Numărul curent: 47

Istorie Literară:
M. Blecher în epoca sa de Ada Brăvescu

Astăzi M. Blecher este un nume de referinţă al romanului românesc, unul dintre cei mai traduşi şi mai promovaţi scriitori interbelici, considerat un inovator şi un precursor al romanului postmodern, un prozator canonic, cu o cotă deosebit de ridicată. Nu a beneficiat de situaţia favorabilă dintotdeauna, după cum nu este acesta singurul moment de valorizare şi succes.

Un fapt mai puţin ştiut, o adevărată surpriză pentru oricine reciteşte cronicile apărute cu ocazia publicării, este că romanele lui Blecher, îndeosebi, întâmplări în irealitatea imediată au fost întâmpinate în epocă (1936-1939) cu un entuziasm uluitor şi că majoritatea cronicilor, nu puţine, sunt mai mult decât laudative. Verdictul a fost unanim şi s-a vorbit despre apariţia unui scriitor autentic, talentat, senzaţional, chiar despre o vogă a acestui autor. Blecher a cunoscut succesul de critică şi consacrarea înainte de a se stinge şi acestea nu au fost motivate de circumstanţele tragice ale destinului său, de sentimentul de compasiune şi solidaritate cu un confrate suferind, ci de valoarea certă intuită şi argumentată de comentatorii operei sale. E drept că mai întâi s-au făcut auzite vocile prietenilor sau cunoscuţilor săi: Geo Bogza, Mihail Sebastian şi Saşa Pană, dar mai apoi s-au pronunţat cu privire la opera lui critici importanţi ai momentului: Pompiliu Constantinescu, Eugen Ionescu, E. Lovinescu, precum şi numeroşi scriitori: Octav Şuluţiu, Ieronim Şerbu, Felix Aderca, etc.

Ca orice prozator original şi valoros, Blecher nu a cunoscut succesul de public, cărţile lui nu au înregistrat vânzări substanţiale. Lipsa de empatie a cititorilor poate fi justificată, dar în mod paradoxal, nici măcar criticii care îi proclamau valoarea şi talentul nu au înţeles cu adevărat natura specială a scrierilor lui şi nu l-au interpretat în mod adecvat, cu excepţia lui Ieronim Şerbu şi, evident, a lui Eugen Ionescu. în 1936, pe la sfârşitul lunii ianuarie, când a apărut întâmplări în irealitatea imediată, criticii nu erau pregătiţi să recepteze o astfel de operă, cu atât mai puţin publicul. Blecher spărgea tiparele narative cu proza sa şi producea uimire şi frustrare; rareori, afirmă Miron Grindea "a reuşit o operă literară să impună o inhibiţie atât de violentă cititorului". Calităţile lui literare şi talentul nu puteau fi însă contestate de nici un critic sau cititor de gust. în acest sens voi cita opinia lui I. Peltz exprimată într-un articol din Adam, apărut la câteva luni de la moartea lui Blecher: "Şi, totuşi, M. Blecher poate fi considerat drept unul dintre cei mai mari prozatori români contimporani. E ceva care ne scapă, nouă, tuturor, criticilor, scriitorilor şi teoreticienilor de toată mâna; e ceva care sparge tiparele modei şi ale "opiniilor" - şi se afirmă, în ciuda regulei şi a "ştiinţei"; e ceva care ţine de miracol (...)"

Particularităţile cele mai semnificative ale acestei etape a procesului de receptare ce stă sub semnul unui "debut uluitor" sunt: 1. verdictul axiologic unanim al criticii, 2. lipsa succesului de public, 3. contestarea calităţii de roman a primei scrieri blecheriene şi 4. încadrarea şi interpretarea inadecvată a prozei întâmplări în irealitatea imediată.

în ceea ce priveşte valoarea operei lui Blecher, ţin să menţionez faptul că toate cronicile şi articolele dedicate celor două scrieri blecheriene sunt pozitive, chiar deosebit de entuziaste unele. Nu există nici măcar o voce care să conteste talentul literar al acestui scriitor sau care să nege calităţile artistice ale scrierilor sale şi noutatea experimentului realizat. Mihail Sebastian scrie: "rareori certitudinea de a mă afla în faţa unui scriitor de vocaţie a fost mai directă la lectura cărţii acestui tânăr debutant"; calităţile literare ale lui Blercher îi par "excepţionale" şi îi prevede un "un mare destin literar". Octav Şuluţiu consideră întâmplări... "o carte uluitoare", "o carte unică", "o carte mare", iar Blecher este din punctul lui de vedere un scriitor nou şi original. Pompiliu Constantinescu, destul de temperat de obicei izbucneşte cu patos "rareori se întâmplă (...) să întâlnim un debut mai revelator", dar este conştient de faptul că prima scriere blecheriană nu va cunoaşte succesul de public din cauza "caracterului ei special" şi a îndrăznelii acestei experienţe. Ca şi Sebastian, Pompiliu Constantinescu pare a prefera cel de-al doilea roman al lui Blecher; Inimi cicatrizate este, în opinia lui, cartea care-l impune pe Blecher ca mare scriitor, consacrându-l. Eugen Ionescu, atât de dur cu alţii denumeşte întâmplări... "o capodoperă", cea mai interesantă carte a anului 1936, o carte excelentă, extraordinară, ce depăşeşte chiar Cimitirul Buna-Vestire al lui Arghezi, apărut în acelaşi an, în schimb a doua scriere îl dezamăgeşte. Ieronim Şerbu îl integrează pe Blecher categoriei restrânse a acelor scriitori "ai unei proze esenţiale, intensă, cu adânci semnificaţii", considerându-l un prozator original. E. Lovinescu în Istoria literaturii române contemporane 1900-1937 nu emite o judecată de valoare asupra operei lui Blecher, dar menţionează debutul remarcabil al acestuia şi simplul fapt de a-l include în această lucrare canonică ţine loc de verdict.

Am ales doar câteva dintre opiniile critice spre prezentare, pe cele mai semnificative, pe cele exprimate direct, fără reţineri. Un număr mult mai mare de cronici şi articole de volum au ca obiect scrierile blecheriene: Geo Bogza, Ion Biberi, Felix Aderca, Saşa Pană, Mihail Gresian, Lucian Boz, Miron Grindea, Tiberiu Iliescu, M. Rudich, I. Peltz, Pericle Martinescu, Petru Manoliu, Constantin Fântâneru, D. Trost şi alţii remarcă originalitatea şi caracterul inovator al operei tânărului autor şi importanţa apariţiei acestuia în panorama literaturii române din deceniul al patrulea al secolului XX. Imaginea de ansamblu a receptării operei lui Blecher este una consistentă, unitară din punct de vedere axiologic, este imaginea "unui succes de critică cum de mult n-a cunoscut viaţa noastră literară", după cum afirmă Gh. A. Harabagiu, autor al singurului interviu cu Blecher, publicat în Rampa, în februarie 1937.

Dacă din punct de vedere al verdictului valoric, lucrurile sunt clare, aprecierea e unanimă şi opiniile ulterioare vor urma aceeaşi direcţie, cu totul altfel se prezintă situaţia discursului interpretativ, a termenilor în care e discutată opera lui Blecher. în acest punct al demonstraţiei se impune o discuţie separată a celor două proze, în fapt voi insista asupra romanului întâmplări în irealitatea imediată, cel analizat şi încadrat într-un mod inadecvat, ocupându-mă colateral de cel de-al doilea care nu a suscitat controverse şi nu a fost discutat impropriu.

Una dintre cele mai acute probleme cu care s-au confruntat criticii şi exegeţii la momentul debutului lui Blecher şi care a provocat în mare măsură interpretarea şi încadrarea eronată a prozei lui a fost definirea speciei literare a întâmplărilor... Majoritatea nu i-a recunoscut capacitatea de a-şi organiza epic viziunile, experienţele şi a inclus întâmplări în irealitatea imediată sub zodia jurnalului. Sebastian vorbeşte despre "jurnalul unei sensibilităţi", "jurnalul unei conştiinţe", Pompiliu Constantinescu despre caracterul hibrid şi ambiguu al acestei scrieri care "nu e un roman, dar nici un eseu, care nu e un poem şi nici un jurnal intim", Ion Biberi vede în ea "un veritable journal", "une sorte de journal psychologique", Octav Şuluţiu "un fel de jurnal intim, o confesiune", E. Lovinescu crede că "nu are nici o legătură cu epica", Tiberiu Iliescu vede în ea "un jurnal trist al exasperării". Alţi exegeţi folosesc concepte precum "confesiune", "memorial", "confidenţă", cu privire la prima proză.

Singur în epocă, Ieronim Şerbu, într-un articol din Vremea , 1936 precizează că întâmplări... nu e un eseu, ci "un roman plin de o intensă viaţă spirituală, de episoade epice de o rară frumuseţe", iar "Blecher nu s-a realizat doar în reflecţii, în abstracţii, dar şi în epic, cu aceiaşi vigoare şi originalitate, aşa încât el e un prozator". în cea de-a doua cronică dedicată lui Blecher, Octav Şuluţiu pare a reveni asupra primei păreri şi denumeşte întâmplări în irealitatea imediată roman, e drept, nu roman în accepţia ortodoxă, literară a cuvântului precum Inimi cicatrizate.

Ceea ce pentru noi astăzi reprezintă în mod evident un roman veritabil, autentic, un roman autobiografic în opinia lui Radu G. }eposu sau o autoficţiune narativă, pentru majoritatea contemporanilor lui Blecher era un jurnal, fapt ce demonstrează noutatea şi modernitatea formulei romaneşti a întâmplăriilor... care devansează epoca şi rigiditatea conceptului de "roman" cu care se opera în perioada respectivă. Nucleul dur al criticii asimila abuziv epicul cu romanescul (formula lui Radu G. }eposu), concepţie îndreptăţită într-o oarecare măsură, întrucât până atunci prea puţine scrieri subminaseră autoritatea epicului şi coroborând acest fapt cu natura autobiografică şi tonul confesiv al scrierilor blecheriene putem înţelege de unde incapacitatea de a judeca întâmplări... ca pe un roman şi într-o oarecare măsură chiar şi Iinimi cicatrizate. Cea de-a doua scriere a lui Blecher nu este afectată în aceeaşi măsură, nu i se contestă calitatea de roman, deoarece beneficiază de prezenţa persoanei a III-a naratoriale, deci de o perspectivă obiectivizată, asemănătoare formulei romaneşti tradiţionale şi prin comparaţie cu întâmplări... seamănă mult mai mult cu producţiile momentului.
De la jurnal, la integrarea operei lui Blecher sub umbrela prozei de analiză psihologică, analiză atât de la modă în epocă, nu a mai fost decât un pas şi mulţi dintre critici l-au făcut discutând scrierile lui Blecher în termeni de "confesiune", "sinceritate", "analiză". Printre aceştia se numără Pompiliu Constantinescu, Mihail Sebastian, Ion Biberi, E. Lovinescu, Octav Şuluţiu (parţial), Mihail Gresian, Tiberiu Iliescu şi M. Grindea. Primii trei comentatori menţionaţi mai sus apreciază capacitatea de analiză a lui Blecher, unicitatea universului spiritual descris, autenticitatea experienţei sale şi denumesc întâmplări în irealitatea imediată "confesie spirituală de mare luciditate" (Pompiliu Constantinescu) sau "act dramatic de confesiune" (Sebastian). E. Lovinescu integrează proza lui Blecher în capitolul dedicat Epicii de analiză psihologică în Istoria literaturii române contemporane 1900-1937 subliniind că este vorba de "literatură confesională de ultimă emisie a noii generaţii".

Octav Şuluţiu consideră scrierea lui Blecher confesiune, cu precizarea că specifică este "postularea permanentă a atitudinii metafizice, problema cunoaşterii e substanţa acestei cărţi", nu tratarea psihologică. în aceeaşi direcţie merg Ieronim Şerbu şi Eugen Ionescu, cu deosebirea că ei sunt mult mai radicali decât Şuluţiu şi afirmă clar că Blecher depăşeşte sfera psihologicului şi tocmai în aceasta constă noutatea şi specificul prozei.

Ieronim Şerbu în cronica din Vremea, numărul 432, din 1936 consideră proza de analiză psihologică depăşită şi fără rezonanţă la public, modelul Proust fiind devansat de experimente narative mult mai moderne precum cele ale lui Huxley, Wassermann şi Malraux, scriitori care au creat un nou model literar, explorând metafizic, nu psihologic temele eterne ale prozei. Blecher face parte în opinia lui Şerbu din acest grup de inovatori, el este un prozator cu o viziune personală, teribilă a realităţii iar romanul său de debut "o carte a cunoaşterii". Lucian Boz alătură numele lui Blecher de cel al lui Kafka, Ovid S. Crohmălniceanu nefiind aşadar pionierul absolut al acestei apropieri spirituale.

Eugen Ionescu, al cărui articol este publicat după cel al lui I. Şerbu, în Facla, în mai 1936, denumeşte întâmplări în irealitatea imediată "o carte esenţial metafizică" şi subliniază faptul că Blecher nu se opreşte la psihologie, la efecte, ci "trecând prin psihologie, prin emoţie, depăşeşte totuşi planul psihologic ". Concepţia inovatoare a lui Blecher, aspiraţiile metafizice şi talentul literar garantează "o lungă durată culturală operei lui".

Critica de după 1966, când Blecher va fi redescoperit şi revalorizat va urma direcţia interpretativă trasată de Şerbu, Ionescu, Şuluţiu, nuanţându-şi discursul descoperind noi şi noi valenţe ale operei lui Blecher: suprarealiste, expresioniste, postmoderniste şi va asigura operei lui acea durată culturală pe care i-o prevedea Eugen Ionescu. Chiar şi după 1966 persistă totuşi o anume reticenţă sau timiditate a criticilor în a denumi prozele lui Blecher romane, fapt determinat şi de apariţia ultimei scrieri, postume, Vizuina luminată în 1971. Acest prim moment de receptare critică a lui Blecher, de efervescenţă exegetică şi de interes pentru destinul scriitorului, va fi urmat de o lungă perioadă de uitare şi tăcere, întreruptă în 1966 de Ovid S. Crohmălniceanu care readuce în atenţia lumii literare opera lui Blecher.