Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Lumile apocaliptice ale simţurilor de Ioan Holban

Lirismul lui Gheorghe Vidican din cea mai recentă carte a sa, Dimineaţa din pumni (Editura Aureo, 2014), pare a se fixa într-oserie de enunţuri, aglutinînd trăiri, stări, sentimente, amintiri, scene din (i)realitatea imediată a „guvernării boc”, fantasme, prieteni, „gabriel chifu şi mircea mihăieş”, vise şi cotidianul cenuşiu, amorf, nopţi şi zile, plictiseli şi pasiuni; fiecare vers pare a începe un nou poem, refuzînd o legătură, fie şi într-o logică simplă, cu enunţul anterior, totul curge înspre o poezie pe care, mai degrabă, cititorul e chemat să o (re)constituie: Gheorghe Vidican îi oferă, generos, materia şi materialul liric, în înţelesul pe care Michel Zéraffa îl dădea acestor termeni în teoria literaturii: „seara tîrziu am prăjit pe sobă lătratul la lună al unei raze stinghere nu ştiu dacă mirosul ajunge/ la stele să-ţi sprijine de ele ochiul prizonier altor lumini ard întunericul gura de vin a înserării,/ e un război mînă roţile de la căruţa bunicului prin noroiul mîngîie copita calului şi plînge/ muţenia frigului înfăşurată-n mantia roşie a omului poartă felinarul ochi al disperării/ prin copaci cresc biserici proslăvind virtuţile întunericului simt mirosul de fîn cosit ieri/ pasc lumina lunii mieii albi plînsul alungă noaptea verdele ierbii bîta ciobanului/ de-a lungul razelor se-nşiră odihna obosită truda plăcerii plăsmuie-n muieri/ noaptea tîrziu în colţul gurii dinţii o oglindă alungă frica plăpîndă a felinarului” (nocturnă); „spre sala oglinzilor amintirile urc treptele alături de gabriel chifu şi bunul meu prieten/ mircea mihăieş clipele rare nerostite pînă la capăt au învrednicit îngerii cu stropul de rouă/ setea poeţilor marea călătorie prin oglinzi a rostirii de veacuri poemele marele semn/ al trecerii alunecă prin mine spală mîinile şoaptelor cu-nceputuri de drum vestind lună nouă/ în sala oglinzilor nichita îmi şopteşte la ureche zîmbetul din colţul gurii a poemelor sale/ mirosul de oameni îmbălsămează poezia femeile şi copiii închid între ferestre cuvintele/ răni frumoase înflorite-n oglinzi despart fragilul semn al iubirii în gesturi astrale/ în altă sală a oglinzilor bunii mei prieteni gabriel chifu şi mircea mihăieş recompun treptele” (sala oglinzilor).

Gheorghe Vidican îmi pare asemeni căutătorului de aur prin pîraiele din munţi; vine, acolo, primăvara, se instalează într-un cort, trece, zilnic, prin sita sa apă, mîl, pietre, tot ce aduce pîrîul repede de sus, alege, din cînd în cînd, cîte un minuscul grăunte auriu, îl pune în chimir, toamna, pleacă şi trăieşte peste iarnă cu ceea ce a adunat, pentru ca să revină la acelaşi pîrîu sau la altul, primăvara viitoare. Astfel, din seria de enunţuri, care curge mereu năvalnic, poetul alege cîteva metafore dominante care irigă discursul liric şi îi conferă coerenţă; mai întîi e încăperea fiinţei din vers, scorbura: „umblu prin camerele scorburii cît alb pe peretele stîng/ respiri mirosuri de miere îmi lipesc sărutul de o frunză/ drumul spre iertare îl simt înfundat în noroi de celălalt perete/ camerele scorburii au doi pereţi cu mii de mirosuri în buză/ mă împinge atît de dulce mirosul de miere spre golul/ etern dragostea foloseşte drumul de apă ca să îşi spele vina/ îmi lipesc de ochiul scorburii sufletul respirînd focul/ corbul meu pleacă din mine într-un străin biciuieşte lumina” (camerele scorburii). Acolo, în camerele scorburii sale, totul se petrece la cîntatul cocoşilor de care se leagă geneza (“suntem trecători ca şi ţipătul copilului născut/ de o mamă lovind cîntatul cocoşului cu lacrima”, scrie Gheorghe Vidican în ţipătul copilului), dar şi tărîmul istovit al sfîrşitului, cum se spune în ţipătul femeii văduve ori în spectacolul pe care îl dă omul-maimuţă, arlechinul, actorul în „piaţa ferdinand” închisă; „hipnoza luminii pleacă din ochi mirosind a hoituri astrale arde rugul clipei/ ştie omul-maimuţă să fie actor piaţa ferdinand rămîne închisă epuizează lumina/ marginea frigului răstălmăceşte joaca oglinda apei somnambulă tăcere-a risipei/ arde prin însumare uleiul de la maşina de scris poemul plin de cercuri leagă vina/ plecării au terminat de numă- rat razele soarelui din ochiul omuluimaimuţă/ cineva spionează strigătul în cîntatul cocoşilor răsăritul poartă perucă/ mirosind a hoituri astrale foamea mănîncă fundul grădinii urcă lumina-n căruţă/ hipnoza luminii vlăguieşte ochiul arde rugul mirosul clipei lunecă-n coaja de nucă” (hipnoza luminii); la cîntatul cocoşilor începe, cel mai adesea, spectacolul lumii unde protagonistă este femeiapoem, vestală în templul împovărat de dorinţele cărnii, cu pîntecul înfometat aşteptînd bărbăţia soldatului „venit în permisie din afganistan”: bărbaţi şi femei se învîrt în caruselul drăcesc al hormonilor, printre nisipurile aprinse a1e patimii: „lumina se rupe de genunchii ferestrei deschide fecioria femeii pofte de parfum asiatic/ bărbatul murmură printre dinţi imnul învingătorului neştiind ce osîndă strecoară cîntecul/ satanic al buzelor ei zvîcneşte durerea muşcăturii de şarpe cu sîngele putrezit în cretacic/ pînă la auzirea acelui cîntec de izbîndă a evei florile de măr îi vor alina pîntecul/ mereu roditor între veghe şi moarte deschisă fecioria femeii musteşte a sînge înflorirea/ celui dintîi sărutsuspin şi-apoi cuprinsă de dor fierb snopii de cînepă în sarea lacrimei/ potolită istovirea bărbatului seamănă a leşin dimineaţa împerecherii de trupuri iubirea/ blînd aşezată pe bobul de rouă se-aude cîntec de izbîndă a evei nisipuri aprinse ale patimei” (fecioria femeii). Acest spaţiu al bîlciului zilnic, al pieţei unde se vinde/ se cumpără amor are puţine alternative în imaginarul poetului: noaptea, într-un poem precum dragostea ca o săritură în apă, cînd pare că urmează spusa lui Jean Cocteau („Poetul e la dispoziţia nopţii sale”), misterioasa cetate a lui Zarathustra şi fantasma păsării Phöenix.

Original este Gheorghe Vidican atunci cînd explorează lumile apocaliptice ale simţurilor: „splendoarea nudităţii răsărite în grăuntele de rouă înghite lumile apocaliptice ale simţurilor/ cresc arborescent întrebările forma gînditoare plină de viitor a trupului alegorie-a plăcerii/ neputincioasa duhoare a sărutului alungă bărbatul cu sentimente snoabe e vremea cărunţilor/ să-şi ducă la altar femeile mirosul de tămîie a marelui anonim heraldică clipă-a uitării” (lunile apocaliptice ale simţurilor). În Dimineaţa din pumni, suveran este mirosul; „umblăm din miros în miros”, scrie Gheorghe Vidican în paşii tăi, iar poemele cărţii adună, în formulări banale sau în metafore care se reţin, o sumă impresionantă de mirosuri, cît cuprinderea lumii înseşi. Cel mai frecvent e mirosul cafelei, apoi, de pîine coaptă, de palincă, de oameni şi iarbă, al sîngelui, mîinilor şi lirelor (sterline), al balsamului de tăciune şi salcîmului înflorit; în eros, mirosul de carne trădînd „adormite dorinţi”, mirosul hormonilor şi orgasmele care, iată, au „miros de clepsidră”, tot felul de mirosuri „obscene”; dar şi psalmii au miros de tămîie şi smirnă; ochiul are miros de struguri, special e şi mirosul de urzici, al fînului cosit, peştelui, lătratului de cîine şi al cîinilor în haită, al florii de tei, mierii, durerii, castanilor înfloriţi, mărului, al cărnii trecutului şi al naşterii; mirosul de „hoituri astrale” şi cel al unui „lătrat la lună prăjit” închid imaginea unei lumi unde totul se în-fiinţează prin miros: „întoarcerea copilului în sîngele mamei stă încolăcit şuierînd mirosul de măr şarpele/ genunchii în rugăciuni a celor învinşi dă celuilalt chip forma împăcării cu sine/ marginea nopţii răsăritul unei apologii în îngeri sufletul îmi sprijină de somn pleoapele/ o inimă dangătul de clopot clădeşte biserici mustrările mamei întoarcerea lor în ruine” (întoarcerea copilului). În lumile apocaliptice ale simţurilor descoperă Gheorghe Vidican şoapta şi mirosul poeziei adevărate.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara