Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Lumina artei de ---

La sfîrşitul lui noiembrie anul trecut, am fost la Milano pentru o seară. O seară la Piccolo Teatro. Voiam să-l revăd pe Toni Servillo, astăzi şi un actor de cinema împlinit, cu premii şi recunoaştere internaţională, un actor care s-a format în trupa şi în spiritul lui Strehler.

Prin tema spectacolelor pe care le montează el însuşi acum, şi în care şi joacă, Toni Servillo duce mai departe preocupările lui Strehler pentru cuvînt, pentru teatru ca manifest al artei actorului şi al cetăţii. Fie că pune Goldoni, Eduardo de Fillipo sau un text celebru al lui Jouvet, Servillo luptă, într-un fel, într- o lume confuză, scindată, deteriorată, pentru calitate şi valoare. Poate mai declarat, poate cu o strategie mai la vedere decît Strehler, poate mai puţin spectaculos decît acesta, actorul îşi pune la bătaie şi experienţa, şi celebritatea, dar mai ales credinţa că arta, teatrul, salvează spiritul. Şi nu numai. Că teatrul desparte apele, că în timpuri învolburate te ajută să vezi clar, să analizezi, să nu te laşi purtat de beţia ideologică de cuvinte, de amestecul ingrat al valorilor cu mediocrităţile. Că vocaţia impune, poate, o lume paralelă, cu reguli şi cu disciplină, atunci cînd dincolo, în cealaltă felie a realităţii există compromis, război, trădare, dezumanizare. Fiecare mare regizor, de la noi, din lume, şi-a însoţit harul cu ipostaze ale caracterului, ale demnităţii şi implicării în lecţii publice de moralitate. În momente sociale sau politice acute şi grave, artiştii mari au arătat că direcţia este greşită şi periculoasă şi au prevenit asupra consecinţelor. Prin spectacolele montate, teatrul lor devenea manifestul lor. Să nu uităm cum au fost sacrificaţi aici, pentru acelaşi tip de asumare şi de vocalitate teatrală, regizori, cu precădere, consideraţi în epocă lideri de opinie. Lucian Pintilie, de pildă, şi spectacolul său cu Revizorul. Pumnul în gura artei este cea mai descalificantă formă a oricărui fel de putere politică. Şi, în acelaşi timp, aş spune că această metodă de „lucru” îi devoalează groaza că ceva i-ar putea arunca în aer construcţia aberantă, strivitoare şi umilitoare. Frică faţă de propria maşinaţiune făcută imperfect, deşi diabolic, pentru că striveşte exact principiile umanităţii. Şi asta poate să răstoarne căruţa. Frica nu este doar de o parte, nu este doar aceea indusă sistematic în oameni, în mase. Frica există şi în sînul bine hrănit al puterii. Iar teatrul, de pildă, este cel care dezgoleşte vulnerabilităţile. Lasă la vedere slăbiciunile, găurile unui sistem ce ar putea să fie aruncat în aer cu unele „pene” vîrîte în mecanism. Teatrul a dat fiori multor forme de putere sau de dictatură. Teatrul a pus pe jar cenzura, pe siniştrii cenzori, apărători ai aparatului politic şi de stat. Peste tot în lume, dar, mai ales, în ţările de sub dictatori. Teatrul mare, de valoare, solid a creat nu doar repere estetice, ci tipuri de discurs paralel. Discursul Adevărului.

Oare ce s-ar fi întîmplat, de pildă, dacă, într-un fel sau altul, breasla teatrală s-ar fi solidarizat vizibil cu Pintilie, cu trupa Teatrului „Bulandra”, cu ceea ce înseamnă libertatea de creaţie? Nu ştiu. Poate că ar fi fost artişti daţi afară, poate că ar fi fost arestări, hărţuiri. Nu-mi permit să speculez. Cine citeşte dosarul din jurul acestui spectacol, rămîne trăsnit. De ce? Pentru că, din perspectiva lui „astăzi”, aşa ceva este cu neputinţă de închipuit, cu atît mai puţin de trăit. Din perspectiva lui „astăzi”, însă, nu ştiu cîtă valoare profundă are libertatea. Sau moralitatea. Sîntem mai puţin inflamaţi de răul existent, de anumite pericole din societate, din politic, amendăm extrem de puţin şi de rar manipularea, demagogia, şirul cuvintelor fără nici un sens, înşirate cu kilogramul în orice fel de apariţii publice. Libertatea pare ceva la îndemînă, ceva pentru care nu trebuie să mai duci nici o luptă şi în numele căruia se poate spune orice, oricînd, oricui. Straniu este că, de multe ori, manifestarea aceasta rămîne într-un spaţiu mic, al clevetelilor, al insultelor şi meciurilor personale dintr-o breaslă, şi nu se prea mută în spaţiul intervenţiei publice. Acolo unde se pot amenda situaţii care alunecă de la normalitate. Obositor de mult şi aş spune îngrijorător de des ridicăm ziduri, mai mari sau mai mici, între noi, denigrăm foarte vocal orice ar face cineva care nu ne este pe plac, pur şi simplu, sau elogiem peste măsură pe altcineva care este din anturaj. Nu în funcţie de valoare. Ci de bunul plac. Prea puţine principii şi prea multe subiectivisme. Prea puţine discuţii serioase şi aplicate concret, pe meserie, pe un spectacol, un rol, un act artistic, şi prea multe baricade ridicate pentru lupte mici împotriva oricui nu este de partea unui grup sau altul. Sau din interiorul lui. Pare, uneori, că nu este vremea construcţiilor, ci, ciudat, a demolărilor. Trebuie dărîmat orice face cineva care nu este în gaşca mea. Pericolul este dublu. Denigrarea din interior a breslei printr-un soi de spectacol ieftin şi derizoriu, pentru cauze mici, personale şi, în acelaşi timp, îndepărtarea de la actul consistent al creaţiei, sîmburele profesiunii. Profesiunea şi preocuparea faţă de ea riscă să devină ceva secund.

De ce m-a tulburat spectacolul lui Toni Servillo? Pentru curajul de a se aşeza împotriva valului. Elvira, numele producţiei sale de la „Piccolo” este, de fapt Elvira 40, textul lui Louis Jouvet, actor şi regizor simbol al teatrului şi filmului francez dintre cele două războaie. Jouvet l-a obsedat pe Strehler tocmai datorită forţei şi subtilităţii cu care susţine calitatea meseriei. A seriozităţii, a disciplinei, a implicării pe drumul spre spectacol. Indiferent de ce se întîmplă dincolo de ficţiune, în realitate. Textul transcrie şapte lecţii de arta actorului pe care Jouvet le-a ţinut la Paris între 14 februarie şi 21 septembrie 1940, anul în care Franţa a fost invadată de armata nazistă a Germaniei. Jouvet, îngrozit de iminenţa războiului al doilea mondial şi de consecinţele lui asupra omenirii, simte cu toată fiinţa lui că trebuie să transmită generaţiilor tinere, măcar, de la nivelul unui patriarh, că teatrul este acel instrument care salvează cultura şi civilizaţia. Asta l-a marcat pe Strehler, asta duce mai departe, ca pe un manifest extrem de emoţionant, Toni Servillo în propriul spectacol. Afară, în 1940, lumea era înfricoşată de războiul care presăra moarte, teroare, neputinţă. Într-un teatru, un artist continuă să creadă că salvarea vine din a-ţi face meseria. Dincolo de zgomotul bombelor, există forţa cuvîntului care ghidează arta actorului, repetînd, iar şi iar, monologul Elvirei din actul patru dinDon Giovanni a lui Molière. Un Maestru şi discipolii lui. Este iarna lui 2016. Îl privesc pe Servillo. Pe scenă, în sală, urmărindu-şi tinerii actori din distribuţie, tineri studenţi, de fapt, care sînt iniţiaţi, la vedere, în arta actorului. Fenomenologia creaţiei personajelor. Detaliile situaţiilor, intimitatea unui gest, importanţa intrării în scenă în funcţie de mesajul cu care construieşti o relaţie sau alta. Răbdare, disciplină, modestie, abandonul de sine. Încă o dată, şi încă o dată. Afară există disoluţie, confuzie, denigrare, terorism, lumea mare este tot mai fragilă. Într-un teatru, artiştii luptă zilnic, prin harul profesiunii lor, prin a-şi face pur şi simplu treaba, împotriva devierilor. Sociale, umane, contextuale. Toni Servillo îşi pune la bătaie notorietatea că să aducă din nou în centrul „cetăţii”, ca Strehler altădată, esenţa teatrului şi manifestul ei. Spectatorii vin la Elvira şi din snobism. Ca să-l vadă pe celebrul Servillo din filmul La grande belleza. Şi nu neapărat manifestul lui Jouvet, al lui Strehler, al lui însuşi, ca regizor şi ca actor, totodată. El ştie bine povestea asta. Şi-o asumă exemplar. Nu este nimic spectaculos, nu se apelează la nici un fel de artificiu timp de o oră şi jumătate, nu se vine cu trucuri care ar putea satisface un gust mai lejer. Sînt şapte întîlniri, şapte lecţii aplicate, şapte timpi de repetiţie în jurul unui monolog complex din Don Giovanni. Ce ştie omul şi artistul Servillo să facă cel mai bine? Meseria. Prin asta creează o fantă de lumină, de claritate, într-o lume întunecată şi ambiguă. Numele lui atrage publicul ca să asculte un manifest emoţionant pentru şi în numele Teatrului. Cît de criticat ar fi la noi aşa un spectacol „prăfuit”...

De Crăciun, am vorbit cu prietenii mei din Lugano. Gîndul nostru s-a dus, smerit, spre Strehler. El a murit la Lugano, în noaptea de Crăciun, în 1997. Arta lui a ţinut şi de miracol, şi de bucurie, şi de genialitate, şi de libertatea interioară, şi de bătăliile pe care le-a dus. Luminile Artei lui continuă să strălucească în memoria afectivă şi în creaţiile discipolilor.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara