Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Macondo într-un veac de singurătate de Tudora Şandru-Mehedinţi

Se apropie luminile Crăciunului şi, odată cu ele, şi bucuria de a oferi de sărbători daruri cât mai frumoase. Oare ce dar poate fi mai frumos, mai plin de semnificaţii pentru iubitorii de literatură, decât cartea pe care o îndrăgim cel mai mult? Pentru mine, cartea cea mai îndrăgită este capodopera lui Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate. Despre valoarea acestui roman de amplă respiraţie universală s-a scris atât de mult, încât mă mărginesc aici să adaug – la datele cunoscutei anchete făcute acum câţiva ani printre laureaţii Premiului Nobel pentru literatură, care au plasat în unanimitate, drept cartea cea mai editată şi tradusă din lume, după Biblie, celebrul Don Quijote al lui Miguel de Cervantes – că, după aprecierea criticii literare, Un veac de singurătate figurează imediat după acesta, în ansamblul literelor de expresie spaniolă.
Din multitudinea de teme ce se împletesc în urzeala neasemuită a creaţiei marqueziene, cea mai fascinantă este, poate, aceea referitoare la Macondo, spaţiul mitic unde se desfăşoară fabuloasa aventură a neamului Buendía, cu miracolele, fanteziile, obsesiile, tragediile, pasiunile, disperările şi speranţele sale. Pentru a-i înţelege semnificaţia, trebuie să ne întoarcem la momentele-cheie care au dus la plăsmuirea romanului: copilăria autorului, în misterioasa casă a bunicilor dinspre mamă din Aracataca, printre povestirile şi legendele depănate de bunica şi de servitoarele indiene, într-o sensibilă comuniune cu natura, dar şi cu lumea celor morţi care păreau că interacţionează dezinvolt cu cei vii. Universul primilor săi ani de viaţă avea să fie mereu prezent în memoria creativă a scriitorului, care a mărturisit în repetate rânduri că este un nostalgic fără leac, fiindui nespus de plăcut să evoce vremurile copilăriei, ale adolescenţei şi ale începuturilor literare. Şi, aşa cum remarcă Dasso Saldívar, autorul celei mai complete biografii a celebrului său compatriot (García Márquez. El viaje a la semilla) „în cazul lui este mult mai mult decât un simplu exerciţiu de nostalgie: este o reîntoarcere la rădăcinile fiinţei şi operei sale.”
Pe parcursul naraţiunii, în universul Macondo dispar limitele desluşite între viaţă şi moarte, între miracole şi ştiinţă: frumoasa Remedios se înalţă la ceruri, oamenii devin invizibili după ce beau poţiuni fermecate, sau îşi pierd memoria, obiectele se mişcă singure, se nasc copii cu coadă de porc, morţii li se arată celor vii etc. Dar Macondo are mai cu seamă atributele unui spaţiu sacru, adeverind, pe planul ficţiunii, inspirata interpretare a lui Mircea Eliade: „Sacrul înseamnă realul prin excelenţă, adică puterea, eficienţa, izvorul vieţii şi al fecundităţii.” ( Sacru şi profan)
Cititorul este îndemnat să pătrundă într-o lume în care neverosimilul este posibil, supranaturalul făcând parte din natural, iar distrugerea apocaliptică a oraşului din finalul romanului, cu reminiscenţe biblice, sugerează ideea că întreaga istorie a acestuia este de fapt istoria existenţei umane căci, aşa cum arată scriitorul, „Macondo nu este atât un loc, cât mai curând o stare de spirit”.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara