterne echilibrul, unul temporar, înselator, April Wheeler provocându-si un avort care-o va ucide. Ceea ce reuseste sa surprinda Sam Mendes cu acest film se afla dincolo de spulberarea visului american; sute de mii de cupluri traiesc în acelasi anonimat confortabil al banalitafii lasând deoparte romantismul juvenil al ficfiunilor modelatoare tipice eposului american. În plus, personajele nu sunt confectionate cu croiul tragediei, iar mediocritatea lor nu devine una insuportabila. Ce anume genereaza atunci drama? Regizorul a shut s-o caute acolo unde Yates o si plaseaza, la nivelul acestei bovarice femei la 30 de ani a carei vitalitate si sensibilitate nu gasesc un plasament, un spatiu de rezonanta, o descarcare simbolica. A discuta despre ratare în cazul acestor doi tineri este fastidios, cu adevarat, ei nu au ce rata, si este greu de presupus ca odata lansat într-o aventura peste ocean, cuplul si-ar fi gasit echilibrul si un mediu favorabil împlinirii dorintelor. De asemenea, nu-1 pofi judeca pe Frank Wheeler cu o alta masura decât cea a lumii în care traieste, un anumit conformism este reteta bunastarii sau eel pufin a traiului în condrfii decente atunci când nimic în aceste personaje nu reclama exceptionalismul, diferenta radicala care sa ofere o motivate. Nimic nu ne îndreptafeste sa socotim acest tip de viafa un surogat atât timp cât cei care o due nu o acuza de o pozifie ferma, a unei superioare înzestrari pentru rupturi ontologice. Diferenta o realizeaza April, ea nu mai gaseste motivant acest gen de viafa, ea atinge acel prag al constiintei prin care acest tip de existenta isi releva inconsistenfa. Cheia filmului se afla nu în lumea din jur pe care Sam Mendes o reconstituie cu o acribie aproape arheologica, ci în ochiul cu care o priveste April. Constiinfa mediocritatii si implicit a ratarii este ceea ce paradoxal scoate personajul din mediocritate, 11 plaseaza pe un alt nivel energetic. Pâna la un punct, criza scoate cuplul din conformismul si abulia unei existente monotone, constituie un tonifiant. Planul de a pleca la Paris produce un reviriment al cuplului, reviriment care da rezultate pentru amândoi. Abia în momentul în care aceasta perspectiva se înclude radical, criza revine cu o furie devastatoate. Un element catalitic sau mai precis un martor al ei 11 constituie fiul gazdelor, un matematician cu un psihism labil, John Givings (Michael Shannon), care expune cu o anumita brutalitate întreaga butaforie a fictiunii compensatorii si a motivatiilor celro doi. John trage cortina si lasa sa se vada neconcordanta dintre rolurile asumate de cuplu si Inzestrarea lor pentru aceste roluri, pentru clamata disperare existenfialista a unei hopeless emptiness Frank nu-si poate depasi condifia de functionar, sansa i-a surâs fund pe cale de a fi promovat, iar April poarta în pântece un copil pe care nici ea, nici sotul sau nu si-1 doresc cu adevarat. Ceea ce devine insuportabil pentru April este aceasta mare minciuna, aceasta semicecitate asumata care asigura confortul si rutina existenfei, si care apare denunfata de cineva care ca si ea se afla într-o stare de dezechilibru. „I want feel things“, spune la un moment dat Frank, si recunoastem usor cliseul care camufleaza golurile existenfiale. April doreste acelasi lucru, iar când îi spune lui Frank „You are the most interesting person I’ve ever met“ se refera la aceasta capacitate de a simfi lucrurile, de a le face sa traiasca iesind din conformismul cotidian. Remarcabil la Sam Mendes este aceasta capacitate de a sesiza structure unui personaj, de a-si plasa camera în acel unghi din care se poate vedea eel mai bine o situatie. Scenele sunt construite minutios în acord cu o anumita prefiozitate victoriana în amestec cu acel glamour artificial, teatral care transpare cu o stridenta intenfionata In pop-art. Scena în care functionarii purtând invariabil palarii se întâlnesc în trenul care-i poarta ca masa anonima spre serviciu isi gaseste acordul subtil cu imaginea suburbiei luxoase în care s-au instalat sofii Wheeler, si care raspunde unei imagini de reclama a fericirii americane accesibile oricui are o slujba. Reusita II înscrie pe cetateanul american într-o reteta menita sa funcfioneze eficient si este de presupus ca un cât de mic succes al lui April în cariera actoriceasca ar fi întretinut iluzia de fericire a cuplului. Nu cred ca Mendes a intentional câtusi de pufin o critica la adresa societatii capitaliste americane a anilor ’50, anii unui boom economic ilustrat si printr-un baby boom, societate care sa fi ucis visul american. Mai degraba, regizorul pare interesat de a investiga limitele oricarei bunastari, a oricarui confort la nivelul unei personalitati care o sesizeaza ca limitare. Aici bovarismul personajului întrefine o relate complexa cu reflectia despre limitele bunastarii, despre safietatea confortului si a instalarii în fericirea de uz casnic, iar regizorul a stiut sa marcheze ambele dimensiuni. April releva acea diferenta care înscrie dramatic banalul într-o ecuatie a retetei fericirii si care divulga fara intentia de a judeca pausal ceea ce eu as numi îmbratisarea sufocanta a bunastarii.