Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
„Mă consider o pesimistă energică” de Adina Diniţoiu

Interviu cu Julia Kristeva

Pe 23 şi 24 septembrie, Julia Kristeva, celebra teoreticiană Tel Quel, psihanalistă şi scriitoare, a venit la Bucureşti – invitată de Institutul Francez şi de Centrul Sfinţii Petru şi Andrei –, unde a susţinut două conferinţe intitulate La culture dans le projet européen (Cultura în cadrul proiectului european), respectiv La foi d’une humaniste (Credinţa unei umaniste), ocazie cu care am stat de vorbă. (A.D.)

Adina Diniţoiu: Sunteţi foarte cunoscută în România în calitate de reprezentantă a grupului Tel Quel, foarte influent în anii ’60-’70. În România a existat, în anii ’80, în plin comunism, un grup de scriitori marcaţi de teoria şi practica Tel Quel (care au încercat să opună rezistenţă politicului/ dictaturii prin deconstrucţia textului şi a limbajului). Cum vă situaţi astăzi în raport cu această perioadă de activitate, o consideraţi datată?
Julia Kristeva: Pentru mine nu este o epocă perimată, cred că atunci am avut şansa de a aprofunda foarte multe lucruri care astăzi ar fi imposibil de realizat, într-un context marcat de un declin al interesului cultural, când se citeşte mai puţin, când la ordinea zilei nu mai este punerea în chestiune a valorilor şi normelor, ci repetiţia mecanică şi un soi de fascinaţie exercitată de imagine. Punerea în chestiune a limbajului, a dogmelor în însăşi structura limbii, pe care le realizează poezia, naraţiunea, discursul argumentativ ori filosofic – care nu e pur şi simplu rece, distant, ci infiltrat de literatură şi de imaginar –, felul în care stilul individual trece dincolo de dogmă, toate aceste lucruri pe care le-am întreprins alături de grupul Tel Quel au contribuit la formarea mea personală, dar au influenţat şi toate cercetările mele ulterioare. Cred că e vorba de proceduri,chiar de experienţe, aş zice, care sunt valabile astăzi. Putem critica societatea modernă din diverse puncte de vedere, economic, politic etc., dar şi dintr-o perspectivă a limbajului: oamenii noştri politici, Martine Aubry, François Hollande etc. folosesc în discursurile lor ceea ce în franceză numim „elemente de limbaj” („des éléments de langage”), iar asta arată că ei nu gândesc de fapt, nu pun lucrurile în chestiune: echipa lor de PR şi comunicare le oferă o listă de cuvinte, aceste „elemente de limbaj” – ce seamănă, într-adevăr, cu clişeele ori limba de lemn –, care sunt atât de consensuale încât mulţumesc pe toată lumea şi-l scutesc pe vorbitor de efortul de a gândi. Cuvintele acestea nu vor să spună nimic, dar îl bombardează pe sărmanul ascultător, care iese năucit, intoxicat de la astfel de discursuri. Guvernarea se reduce, în felul acesta, la o nouă formă de opiu al poporului, care este simplificarea discursului, şi care înseamnă, în mod conştient sau nu, un soi de îndemn la a nu gândi. Or, ce se poate face în această situaţie? Nu poţi dezvolta un mod de gândire propriu, şi atunci fie cazi pradă disperării şi nu participi la vot (conform raţionamentului că toţi sunt la fel), fie aluneci de partea fanatismului, şi lucrurile se strică rău de tot. Toate aceste stereotipii de limbaj trebuie să fie demontate prin acel tip de demers intelectual ale cărui baze au fost deja puse de revista „Tel Quel”. Un laborator de lucru care avea, în epocă, o conotaţie revoluţionară, dar care acum trebuie adaptat vremurilor în care trăim (marcate de spectacolul televiziual şi de Internet). Modurile mele specifice de adaptare a discursului au fost de a apela la psihanaliză, de a mă adresa categoriilor sociale discriminate, marginalizate ori defavorizate (femeile, străinii etc.), deci de a avea în vedere anumite zone nevralgice şi de a mă adresa lor în termenii unui discurs adaptat, singularizat.

În epoca Tel Quel, puneaţi accent pe o anumită etică a scriitorului/ teoreticianului, care porneşte de la propria sa autoanaliză şi abia apoi realizează deconstrucţia textului/ limbajului. Credeţi în continuare în această etică a cercetătorului/ scriitorului?
Ceea ce voi spune este foarte paradoxal, pentru că, aşa cum am mai zis-o, nu sunt optimistă, nici pesimistă, ci – aşa cum îmi place s-o spun – sunt o pesimistă energică; încerc să văd întotdeauna ce se poate face, chiar dacă la un nivel foarte mic. Să luăm cazul unui adolescent care devine un fanatic şi ajunge să taie capete. E oare vina secularizării, adică a acelei filosofii a democraţiilor europene care vin pe filieră iluministă? Da şi nu. Da, pentru că noi am uitat că religia există şi nu am făcut suficiente eforturi pentru le a explica tinerilor, în şcoli, ce este religia, care sunt diferenţele dintre religii, prin ce sunt ele interesante şi prin ce sunt nocive. Ce-ar trebui făcut? Ar trebui, poate, să fie predată în şcoli istoria religiilor – de către istorici ori filosofi; ar trebui să-i învăţăm pe tineri, în şcoli, să-şi cunoască tradiţiile (religioase), dar să reziste fanatismului. Însă acest lucru nu este suficient. Trebuie formaţi psihanalişti care să fie capabili să-i repereze pe acei tineri dezechilibraţi, care provin din familii destructurate (din cauza şomajului, marginalităţii etc.), şi care să-i acompanieze în procesul educativ printr-o cură psihanalitică, în cadrul căreia li se recunoaşte, li se explică, li se satisface nevoia de ideal, nevoia de a crede – tratament care împiedică, însă, ca această nevoie de ideal să devină o „maladie de idealitate” (care conduce la crimă); e vorba de o invenţie continuă de căi, de metode pentru acompaniamentul psihic al acestor tineri (de regulă, tineri de cartier) dea lungul procesului educativ, de la vârsta cea mai fragedă. Eu lucrez în acest sens la Maison des Adolescents, la Paris, care a fost creată de doamna Chirac, instituţie care încearcă să pună bazele unei psihiatrii psihanalitice adaptate pentru tratarea tinerilor de cartier. Pentru această practică, e nevoie de formarea unor specialişti în ştiinţe umane, filosofie, istorie etc., o formare care nu e numai cognitivă; ea seamănă şi cu un soi de dedicare, de devoţiune. Trebuie creată acea experienţă interioară în cazul psihologului, al istoricului, profesorului, sociologului etc. Această formare a persoanei (care să se dedice nevoilor celor din jur) cere un nou umanism; el se transmite, deci, printr-o formare care poate trece printr-o cură psihanalitică, în orice caz prin cunoştinţe care se adresează singularităţii fiecărei persoane în parte; care ţine cont, aşadar, de o anumită etică. Această formare etică implică noi forme de educaţie, care trec prin experienţa psihică; şi poate şi prin psihanaliză. Personal, am condus un seminar adresat celor care se ocupă de grupuri de adolescenţi; altfel, eu practic psihanaliza – metoda mea este una personală, à la Kristeva, dacă vreţi – pe adulţi, şi individual.

Continuaţi să predaţi semiologia la Universitatea Paris VII (şi la New York), aţi creat Centrul de Cercetare „Roland Barthes”. Ce a reprezentat/reprezintă Roland Barthes pentru dvs.?
Acum predau mai mult cursuri de psihanaliză. Roland Barthes a fost singurul meu profesor care era interesat să audă ce au de spus şi studenţii săi, care nu voia să-i fie reproduse propriile afirmaţii. El s-a ocupat de două subiecte care m-au interesat şi pe mine: nevoia de a crede, mai precis discursul religios, respectiv discursul amoros. El a deschis, aşadar, două căi pe care le-am urmat şi eu, în maniera mea proprie. În plus, eu am făcut ceva ce el n-a îndrăznit să facă: e vorba de roman. Am terminat de curând un nou roman, care cred că e cel mai bun de până acum: se numeşte L’Horloge enchantée şi va apărea în februarie 2015 la Fayard.

Aţi scris romane destul de târziu, în anii ’90. Care e raportul dintre romanele dvs. şi lucrările teoretice?
Cred că discursul filosofic nu mai poate continua aşa cum a fost el imaginat, ca un succedau al teologiei. Tot acest bagaj filosofic european ( Kant, Hegel fenomenologia ş.a.m.d.) trebuie transmis – pentru a fi înţeles de un public cât mai larg şi pentru a-i putea convinge/interesa şi pe cei mai rezistenţi la el – făcând apel la imaginaţie. E ceea ce a încercat să facă filosofia franceză a secolului al XVIII-lea, povestirile („les contes”) lui Diderot, Voltaire, Rousseau. Înglobând discursuri teoretice – filosofic, psihanalitic etc. –, romanul este genul care se pretează cel mai bine acestei întâlniri între reflecţie şi imaginaţie. Încerc să fac acest lucru, diminuând întrucâtva latura teoretică, meditativă, să-i spun, şi accentuând-o pe aceea romanescă. Cu riscurile de rigoare. E un mod de autoanaliză, de asemenea, şi de a lua distanţă de biografia mea, dar şi un mod de a-mi apropria trecutul. Trecutul literaturii, trecutul istoriei Franţei – din care acum fac parte. Cel mai recent roman al meu este unul despre timp: e vorba de un ceas pe care l-am găsit, împreună cu fiul meu, în cabinetele lui Ludovic al XV-lea; ceasul a fost depus în 1750 şi era programat – cu poziţiile planetelor solare şi ale orelor – să meargă până în... 9999. E un roman cu accente SF, despre timp – timpul pentru care suntem programaţi –, dar şi despre timpul văzut ca durată foarte lungă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara