Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Lumirea monahului de Mihai Vornicu

„Duc pămînt pe tălpi Cît cuprinde pămîntul”. (Arghezi, Mai mult pămînt) Observată de sus şi în sensul cronologiei, producţia poetică a lui Tudor Arghezi se adună cu claritate în două faze – distincte prin ţinuta existenţială, dar unite prin finalitatea estetică.

Întîia vîrstă arată efortul teotropic, urcuşul către dumnezeire, şi voinţa de a se integra în condiţia serafică, purificată şi cristalină; poetul îşi impune asceza, avid de spaţiul metafizic al demiurgului absolut. Iluzia identificării cu absolutul divin o avusese şi „sărmanul Dionis”, eroul din nuvela fantastică a lui Eminescu, a cărui ascensiune în văzduhul stelar începuse prin incantaţia limpezimii muzicale:

„Odată el îşi simţi capul plin de cîntece. Asemenea cu un stup de albine, arii roiau limpezi, dulci, clare, în mintea lui îmbătată, stelele păreau că se mişcă după tactul lor, îngerii ce treceau surîzînd pe lîngă el îngînau cîntările ce lui îi treceau prin minte.”
(Eminescu, Sărmanul Dionis)

Ajungînd apoi să repete păcatul de orgoliu al lui Lucifer, de a se crede fiinţa supremă însăşi, Dionis fusese prăbuşit din înălţimi, „trăsnit şi aruncat în nemărginire”. Şi la Arghezi, trezirea din „beţia de ceruri” e un abis plutonic, infernal, în care bîntuie fantome şi unde neliniştea înspăimîntată faţă de tenebrele alcătuirii cosmice percepe ocult ori hipersensibil imagini de halucinaţie onirică, cum vedem în poemul Duhovnicească:

„Ce noapte groasă, ce noapte grea!
A bătut în fundul lumii cineva. […]
S-ar putea să fie Cine-ştie-Cine
Care n-a mai fost şi nu mai vine.”

Perioada de căutare încrîncenată a harului de levitaţie şi de atemporalitate de pînă acum se încheie deci cu constatarea închiderii impenetrabile a universului. Cunoaşterea nu mai e accesibilă, iar creaţia umană n-o poate egala pe cea divină; legea fundamentală interzice atingerea adevărului ultim:

„Mi-am împlîntat lopata tăioasă în odaie.
Afară bătea vîntul, afară era ploaie.
[…]
Săpînd s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,
Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl […]
Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu.
O stea era pe ceruri. În cer era tîrziu.”
(Între două nopţi)

Întoarcerea silită dinspre „vecie” e totodată necesitate lăuntrică de reintegrare în lumea fizică, „foame de nisip şi de lut”, căci hilofilia, setea de materie, a „heruvimului bolnav”, atins de-„o bubă pămîntească”, pare şi voluntară. Aspiraţiile merg de data asta înspre bucuriile lumeşti, comune muritorilor obişnuiţi şi îngerilor căzuţi:

„Tu du-te şi atinge-ţi de lacuri şi grãdini
Aripile mînjite, din timpuri, cu lumini.”
(Stinse scîntei)

Tot astfel îşi declară Ion Barbu evoluţia poetică, dinspre spiritualitatea abstractă şi încremenirea răcelii polare, către policromia vie şi însorită a naturii sudice, în căutarea „euritmiei”, a frumuseţii armonioase:

„Castelul tău de gheaţă l-am cunoscut, Gîndire;
Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit […]
Am părăsit în urmă grandoarea ta polară
Şi-am mers, i-am mers spre caldul pămînt de miază-zi […]
Sub înfloriţii arbori, sub ochiul meu uimit,
Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare,
Te-ai revărsat în lucruri.”
(Umanizare)

La Arghezi, răsturnarea sistemului valoric schimbă patosul ascetic în ceremonie nupţială, limitată ritual la funcţionalitatea senzuală:

„Înmormîntează-ţi graiul, oprit sub sărutare,
Şi lasă-ţi singur trupul, cu albele-i tipare,
Învăluit în de umbră, el singur să murmure,
Uşure ca o frunză, adînc ca o pădure.”
(Stihuri)

Miresei i se propune iniţierea erotică în decor bucolic fastuos – parafrază îndepărtată, dar tot solemnă, la cartea biblică a Cîntării Cîntărilor, care glorifica dragostea dintre regele Solomon şi regina din Saba. Acum, din spiritualitate descinde femeia (la Eminescu, cel „adîncit în stele” era bărbatul):

„Halucinata ştiinţei, vino-n grădina mea,
Unde busuiocul a crescut ca brazii, şi măceşii
Zgîrie sîmburii sînului prin inul cămeşii.
Pămîntul umblă după tine să te soarbă
Cu vîrfuri boante de iarbă oarbă.”
(Mireasa)

Momentul de cumpănire între asceză şi senzualitate, adică între atracţia celestă la gravitaţia telurică, este reprezentat în poemul Morgenstimmung, al cărui titlu s-ar traduce prin Glăsuire de dimineaţă – ceea ce vrea să zică trezirea dintr-o stare de somnolenţă. Aici, în transpunere epică, poetul ascultă o femeie cîntînd la pian. Iată acelaşi subiect la Bacovia:

„Afară ninge prăpădind
Iubita cîntă la clavir
Şi tîrgul stă întunecat
De parcă ninge-n cimitir.”
(Nevroză)

Bacovia rămîne voit la percepţia universului contingent, redus la impresii imediate, acut senzitive, într-o viziune umidă şi întunecoasă: tristeţea copleşeşte obsedant. Timpul verbal e prezentul; actul presupune repetabilitate. La Arghezi, faptul anecdotic e sublimat metaforic şi consumat irepetabil în trecut. Simbolul se construieşte pe revelaţia momentului unic, cînd polii existenţiali, pînă atunci clar definiţi şi fixaţi, încep să se inverseze. Mişcarea lirică evoluează spre contopirea a două individualităţi opoziţionale – eu, poetul, şi tu, femeia –, care apar distincte de la primul vers:

„Tu ţi-ai strecurat cîntecul în mine” [subl. n.]

Interferarea se face treptat şi omogen, în zone sufleteşti insondabile, prin revărsarea imaterială a muzicii:

„Cîntecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele”,

adăugată realităţii fizice a femeii:

„degetul tău cel mic
Care pipăia mierlele pe clape
Şi-ntreaga ta făptură, aproape.”

În final, osmoza e supremă şi se consumă dincolo unirea trupească, în plan meta-corporal, „vaporos” şi în „bolţi”. Sufletul era un unvers finit, „zăvorît”, şi organizat exterior solid – metaforic, „clădire”. El se izolase monahal, deci voit şi conştient („clădirea” este „mînăstire”), în transcendent: „venea din morţi”. Femeia personifică forţa, vitalitatea şi frumuseţea palpabilă a lumii reale: ea „soseşte din vieţi”. Însă ieşirea poetului spre ordinea fizică, fenomenală, are temeiuri interioare, fără legătură directă cu evenimentele din afară:

„Fereastra sufletului, zăvorîtă bine,
Se deschisese-n vînt,
Fără să ştiu că te aud cîntînd.”

Eremitul revine din pustiu, pierzînd vocaţia solitudinii, şi materia inundă universul, năvălind în aspectele ei violent vii:

„Cu sunetul se prăbuşiră şi norii,
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele…”

Umanitatea cristalină, rezultată prin îngemănarea tuturor elementelor, păstrase, aşadar, reminiscenţa unui tărîm platonic invers, de natură materială. Cunoaşterea se face acum pe cale venustică, senzorială. Dumnezeu este pîndit „în timp”, întrezărit „în stele, printre peşti”, dar testul suprem constă în palpare:

„Singuri, acum, în marea ta poveste,
Cu tine am rămas să mă măsor,
Fără să vreau să ies biruitor.
Vreau să te pipăi şi să urlu: Este!”
(Psalm)

El se manifestă întrupat şi antropomorf faţă de poet:

„Genele lui Dumnezeu
Cad în călămărul meu”.
(Incertitudine)

ori faţă de plugari:

„E o tăcere de-nceput de leat.
Tu nu-ţi arunci privirile-napoi.
Căci Dumnezeu păşind apropiat,
Îi vezi lăsată umbra printre boi.”
(Belşug),

şi muribundul îi primeşte vizita, cu suită angelică, organizată ca ceremonie episcopală fastuoasă:

„La patul vecinului meu
A venit azi-noapte Dumnezeu.
Cu toiag, cu îngeri şi cu sfinţi. ş…ţ
Ei au cîntat din buciume şi strune,
Cîte o rugăciune,
Şi au binecuvîntat
Lîngă doftorii şi lîngă pat.
Doi îngeri au adus o carte
Cu copcile sparte,
Doi o icoană,
Doi o cîrjă, doi o coroană.
Diaconii-n stihare
Veneau de sus, din depărtare,
Călcînd pe călcîie
Cu fum de smirnă şi de tămîie.”
(Cîntec mut)

Se vede imediat că Arghezi coboară abstractul în materialitate, transferînd ordinii metafizice gravitaţia; el aruncă lut asupra entităţii invizibile, spre a-i da contur şi aparenţă. Are adică structura poetică şi atitudinea spirituală inverse faţă de Blaga, căruia universul fenomenal i se revelează senin, aureolat de miracole. În poezia lui Blaga, de fapt – în ciuda afirmaţiei lui –, nu „transcendentul coboară”, ci imanentul urcă. Materia, dantelată şi discontinuă, primeşte candid levitaţia, se încarcă de spiritualitate. Poetul s-a „ivit în lumină” pe nesimţite, suind „vrăjit” într-o lume pe care o percepe paradisiac, ca perpetuă „cîntare”; el „nu striveşte corola de minuni a lumii” şi nu se sileşte să-i „ucidă tainele”. La Blaga, materia sublimează şi devine vaporoasă; Arghezi, dimpotrivă, solidifică transcendentul.

„Regresiunea naturistă” semnalată de Pompiliu Constantinescu la Arghezi1 este efectul percepţiei cosmosului ca operă de artă. Concordanţa armonică şi consubstanţialitatea creaţiei decurg din viziunea globală a creatorului unic; urmărind jocul proporţiilor, se descoperă un principiu artistic aplicat imens, pe toată scara universului, de la astre la insecta efemeră:

„Steaua şi fluturele de o singură seară s-au lucrat cu aceeaşi băgare de seamă şi cu aceleaşi unelte.” (Un zmalţ)

Arghezi se va sili să reproducă şi urieşenia, şi minusculul (călătoriile lui Gulliver la pitici şi la uriaşi sînt complementare), mai stimulat totuşi, prin felul artei sale poetice, de microscopie:

„Din slove am ales micile
Şi din înţelesuri furnicile.”
(Cuvînt)

Deus faber, Dumnezeu faur şi autor, e conceput acum prin analogie estetică. O „geneză” compusă aparent pentru gustul şi înţelegerea copiilor, ca în suita de desene, unde francezul Jean Effel povesteşte comic facerea lumii, îl prezintă pe Dumnezeu mînuind condeiul, în felul poetului. Însă la Arghezi, îndărătul tabloului vesel şi destins al „scrierii” universului, ideea profundă este că semnul grafic are virtuţi magice, de creaţie fundamentală:

„A vrut Dumnezeu să scrie
Şi nici nu era hîrtie.
N-avea nici un fel de scule
Şi nici litere destule. […]
Şi-a făcut condei în stare
A scri şi pe piatră tare.
A-ntins cerul ca o coală
În toată tăria goală. […]
Ce-a scris noaptea s-a zvîntat,
Apoi pîn’ la scăpătat,
Cu sugătoare de soare –
Şi ziua, şi pe-nserare,
A citit şi a tot şters
Cîte-o vorbă, cîte-un vers, […]
Cît a scris el cerul tot
Să spui drept a şti nu pot […]
Însă cerul, în sfîrşit,
E de-atuncea tipărit.”
(Abece)

Privind pe deasupra mileniilor, existenţa în sine a operei create înlătură importanţ a fiinţei perisabile a creatorului; olarul de demult va fi murit, vasul de lut făcut de el străbate veşnicia:

„Tu eşti aici, el poate să nu fie,
Zgîrietura-i teafără şi vie.” (Dacica)

Consecinţa perenităţii unui „monument mai durabil decît arama” , cum îşi spera opera poetul latin Horaţiu, este prin urmare, ştergerea arhitectului din memoria urmaşilor îndepărtaţi, admiratori de edificii: fiinţa biologică a autorului – rămasă în ordinea efemerului – apare, în perspectiva nemărginirii temporale, neesenţială, iar identitatea sa civilă, îndoielnică. Încît problema realităţii lui Deus, primordială în planul gnoseologic, al cunoaşterii, devine indiferentă din unghiul estetic, fiindcă perfecţiunea cosmosului e de natura artei. Geneza a avut ca scop opera, adică universul – şi opera există, aici şi acum. Arghezi transsubstanţiază mitologia religioasă în mitologie estetică, şi îşi răspunde astfel implicit la căutările „dîrze” de altădată, cînd ar fi vrut să adeverească prezenţa printre noi a entităţii divine palpînd-o ca întrupare fizică. În Aleluia vedem strădania „pietrarului” Pygmalion „să ajungă firea”, dînd formei de marmoră ieşite de sub dalta lui iluzia vieţii. Însă creaţia sa proprie îi scapă şi se înalţă mai presus de el, într-o zonă ideală, a „piscurilor”:

„Se scoală. Ia ciocanul şi locul hotărîndu-l
Se duce să doboare, cum îl trimite gîndul.
Dar, descleştindu-şi talpa din lespede, statuia
Fugi spre piscuri goală şi vie. Aleluia! „
Ca sculptura, universul creat. Şi tot aşa poemul.

_________________
1 Cf. Pompiliu Constantinescu, Tudor Arghezi, Bucureşti, Edit. Fundaţiei Regale, 1940.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara