Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Luna în apă de Irina Petraş

Mori Ogai, Tânărul, Traducere din japoneză şi prefaţă de Rodica Frenţiu, Editura Eikon/Şcoala Ardeleană, Cluj- Napoca, 2015, 222 pag.

Sub acest titlu, Rodica Frenţiu a expus din nou caligrafie japoneză, de data aceasta la Muzeul Etnografic al Transilvaniei. Totodată, a lansat cea de-a treia traducere a sa din japonezul Mori Ogai, după Dansatoarea şi Gâsca sălbatică (apărute anii trecuţi la Editura Humanitas). Iniţiatoare şi director al Departamentului de limbi şi literaturi asiatice de la Facultatea de Litere a Universităţii Babeş-Bolyai, ea nu este doar o excelentă traducătoare şi o iniţiată în arta caligrafiei (Florina Ilis vorbeşte despre tensiunea artistică pe care R.F. izbuteşte s-o transmită privitorilor. Cu pensula muiată în cerneală neagră alunecând pe hârtia albă de orez în ritmul unei singure respirări, ea „demonstrează că decuparea din spaţiu a unui fel de eternitate de dinaintea căderii universului în cuvinte este posibilă”), ci şi autoarea unor studii dedicate semioticii culturale şi poeticii japoneze. Metafora „luna în apă” acceptă interpretări multiple: astrul oglindit în picătura de apă vorbeşte despre legătura dintre univers şi pământ, dintre necunoscut şi cunoscut, dintre lume şi artă, dar şi, mai ales, despre drumul trudnic de parcurs de la una la cealaltă.

Mori Ogai (1862-1922) este considerat în Japonia unul dintre „giganţii” intelectuali ai perioadei Meiji (1868-1912). Medic şi scriitor, cu studii la Tokyo, Leipzig şi Berlin, cunoscător de chineză, olandeză, germană, franceză şi engleză, el se apropie de tema misiunii intelectualului nipon şi a datoriei de a „occidentaliza” ţara cu o perspectivă puternic marcată de această largă deschidere a sa spre Europa, de intertextualitatea care îi e la îndemână. Studiul introductiv al Rodicăi Frenţiu oferă toate detaliile pentru a înţelege epoca şi omul. Răspunzând unui articol despre Japonia „înapoiată, săracă şi barbară” apărut în presa germană (în 1886), Mori Ogai înţelege că e absolut necesară o evaluare a tradiţiei japoneze în contextul mondial, dar şi că îi lipsesc încă mijloacele pentru a o împlini. Romanele sale (peste douăzeci) vor ilustra, în cheie când romantic-idealistă, când realistă cu tente intelectualiste şi cu aprofundări psihologice chiar, acest proces de reîntoarcere a Japoniei spre sine după învăţarea lecţiei occidentale.

Seinen/Tânărul, scris în 1910, este un bun roman al formării sinelui, un bildungsroman. Tânărul Koizumi Junichi – căruia autorul îi împrumută multe date din biografia proprie – vine la Tokyo pentru a învăţa şi a deveni scriitor. Secvenţele care alcătuiesc romanul se spun la persoana întâi, dar şi la a treia, toate oarecum în ritmul unei respirări, ca în caligrafie. Mozaicat, ele recompun etapele maturizării şi ale cunoaşterii de sine. Cartea e presărată cu expresii în franceză, germană, engleză, cu un soi de bucurie copilăroasă a celui care ştie. Participăm alături de el la căutări timide ale unui maestru, la lungi discuţii despre literatură şi viaţa pe care o ilustrează. Doza de joc şi de aparentă uşurătate pe care o conţine învăţarea prin punerea faţă în faţă a unor lumi diferite e descrisă anume, cu fine, subtile ironii, la una dintre conferinţe: „Se spune că Ibsen, micul Ibsen originar din Norvegia, a devenit marele Ibsen al Europei abia când a început să scrie piese de teatru legate de moravuri, dar, când a ajuns în Japonia, a redevenit mic. Orice vine în Japonia devine mic. Şi Nietzsche a devenit mic. Tolstoi a devenit mic. Îmi amintesc cuvintele lui Nietzsche: «Pământul atunci va fi devenit mic. Şi pe el va sări ultimul om care va face totul mic. Eu am descoperit fericirea, va spune ultimul om, şi va face cu ochiul.». Japonezii au importat diverse ideologii, variate isme şi, neştiind ce să facă cu ele, se joacă făcând cu ochiul. Japonezii transformă în jucărie tot ce le cade în mâini”. Sunt comentaţi Corneille, Racine, Molière, Voltaire, Hugo, Schopenhauer, Zola, Flaubert, Maupassant, Huysmans, Verhaeren, Maeterlinck alături de numele mari ale literaturii japoneze a epocii. Savuroase şi incitante incursiuni peripatetice, care nu exclud răgazul de a admira cerul, lumina, umbrele, casele, frumuseţea picturală a kimonourilor, dar şi caligrafia delicată a gesturilor feminine, tânărul cu „alura gentilă şi distinsă” exersându-se şi în senzualitate cu aceeaşi dorinţă uriaşă şi tatonantă de a şti: „Junichi reflectă dacă ar fi capabil de toate acestea. Şi ezită. Simţi o oarecare plăcere în a lăsa lucrurile nefixate. Ca şi cum ar fi profitat de golul creat de aceste ezitări, îşi făcură apariţia foarte multe amintiri. Îşi aminti corpul suplu ridicându-se aşezându-se, expresia feţei plină de subînţelesuri, vocea melancolică…”; „Corpul lui Oyuki se curbă cu supleţe şi se aşeză pe pragul uşii mici, păstrând sub ea tunica lungă cu mâneci scurte”; „stătea atât de dreaptă că dădea cumva impresia că-şi cambrează talia. Junichi resimţi această atitudine ca o vagă apropiere de cineva, ca o provocare la luptă”…

Cum seinen, ne spune Rodica Frenţiu, înseamnă şi tânăr, şi tinereţe, e şi mai evident caracterul emblematic al personajului cu acest nume. El îmbină trăsăturile contradictorii ale vârstei, dar şi ale Japoniei, în plină creştere ea însăşi. Însă perechile care îi ies în cale – vechi şi nou, indiferenţă şi implicare, modernitate şi tradiţie, senzualitate şi spiritualitate – nu presupun alegerea uneia, ci găsirea, în spaţiul dintre ele, „centrul gol al budismului Zen”, soluţia cea mai potrivită pentru a accede la libertate, la autonomie. Junichi descoperă că va putea să scrie aşa cum îşi doreşte doar dacă se întoarce la legendele bunicii şi îşi regăseşte, astfel, temelia: „se gândea să-şi scrie observaţiile asupra contemporanilor în limba contemporană şi să arate savoarea legendelor vechi fără să le distrugă”. Mesajul cărţii este, aşadar, unul exemplar şi de mare actualitate: identitatea se apără şi se consolidează prin reîntoarcerea la tradiţie şi deschiderea spre toate provocările diferenţei. Pentru Mori Ogai, literatura tânără modernă trebuie să aducă împreună eul personal, cultura citadină, tradiţia pierdută şi reinventată, estetica şi ideologia pentru a putea deveni „instituţia” cunoaşterii şi a puterii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara