Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Contrafort:
Lăuzele abuzive de Mircea Mihăieş

Spre deosebire de alte ţări europene cu o natalitate scăzută, România se depopulează. Acolo, prin migraţie legală şi, mai nou, prin „invitarea” intempestivă a sute de mii de oameni să ia locul celor pe care sporul natural nu-i poate compensa, lucrurile sunt menţinute în echilibru. Echilibru numeric, statistic, sociologic, politic, nu civilizaţional. La noi, nu numai că nu se mai nasc oameni, ci moare o lume.

Moare la propriu, dar şi la figurat: dispar obiceiuri, se împuţinează numărul satelor şi se răresc locuitorii vechilor cartiere. Directorul unui ziar de provincie îmi spunea, încă de acum vreun deceniu şi jumătate, că tirajul publicaţiei îi scade în fiecare an cam cu numărul celor morţi în acel interval. Româncele nu mai nasc în ritmul de altădată, iar atunci când nasc o fac pentru „export”. Prea puţine îşi mai imaginează viitorul copiilor în ţară. E de presupus, prin urmare, că nu va întârzia prea mult clipa când politicieni precum cei din Germania sau Franţa vor explica şi la noi avantajele colonizării în forţă cu nefericiţii din Siria, Yemen ori Irak. Personal, i-aş aduce din Moldova, dar nu sunt sigur că asta ar fi şi opţiunea politicienilor...

În acest context, în care fiecare mamă ar trebui privită ca o eroină, măsurile pozitive luate de stat merită lăudate, şi nu atacate în mod oribil, aşa cum se întâmplă acum. La instigarea presei iresponsabile şi resentimentare, câteva date statistice sunt ridicate la rang de adevăruri absolute. Mai mult, sunt transformate în ghioagă socială, morală şi politică. Care e semnificaţia faptului că 242 de persoane, adică 0,17 la sută din totalul „beneficiarelor”, primesc circa o treime din bugetul alocat mamelor cu copii mici? Niciunul – sau, în orice caz, nu în sensul dorit de cei care aţâţă la ură împotriva unei categorii umane. Dacă există o semnificaţie, ea trebuie căutată în altă parte: în nivelul mizerabil al alocaţiilor.

Exemplele vehiculate de presă se vor şocante: o doamnă din Sibiu încasează aproape 160 000 lei lunar, cineva din Bucureşti (Sectorul 1, precizează scrupulos sursa jurnalistică), peste 94 000, în fine, altcineva, din Constanţa, 56 132 lei. Aş privi lucrurile şi sub alt aspect: oare s-au indignat respectivii jurnalişti (şi funcţionarii publici care le-au băgat sub priviri datele „compromiţătoare”) şi atunci când persoanele cu pricina au plătit impozitele şi taxele aferente acelor sume? Da, se va spune, ele au plătit taxe de până la 60 la sută, dar acum li se „întorc” sume mai mari, de 85 la sută din salariu. Perfect. Dar aceeaşi aritmetică i se aplică oricăreia dintre celelalte peste 99 la sută din mamele care primesc indemnizaţii. Formula de calcul e aceeaşi. Mentalitatea resentimentară intră în alertă atunci când trebuie să dea, nu să primească.

Prin urmare, în România anului 2016 ura faţă de omul întreprinzător, de „ciocoi”, de „exploatator” e la fel de mare ca în 1907 şi ca în 1990. În primul caz, s-a ieşit cu topoarele, în al doilea s-au câştigat alegerile cu scoruri colosale. Mă întreb ce se urmăreşte în 2016 cu astfel de greţoase instigări. Ar fi fost un subiect de presă dacă vreuna dintre persoanele incriminate nu şi-ar fi plătit datoriile la stat ori ar fi prezentat acte false. Originea problemei e clară: nivelul jalnic al salarizării în România. Chiar şi atunci când oamenii primesc „în mână” sume acceptabile, ele sun, de regulă, rezultatul unor inginerii financiare în care angajaţii şi angajatorii alcătuiesc un parteneriat întru jefuirea statului. Or, în cazurile invocate, nici măcar nu putea fi vorba de aşa ceva: sumele sunt calculate pe baza unor venituri fiscalizate cât se poate de transparent.

În loc să se întrebe de ce un stat european îşi plăteşte angajaţii la un nivel de ţară bananieră, jurnaliştii preferă calea grosolană, dar sigură, a denunţului: nu sunt bani pentru că nişte lăuze abuzive devalizează sistemul de protecţie socială! N-ar fi mai corect să regândim bazele unui astfel de stat şi să ne întrebăm de ce ne aflăm într-o asemenea situaţie? Dar dacă nu suntem viabili ca entitate teritorialadministrativă? Dar dacă ne încăpăţânăm să ne numim republică, iar noi suntem, în realitate, proprietatea unei clici transpartinice, cinice şi hrăpăreţe? Ştiinţa – sau arta – de a învrăjbi oamenii, de a le da spre rumegat false probleme a fost întotdeauna arma favorită a dictatorilor, demagogilor şi politicienilor cinici.

Despre ce sume şi despre ce procent din populaţie vorbim, de fapt? Dacă cele 242 de mame denunţate cu ură proletară reprezintă 0,17 la sută din totalul „persoanelor care beneficiază de indemnizaţia de creştere a copilului”, cât e întregul? Regula de trei simplă ne indică nişte cifre descurajante. Însă ele nu se referă la acea minoritate, în fond, neglijabilă, ci la mai-nimicul oferit majorităţii covârşitoare. Aici e punctul nodal al problemei: lipsa de substanţă, de forţă, de performanţă şi, finalmente, de viabilitate a statului român. Că populaţia acceptă batjocura unor retribuţii la marginea supravieţuirii e treaba ei. Dar că nişte instrumente de dominaţie ale oligarhiei invizibile – cum au devenit jurnaliştii – se pretează la astfel de jocuri murdare spune totul despre nivelul respingător la care a ajuns societatea aşa-zis civilă din România.

Ca să vedeţi cât de aberantă e logica după care se gândeşte în România, vă ofer următorul scenariu: să ne închipuim că începând din toamna anului viitor jucătoarea de tenis Simona Halep va intra în concediu de întreţinere a copilului. De-o vreme încoace, sportiva câştigă anual în jur de trei milioane de euro. N-am auzit, până acum, de vreun scandal legat de neplata impozitelor, de fraude financiare şi alte operaţiuni de acest fel petrecute chiar la case mai mari (vezi cazul Messi). Ei bine, ce se va întâmpla atunci? Va ieşi la atac, aşa cum o face acum, pervers, ministrul Muncii şi va denunţa „prădăciunea”, asmuţind populaţia pe femeia care va încasa anual, să zicem, două milioane şi jumătate de euro?! Nu va mai conta nici faptul că ea alimentează din greu bugetul de ani şi ani de zile. Important va fi – aşa cum e cazul şi cu stigmatizatele 0,17 la sută tinere mame – că din cauza „lăcomiei” (şi nu a cheltuielilor nesăbuite ale guvernelor) zeci de mii de mame sunt nevoite să-şi crească nou-născuţii în condiţii care ne pun pe acelaşi plan cu cele mai sărace ţări africane.

Off topic: Nu mă pot abţine să nu consemnez concluzia la care am ajuns în urma recent încheiatului Open de tenis al Statelor Unite. Una dintre cele mai frecvente prostii debitate de comentatorii de televiziuni (nu doar români) se referă la Serena Williams. Într-o unanimitate chioară, ei vorbesc despre ea ca despre „cea mai bună” sau „cea mai mare” jucătoare din lume. Completamente fals. Serena Williams e doar cea mai puternică jucătoare – poate din toate timpurile. Ea a impus în tenis primatul forţei brute, bazat pe o monstruoasă precizie a serviciilor. În schimb, a omorât frumuseţea şi graţia acestui sport. De fiecare dată când o jucătoare reuşeşte s-o angreneze în schimburi de mingi mai lungi, îi ies la iveală nu doar limitele, ci şi primitivismul: retururi în plasă ori în tribună. Văd în faptul că nu mai e „numărul 1 mondial” o răzbunare a bunului-simţ.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara