Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Mă simt în pielea lui Timon de Dan Stanca

Probabil, după Hamlet și Lear, Timon din Atena este piesa lui Shakespeare pe care o îndrăgesc cel mai mult. Apropierea se datorează, firește, influenței binefăcătoare pe care, timp de decenii, a exercitat-o asupra mea Florin Mihăescu, prietenul minunat care a plecat din această lume la o vârstă venerabilă. El a studiat opera britanicului în cele mai mici amănunte și nu i-a scăpat nici un colțișor necercetat. L-a încadrat pe Timon între tragediile însingurării, alături de Coriolan, Pericle și Titus Andronicus.
În general, știm despre ce e vorba în piesă. Sau judecata noastră rezumă cu o superficialitate condamnabilă miza ei excepțională. Timon, așadar, a fost filantrop și a devenit mizantrop. A căzut în extrema cealaltă deoarece a suferit o decepție cumplită care i-a schimbat radical felul de a-i vedea pe oameni. În piesă sunt versuri teribile care exprimă divorțul iremediabil față de întreaga umanitate. „Pe măsură ce anii trec, fă ura mea să crească și-ntreaga seminție omenească să fie ținta ei, Amin!” Sună ciudat acest „amin”, dar e vorba de fapt de o despărțire fără echivoc și de o închidere în sine ca o absorbție într-o altă lume. Un alt vers, de data aceasta pus în gura filosofului cinic Apemantus. La întrebarea lui Timon: „Ce-ai face tu cu lumea dacă s-ar afla în puterea ta?”, răspunsul acestuia nu are milă: „La fiare aș da-o ca să scap de oameni...”
Evident, o asemenea mizantropie depășește orice, chiar și perimetrul simplei stupefacții. Ne aflăm la antipodul milei creștine și a îndemnului din liturghie: să ne iubim unul pe altul și într-un gând să mărturisim! Pe timpul lui Timon nu era creștinism, dar orișicât... Nu ai cum să-ți urăști semenii într-un asemenea hal. Asta înseamnă că ceva foarte grav a avut loc, asta înseamnă că la mijloc nu e vorba doar de ingratitudinea banală a foștilor prieteni, adică aceștia nu te mai caută fiindcă ai sărăcit și nu le mai dai de mâncat și de băut pe gratis, miza e în altă parte. Cu Iov de fapt se întâmplă același lucru. Și el, pus în fața unei teribile încercări, privește uluit peisajul propriei vieți care nu mai are nici o legătură cu ce a fost și cu ce a avut el înainte. Doar că Shakespeare nu a prezentat explicit relația de înrudire dintre Timon și faimosul personaj din Vechiul Testament. Dacă Iov ajunge să-l vadă pe Dumnezeu, nu același lucru se poate spune despre Timon. Dar misterul e cu atât mai adânc. Timon fuge în sihăstrie ca unul dintre sfinții părinți ce aveau să vină după sute și sute de ani. El taie orice punte spre lume, dar nici nu vrea ca posteritatea să-i umble în mormânt și să-i vulgarizeze secretele. Aceasta este diferența fundamentală dintre cei doi.
Să mă întorc însă asupra titlului pe care l-am ales. Cum pentru mine cuvântul scris este rupere de sine și de nori, și nu fațadă agreabilă, spunând că mă simt în pielea lui Timon, exprim de fapt ceva foarte personal, tăios de intim, care surclasează orice piedică pusă în cale de pudoarea cotidiană. Mărturisirea este până la urmă adevărata și singura terapie și, ocolind-o, faci pe plac falsificării. Mi-aduc aminte că la terminarea liceului și luați în armată cum era pe atunci, ca să ne salvăm, am propus prietenilor cu care corespondam să ne povestim unul altuia o secvență autobiografică. Era de fapt recursul la soluția mărturisirii. Îți faci viața mai ușoară dacă vorbești despre tine, asta e ideea. Dar nu vorbi oricum, ci folosind un filtru al culturii. Prietenul meu cel mai bun nu a înțeles atunci ce-i cer. M-a întristat opacitatea lui, dar aceasta nu a însemnat ceartă. E curios că după patru decenii, – am rămas prieteni un timp atât de îndelungat – el acum nu mai vrea să știe de mine. Și poate de aceea am și spus că pielea lui Timon îmi cade ca turnată. Mă simt părăsit de cei mai apropiați și trăiesc un exil îngrozitor. În mod sigur, personajul lui Shakespeare a simțit la fel. Dar, evident, furia lui a atins nivele cosmice. A gusta din potirul însingurării nu e la îndemâna oricui. Fiecare strop te arde până-n rărunchi. Este un picur de foc ingerat cu riscuri enorme. În asemenea condiții nu ai nevoie decât de liniște, dar o liniște activă și nu o blegeală sinucigașă.Versurile din piesă îmi fac bine, dar pe de altă parte mă pun în fața imposibilului. Un om ca mine pentru care viața socială a fost hotărâtoare se pomenește uitat și atunci nu are încotro decât să scrie pentru a-și obloji rănile. Sau iese din casă și merge, plimbări ca un fel de canon pe care și-l impune pentru a expia astfel greșelile comise. În urma acestor patrulări silnice prin cartier am cunoscut un tânăr sau el a vrut să mă cunoască pe mine, pe care l-a intrigat mersul meu bizar, când, ce mai tura vura!, vorbeam de unul singur. Băiatul, al cărui nume îl divulg, Mihai Anton, a zis că sunt nebun, dar atras de persoane neobișnuite, a ținut musai să afle ce-i cu mine. Pesemne că ocupația mea de scriitor l-a stimulat. A căutat pe net titluri de-ale mele, le-a cumpărat, le-a recomandat colegilor lui de la firmă, care le-au cumpărat, și mi-a dat contravaloarea lor. Am rămas cu gura căscată. Tot el mi-a spus: „Văzându-vă, am socotit că sunteți bolnav, după ce am stat de vorbă mi-am dat seama că nu aveți nimic, dar suferiți îngrozitor.” Timon nu a trăit așa ceva. Dar condițiile noastre sunt de fapt asemănătoare. Ca și mine, a sărăcit, a trăit experiența însingurării, dar s-a retras într-o schimnicie dură, ceea ce eu, din păcate, nu aș fi în stare să fac. Pe piatra lui tombală Shakespeare a scris cuvinte necruțătoare, de fapt cuvintele care aveau să apară și pe mormântul dramaturgului. „Aici zace Timon, ce viu pe vii urât-a, nu te opri drumețe, blestemă, treci, și atâta...” Și pe piatra lui Shakespeare: „Prietene, de mila lui Isus, tu lasă în pace pulberea aici închisă! Acel ce cruță astă piatră, fie binecuvântat, iar cel ce răscoli-va ale mele oase, blestemat!” Apare Isus, evident, dar mesajul este același. Mă întreb sumbru candid ce ar trebui scris pe mormântul meu. Oricum, cuvântul „blestem” nu ar trebui să lipsească. Mă simt de altminteri atât de aproape de trecerea în cealaltă lume încât, încredințând scrisului incomoda confidență, nici măcar nu mă mai rușinez, ci stau drept în fața adevărului care mă copleșește. De aceea, pesemne, am îndrăgit piesa aceasta, și am îndră- git-o încă dinainte de a ști de ce nu o să mai pot în vecii vecilor să mă despart de ea. Dar așa se întâmplă. Destinul ne este anunțat, nu avem la momentul respectiv organ pentru citirea lui, și abia când hârtiile au fost deja bătute în cuie dăm timpul înapoi și înțelegem avertismentul ignorat.
Când mă gândesc la miile de pagini inutile care s-au scris despre Shakespeare mă apucă amețeala. Atâția nechemați, sclifosiți, prețioși lefteriști, universitari de trei lulele au înnegrit foile și au ghiftuit bibliotecile. A quoi bon? Și ce rămâne? Doar atât: Timon este frate geamăn cu Hamlet. Și îngerii îi veghează pe amândoi. Eu, de când a murit mama, am scris câteva romane scurte, centripete, entropice, din care vreau să scot o trilogie a însingurării. Tot Florin Mihăescu, evocat pe neașteptate în aceste rânduri, m-a întrebat cu vreo zece ani în urmă: „Ce trebuie regretat mai mult? Ce ai făcut sau ce n-ai făcut?” Orgolios, animat de o mânie inutilă, închipuindu-mi că mă lupt cu soarta, i-am răspuns: „Ce n-ai făcut.” Îl văd și acum și nu pot să uit zâmbetul lui gentil. Nu voia să mă contrazică, dar mai drag îi era adevărul. CE AI F|CUT. Scriu cu majuscule deoarece cuvintele vin ca un pumn, direct în mintea mea infatuată. Regretul mare este pentru ce ai făcut. Ceea ce n-ai făcut flutură poetic și aduce doar o duioasă aromă a amărăciunii, dar ceea ce ai făcut, tocmai fiindcă nu mai poate fi schimbat decât cu costuri enorme, taie în carne vie. Blestemat să fiu pentru ce am făcut, spune Timon, spun și eu. Ca să repar totul, trebuie să mă hrănesc cu rădăcini, să rămân cu burta goală, să beau apă chioară și să mă întorc la Iov, așezat pe tronul leprei care-l cotropise, așteptând zefirul divin. Mai are rost să scriu ceva?

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara