Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Löwendal, baronul scenograf, la Biblioteca Naţională a Franţei de George Banu

Biblioteca Naţională a Franţei e cel mai prestigios spaţiu de prezervare a memoriei alături de Luvru, adevărat Janus Bifrons – cărţi şi tablouri – unde se regăsesc reunite tezaurele unei naţiuni ca şi, în parte, cele ale Europei.
Ambele au cunoscut o radicală transformare, sub impulsul lui François Mitterrand, dar dacă noul Luvru a renăscut, graţie genialului architect Pei, aliind vechile clădiri ale Muzeului cu celebra piramidă transparentă care străluceşte în noapte ca un far al Parisului, noua Bibliotecă a decepţionat prin banalitatea neutră a clădirilor, prin absenţa de seducţie a turnurilor, cadrilater anonim ce a eşuat în loc al neiubirii urbane. Dar, nu totul a fost pierdut căci construcţia veche a fost prezervată pe strada Richelieu şi acolo sunt reunite azi rezervele spectacolului, beneficiar fericit al noii organizări. Acest seif mitologic care era fosta Biblioteca Naţională s-a convertit în spaţiu ce, metaforic, poate fi calificat de arheologic, căci aici sunt reunite textele culturii teatrale ca şi urmele sale disparate, schiţe de decor, fotografii, manuscrise, toate aceste fragmente ce subsistă când reprezentaţia s-a încheiat, urme ale unei vieţi care s-a şters şi pe care cercetători ai lumii se reunesc pentru ca, parţial, să o reînvie. În bătrâna şi mondial recunoscută Bibliotecă, într-una din sălile sale cele mai prestigioase, acolo a fost prezentată opera scenografică a baronului Löwendal. El a fost astfel onorat, el, una din figurile ignorate, uitate şi, de puţin timp, în sfârşit regăsite ale teatrului românesc. Baronului i se deschidea pe 10 februarie 2014 intrarea în marea Bibliotecă ce-i consfinţea astfel valoarea.
Personal, am considerat ca legitimă o asemenea recunoaştere şi de aceea m-am consacrat acestui efort în care iubirea şi respectul pentru un artist atipic şi unic mi-au servit de impuls pentru a obţine acordul amical, pe baza unei prealabile încrederi reciproce, a lui Joël Huthwohl care conduce enormul departament al artelor spectacolului. Împreună am iniţiat acest eveniment ce, constant, a avut ca asociat Fundaţia Löwendal, animată de nepoata artistului, Ariadna Avram. Si, astfel, opera scenografului recent descoperit de mine într-o luminoasă duminică în clădirea Fundaţiei era prezentată la Paris istoricilor, scenografilor şi oamenilor de teatru din diferite colţuri ale planetei. Binevenit gest reparator.
Cine a fost Löwendal? Ariadna Avram i-a prezentat genealogia şi parcursul: el vine dintr-o celebră familie daneză, care a avut relaţii, cum l-a descoperit Magda Stavinschi, chiar şi cu celebrul astronom Tycho Brahe. O ramură a familiei a derivat către St. Petersburg, unde baronul s-a născut în 1897 şi unde îşi va face studiile teatrale după perioada liceului petrecută la Kiev, ale cărei urme culturale în operă sa scenografică vor fi reperate de una din cele mai cunoscute istoriografe ale spectacolului rusesc, Beatrice Picon- Vallin, prezentă la conferinţa din splendida sală a Bibliotecii, sală ai cărei pereţi erau tapisaţi de un lemn blând, de cireş. Apoi, în capitala imperiului ţarist, Löwendal se familiarizează cu iniţiativele avangardei, se hrăneşte din resursele folclorului pe care celebrul Diaghilev şi pictorii care i se asociaseră le reactivaseră şi revelaseră Parisului fascinat în prima decadă a secolului trecut, experimentează un teatru „sintetic” care îşi va găsi împlinirea mai târziu, în România Mare. Tânărul aristocrat scenograf va intui repede pericolul reprezentat de puterea comunistă, căci tatăl fusese un personaj activ pe lângă ţar în ultimele sale clipe, iar mama, deja, exilată în Uzbekistan, şi de aceea, împreună cu mentorul său spiritual, Alexandrov, se va refugia strategic la marginile Rusiei de atunci, în Basarabia, la Soroca, la Bălţi. El fu, ca baronul Tuzenbah din Trei surori, un baron rătăcit într-un colţ pierdut al imperiului! Dar, diferenţă decisivă, după Primul Război Mondial regiunea aceasta frontalieră va fi afiliata României şi astfel, protejat de noul statut, Löwendal va schimba ţara fără a schimba teritoriul. El devine un „emigrant”, un artist rus afiliat României. Si această condiţie, a precizat, cu justeţe, Marcel Freydefont, liderul Asociaţiei franceze de scenografi, l-a confruntat cu o dublă tensiune: „arrachement” şi „attachement”. Smulgere din cultura rusă pe care nu o abandonează şi totodată ataşare la cultura română a cărei identitate devine unul din domeniile sale de lucru privilegiate. Si rezoluţie excepţională a sfâşierii: Löwendal, scenograful inspirat de radicalitatea scenei ruse, devine, doar zece ani mai târziu, maestrul incontestat al unor portrete de ţărani bucovineni restituiţi cu forţă telurică şi expresivă materialitate plastică! Marcel Freydefont, cu o intuiţie admirabilă, compara aceste pânze salutate în epocă de Ionel Jianu şi Ion Frunzetti, critici de referinţă, cu opera atât de apreciată azi a lui Lucien Freud. O asociere ce se converteşte în pertinent diagnostic critic!
Löwendal lucrează la Vilnius, cunoaşte astfel teatrul, cultura evreiască ce vor lăsa urme explicite în opera din prima sa perioadă. Apoi se instalează la Cernăuţi, unde colaborează cu Aurel Ion Maican, Victor Ion Popa, G.M. Zamfirescu, contribuind în mod explicit la extinderea repertoriului teatral ce integrează, sub influenţa sa, opere şi adaptări ruseşti, Căsătoria de Gogol, Crimă şi pedeapsă sau texte inedite ca R.U.R de Capek. Privindu-i machetele scenografice, ceea ce mă frapează şi insist în intervenţia mea e „sincronismul” cu modernitatea europeană. El, sunt convins, nu e un epigon, ci un artist ce inventa, concepea, propunea spaţii originale în „spiritul timpului”. Ele poartă amprenta scenei europene care îşi descoperă în baron un reprezentant de excepţie în acea Bucovină vecină cu locurile unde au apărut artişti a căror mitologie s-a impus de-a lungul secolului: Paul Celan, Bruno Schulz sau, mai târziu, Tadeusz Kantor. Acolo, în Cernauţi-ul românesc devenit apoi din nou rusesc, s-a impus Löwendal. El personifica destinele şi contradicţiile unei Europe agitate al cărui destin se vede în aventurile baronului. Operele sale o confirmă, ca şi imaginile acestui om elegant şi extravagant, expert în gimnastică suedeză şi iniţiat în pictura religioasă. Om complex, creator plural.
E ceea ce a subliniat marele regizor şi scenograf Matthias Langhoff, care a mărturisit emoţia resimţită când, la Fundaţia Löwendal, a văzut şi atins documentele originale, când a identificat în Löwendal „nu doar un scenograf sau un pictor, ci un artist. Pentru că a fost un artist, el a reuşit, dincolo de diversitatea manifestărilor sale, să impună unitatea unui spirit. Un artist care totodată a prezervat şi salvat valoarea artizanală a teatrului, valoare azi pierdută.” Amândoi admiram extraordinara machetă pentru Crimă şi pedeapsă unde coexistă abstracţia arhitecturală a volumelor şi precizia concretă a unei identităţi urbane, St. Petersburg: un decor şi un oraş reunite, insist eu, dar, precizează Langhoff, „trebuie să admirăm şi calitatea luminii, senzualitaea ei, căci macheta ce o vedem e concepţia unui scenograf şi totodată opera unui pictor”, conchide el. „Löwendal nu face parte dintre marii reformatori, Craig sau Appia, ci din familia acestor artişti uitaţi şi bineveniţi care au contribuit la naşterea teatrului modern.” Auzindui comentariul îmi aminteam redescoperirea, de către Denis Bablet, în anii ‘70, a formalismului ceh şi a lui Jiri Honzl şi, acum, câteva decade mai târziu, mă felicitam tacit pentru a fi participat, `mpreună cu Ariadna Avram şi Fundaţia sa la reevaluarea lui Löwendal, artist disociat între modernitatea scenografică şi tradiţia plastică, artist european şi artist român, deplin integrat. Löwendal, mereu dublu!
Sărac şi respectat, profesor iubit şi creator mazilit, Löwendal a murit în 1964 de un infarct în casa lui Tudor Muşatescu. Îi privesc cu emoţie ultima fotografie şi îi regăsesc alura de artist – „era o poză des adoptată în epoca”, îmi spunea odată Peter Brook à propos de Gordon Craig – dar totodată admir demnitatea unei fiinţe care nu a cedat, care prin artă s-a salvat şi care, izolat, în ciuda neputinţei de a circula, a fost sensibil la destinele scenei europene şi afiliat la terenul solid al unei identităţi naţionale căreia, deplin, i s-a asociat. Un emigrant ce şi-a găsit o patrie! Mă recunosc în el! {i poate de aceea, dincolo, de operă, îl iubesc.
Graţie lui Löwendal, îmi amintesc de un scenograf azi uitat, Lucu Andreescu, care, într-o noapte, pe străzile Parisului, m-a uimit prin sincronia cu arta actuală a Europei şi, în acelaşi timp, prin iubirea autentică a tradiţiei. Aceşti marginali adesea sacrificaţi de manuale şi specialişti merită a fi descoperiţi şi restituiţi prezentului. Ei procură revelaţii nebănuite, revelaţiile unui trecut ignorat ce ne invită să-l învăţăm. E ceea ce s-a petrecut pe 10 februarie la Bibloteca Naţională a Franţei când machetele lui Löwendal se succedau sub ochii uimiţi ai unui public subjugat. „Acum am o cunoştinţă nouă” mi-a mărturisit o fostă studentă, ca şi cum ar fi vorbit de o rudă îndepărtată şi ignorată, care, acum, îi intră în familia spirituală. Baronul, vărul nostru îndepărtat, azi regăsit!

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara