Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Luminiş de Marina Constantinescu


Cum ajungi în Cumpătu-Sinaia, urci puţin şi, la prima bifurcaţie, apuci drumul la stînga. Mergi o aruncătură de băţ, apoi cobori, lin, tot spre stînga şi, deja o zăreşti printre arborii umbroşi: vila Luminiş, casa lui George Enescu.

Cu proporţii dumnezeieşti, solemnă, izbitor de imaculată de la albul varului, îndulcită de liniile curbe, casa aceasta este, încă, plină de mister, de necunoscut. I-am dat ocol pe vremea copilăriei şi adolescenţei mele, atunci cînd, deşi donată statului român în 1946 de Enescu însuşi, nu era pusă la dispoziţia vizitatorilor, nu era introdusă în circuitul turistic. Era un loc unde soseau numai privilegiaţii, în circuit închis, oamenii sistemului, cei care, probabil, habar nu aveau prea bine cine este Enescu. Şi care, de multe ori, au petrecut desfrînat, desconsiderînd valoarea proprietarului şi a casei, înfiorînd memoria martorilor. Ciudat, deşi Castelul Peleş s-a vizitat o bună bucată de timp, şi azi mai aud tîrşîitul paşilor în papuci de postav pe culoarele Castelului şi ale memoriei mele, casa lui Enescu nu a fost pusă la dispoziţia marelui public. Decît acum, foarte tîrziu, în 1995. Întotdeauna am văzut-o doar din două unghiuri: profilul faţă-stînga, atît cît se putea descoperi de pe aleea ce coboară către intrare şi de pe drumul forestier către Zamora, ce însoţeşte calea ferată. Acolo se iveşte semeaţă, la buza rîpei, cu turnul rotund înţepînd pădurea, scăldînd în lumină desişul frunzelor de foioase şi negurimea brazilor.

Înainte de 1989, lumea şoptea prin Cumpătu despre această vilă şi numai cîţiva băştinaşi, bătrîni, nu se sfiau să mai povestească cîte ceva despre Maestru. Întîmplarea face să-i cunosc pe descendenţii familiei de la care Enescu a cumpărat terenul, onorabili medici iubitori ai profesiunii. Domeniile se învecinează, iar armonia locului acesta discret, ascuns în pădure, ferit de ochii curioşilor, vorbeşte despre unitatea aceleiaşi bucăţi de pămînt. Într-o seară din vara aceasta am stat în marchiza doctorilor şi, într-o linişte binecuvîntată, am ascultat poveşti încă de la începutul casei, atunci cînd Enescu, în 1923, întors din extraordinarul turneu din America a cumpărat terenul de la un preot, străbunicul gazdei noastre, angajîndu-se să-i construiască, în suma convenită, o casă. Ea există şi tocmai în ea îl pomenim şi noi pe Enescu, privind spre locuinţa sa.

Vila a fost construită, după planurile sale, de către arhitectul Radu Octavian Dudescu, se pare între 1923 şi 1926-27. Este ridicată în stilul neoclasic românesc, faţada fiind inspirată de modelul curţilor fortificate ale secolului al optsprezecelea, cu o terasă odihnitoare în stil brâncovenesc la etaj şi cu un turn, foişor, din care măreţia Bucegilor se predă, toată, privitorului. Albul varului îi dă o strălucire aparte, nobleţe şi rafinament, un soi de dulce austeritate. Enescu a venit aici timp de douăzeci de ani, pînă în 1946, cînd a plecat definitiv în Franţa. Şi tinereţea l-a legat de Sinaia, desele invitaţii la Castel, popasurile de aici, concertele susţinute la Peleş sub protecţia directă a Reginei Elisabeta (Carmen Sylva). La Luminiş, în anul 1927, Yehudi Menuhin a luat lecţii de vioară timp de două luni cu George Enescu. "Mi-a aprins imaginaţia, dăruindu-mi calitatea divinatoare, care a fost întotdeauna a sa, deschizîndu-mi astfel o perspectivă în tumultul şi măreţia lui Bach. Enescu va rămîne pentru mine absolutul prin care eu judec pe alţii. ", spunea Lordul despre profesorul său. Nu vreau să descriu acum interiorul, obiectele, structura casei, ce s-a recuperat, ce s-a păstrat şi ce nu. Cine n-a reuşit să ajungă pînă acum, trebuie să ştie că a pierdut şi trebuie să se urnească degrabă. Cine a făcut-o, ştie că are unde să revină. Mereu şi mereu.

În apropierea datei de 18 august, cînd se împlineau şase ani de la dispariţia lui Iosif Sava, am vorbit cu doamna Magrit Sava. Nu doar pentru că ştiam cît de greu îi este, în fiecare zi şi în fiecare noaptea. Domnia sa mi-a spus că Marin Cazacu, marele nostru violoncelist, întors de la Paris, organizează un mic Festival Enescu la vila Luminiş. Aşa am aflat că festivalul "Enescu şi muzica lumii" a ajuns la ediţia a cincea, că există, cu alte cuvinte, o tradiţie, că vin la Sinaia muzicieni mari şi, deopotrivă, tineri valoroşi, că poţi asculta Bach, Schubert, Brahms, Mozart şi Enescu chiar în casa lui. Am profitat din plin de întîmplarea asta şi mărturisesc că mi s-a părut formidabil, la limita cu ficţiunea, să ascult muzică de coarde şi să privesc, în acelaşi timp, şemineul şi sobele de teracotă date cu var, să-mi plimb privirea pe mobilierul românesc, oriental sau Bidermayer, să admir pianul Ibach, porţelanurile, colecţia de ceramică veche de Korund, să-mi imaginez drumurile lui Enescu şi ale soţiei sale, Maria Cantacuzino, prin casa aceasta normală, armonioasă, odihnitoare, cu proporţii pline de echilibru.

Marţi, 17 august, în atmosfera de mai sus, am ascultat-o pe tînăra violoncelistă Olga Mănescu, studenta lui Marin Cazacu, cîntînd Suita a III-a în do major de Johann Sebastian Bach, Suita solo de Gaspar Cassado şi Sonata solo de Paul Hindemith. Mă uitam la băieţelul meu cum îi urmăreşte, în transă, mişcările ample, viguroase, respiraţia nervoasă. Era marcat absolut de faptul că este în casa lui Enescu pe care, datorită faptului că a fost la cîteva concerte din marele Festival de la Bucureşti, are sentimentul că îl cunoaşte cumva personal, că sînt prieteni. Straniu. Deşi înţelege că nu mai trăieşte. În fine, în partea a doua, c oncertul a fost susţinut de Cvartetul de coarde Aria, un ansamblu elveţian înfiinţat în 1994, din care fac parte şi doi muzicieni români, Adelina Oprean, vioara a doua, şi Silvia Simionescu, violă. În program au avut Zimmerlin, Cvartet, şi Schubert, Cvartetul în sol major. Nici nu pot să spun cum suna! Emoţia serii a fost sporită de felul în care Marin Cazacu, amfitrionul, i-a introdus pe muzicieni. Ne-a sugerat să ne uităm atenţi la vioara întîi, la simpaticul domn Thomas Furi. Îl vom recunoaşte pe cel care l-a interpretat, în supraproducţia cinematografică Titanic, pe şeful micii orchestre de pe vas. Care cîntă fără oprire, pînă la sfîrşit, dincolo de moarte, parcă. Vă amintiţi scena tulburătoare, nu? Eh, domnul Furi a fost la cîţiva centimetri de mine, în casa lui Enescu, făcînd parcă, în sunetele coardelor, să se amestece şi mai tare realitatea şi imaginarul, secolele, timpul, şansa şi neşansa, miracolul muzicii şi al vieţii.

Seara, cînd am ajuns la hotel, băiatul meu, fără să înţeleagă pînă la capăt ce spune, excitat însă teribil, striga în gura mare: "Am fost pe Titanic la casa lui Enescu!"

Mulţi au zîmbit cu îngăduinţă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara