Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Lumea triumfalismului pozitiv de Ioan Holban

Justiţia suverană sau adevăratul Tratat de Drept Procedural (Editura Junimea, 2016) este a treia carte de „vocalize” ale lui Gheorghe Schwartz; autor al celui mai amplu ciclu epic din proza noastră, Cei o Sută, însumînd unsprezece romane masive, tipărite în douăzeci şi cinci de ani, între 1988 şi 2013, Gheorghe Schwartz spune, într-o Precizare importantă cu rol, mai degrabă, de captatio benevolentiae, că Enigmele infinite. Vocalize în Do Major (2014), Hotarele istorice. Vocalize în Re Minor (2015) şi, acum în urmă, Justiţia suverană sau adevăratul Tratat de Drept Procedural nu sînt decît nişte „pauze de respiraţie”, un antrenament, exerciţii obligatorii ale scriitorului „înainte de a plonja în marele roman”; subintitulată Curs practic cu pilde edificatoare. Vocalize în Mi Minor, cartea recentă continuă un proiect epic unde dinamitează semnele „clasice” ale romanului, în primul rînd, cronologia şi povestea pe care, iată, le pulverizează într-un şir nesfîrşit de „cazuri” şi „pilde”, dînd contur, în fond, unor antiutopii, oriunde şi oricînd, mai ales, azi, posibile: enigmele, hotarele („cît de minunat ar fi să putem trăi fără hotarele ridicate între noi”, exclama prozatorul care imagina dispariţia frontierelor şi soarta oamenilor în noua lume creată astfel) şi justiţia reprezintă tema „vocalizelor”, în gama majoră sau minoră, ale unui prozator care construieşte, în fapt, a treia sa serie romanescă, după „ciclul lugojan” din anii ‘80 (Pietrele, A treia zi, Spitalul, Om şi Lege) şi vastul proiect din Cei o Sută. Numai că noul roman scapă determinărilor fixate de naratologie, pentru a adopta regula lipsei de reguli: aceste vocalize, adunate în nişte caiete sînt „rodul cîte unei zile”, scrie Gheorghe Schwartz, în care „un sunet cheamă după el alt sunet, o literă altă literă şi iată cum se naşte acest puzzle neaşteptat”.

Ca şi precedentele două cărţi ale ciclului, noul roman al lui Gheorghe Schwartz, Justiţia suverană este un puzzle, unde un caz sau o pildă „înnoadă” alte cazuri şi alte pilde, în lungul şir al dosarelor din arhivele tribunalelor, iar cronicarul din umbră al acestei noi lumi romaneşti este cercetătorul acelor arhive ale căror dosare, instrumentate de un unic complet de judecată, constituie imaginile distopice ale Justiţiei suverane şi Cavalerului Dreptăţii Finale; în dosarele inventariate de prozatorul- cronicar-cercetător de arhive, se pun la cale sau chiar se comit tot felul de crime, cu o victimă sau mai multe, care ajung, în majoritatea lor, în faţa aceluiaşi complet de judecată: comisarul Abraham Puiu Snupf arestează suspecţii, eminentul procuror Doctor Ragnavaldur Sicl face rechizitoriul, onorabilul judecător Profesor Universitar Emerit Academician Dr.Dr.h.C. Julius Zimberlan dă sentinţa, după ce inculpaţii vor fi fost apăraţi de maestrul Ludovic L., Cavalerul Adevărului Ultim sau al Dreptăţii Finale, genialul avocat care reuşeşte, contra unor onorarii consistente, să piardă toate procesele. Ne aflăm într-o lume a triumfalismului pozitiv, o lume pe dos, într-o antiutopie de aici şi acum (cum ne indică un caz „petrecut nu altundeva ci chiar în exclusivul salon albastru al clubului ROYAL din Parisul anului de graţie 2015”); acolo, oriunde, adică, aici şi acum, fiecare denunţă pe fiecare (ca în localitatea Vişinul Alb, comuna Vişinul: „În satul Vişinul Alb trăiesc 683 locuitori. La forurile competente – dar nu numai – au sosit 683 denunţuri cu indicarea identităţii vecinului sub care se ascunde odiosul criminal Rudolf Zak. Iniţial, aceste denunţuri au fost anonime, dar, după ce s-a precizat că documentele nesemnate nu sunt luate în evidenţă, la forurile competente – dar nu numai – au sosit 683 denunţuri semnate, denunţuri indicînd cu precizie identitatea vecinului sub care se ascunde odiosul criminal”) şi fiecare trebuie să dovedească faptul că nu el a comis faptele pentru care e acuzat („fiecare cetăţean va trebui să poată dovedi, în urma unor interogatorii severe, că nu este el Rudolf Zak, odiosul criminal condamnat în contumacie pentru mîrşavele fapte comise” şi pentru că programul „a dus la scăderea criminalităţii pe plan naţional cu 2,67% doar în primul an, el va fi extins la nivelul întregii ţări, astfel încît fiecare cetăţean să fie pus să dovedească indubitabil, cel puţin o dată la fiecare opt luni, că nu este el unul dintre odioşii criminali condamnaţi în contumacie pentru mîrşavele fapte comise”; în această lume, cazurile judecate sînt fie evenimente de Breaking News, de tabloide, ştiri „de la ora cinci”, fie sloganuri, reclame, stereotipii, fraze memorabile (fumatul poate ucide, voinţa de putere, toţi suspecţii sunt vinovaţi, un măr putred poate contamina toate merele de pe o tavă etc.), trezite din amorţeala lor, transferate în poveste, primind viaţă în vocalizele de o fierbinte actualitate ale unui prozator care se amuză uitîndu-se la televizor şi neîncetînd să se mire, să rîdă şi să plîngă, de cîte se întîmplă de rîsu’ plînsu’ într-o lume în care Justiţia „e suverană”, de o „mare şi incontestabilă înţelepciune”, rezolvînd „magnific” toate cazurile şi primind bile albe: o lume a triumfalismului pozitiv, parcă din alte vremuri, dar şi de astăzi, din bilanţuri şi rapoarte, cînd „nu poate nimeni contesta că justiţia e suverană, doar ea fiind aptă de a da la fel de îndreptăţit o decizie favorabilă la o instanţă şi una contrarie la instanţa superioară”.

Victimele şi călăii din procesele intens mediatizate (pledoariile mirificului avocat care pierde toate procesele sînt urmărite de milioane de telespectatori) constituie, ca în proza de altădată, termeni interşanjabili; toate personajele sînt doctori, de la preşedintele tribunalului pînă la grefier şi ultimul aprod (diferenţa e doar că, la primul, se scrie cu majusculă – Dr., la ceilalţi, fireşte, cu literă mică – dr.), iar plagiatul e veşnic: astfel, după un proces în care a apărat inegalabilul Ludovic L., s-a hotărît în instanţă prescripţia unui plagiat doar dacă este descoperit după cel puţin trei secole de cînd a fost enunţat originalul: „Un caz deosebit de interesant s-a născut din această înţeleaptă prevedere: un oarecare Baldwin Sulici a publicat o piesă de teatru intitulată HAMLET. Piesa aceasta reproducea, sub iscălitura lui Sulici, piesa omonimă a numitului Willam Shakespeare. Cînd Sulici a cerut să i se plătească drepturile de autor cuvenite în urma reprezentării piesei de teatru intitulată HAMLET, au existat numeroase opoziţii. Unele procese sunt încă pe rol, Sulici neputînd fi acuzat de plagiat întrucât, aşa cum atît de strălucit s-a exprimat maestrul Ludovic L. (desigur sub alt nume), «toată lumea născută după Adam şi Eva pe acest pămînt nu se exprimă decît prin plagiate», iar tribunalul n-are cum să conteste această afirmaţie, mai ales că ne aflăm în urma unui plagiat «descoperit după cel puţin trei secole de cînd a fost enunţat originalul», lucru intrat în jurisprudenţă. Astfel, piesa intitulată HAMLET nu poate fi considerată un plagiat, chiar dacă reproduce cuvînt cu cuvînt, replică după replică, piesa omonimă a numitului Shakespeare, care a scris cu peste 300 (trei sute) de ani mai devreme, aplicîndu-se prevederea prescripţiei. Aşa că marele dramaturg Costache Lupesco, autorul piesei ROMEO ŞI JULIETA nici n-a mai fost dat în judecată pentru rapt intelectual”; tot astfel, renumitul savant profesor Julius Zimberlan, acuzat că ar fi plagiat un material din revista „Superştiinţa”, indică faptul că textul copiat e, în fond, reluarea unui articol din „Analele QR”, care „a fost preluat dintr-un text al lui Aldebrandus, cel ce l-a găsit într-un manuscris arab din secolul al VIII-lea”, pentru ca originalul să se găsească, poate, dar nu e sigur, într-un înscris de pe o piatră egipteană: cei care au probleme, trebuie să citească Tratatul de Drept Procedural al lui Gheorghe Schwartz pentru a-l folosi în instanţă, fie şi numai academică, la judecata colegilor indignaţi de raptul intelectual, ei înşişi plagiatori într-o lume unde s-a dovedit că „toată istoria scrisă şi vorbită nu este decît un nesfîrşit palimpsest” şi, în consecinţă, fiecare afirmaţie e un plagiat.

Prozatorul-cronicarul-cercetătorul de arhive e un ingenios agent de marketing al propriei opere; ne îndeamnă, astfel, să studiem Tratatul pentru că „vă va ajuta sigur atunci cînd veţi fi şi dumneavoastră condamnaţi” şi, acuzaţi în vreo cauză, să-l căutăm pe ilustrul Ludovic L. şi să-i plătim onorariile exorbitante pentru a pierde procesul şi a fi întemniţaţi pentru că, iată, cum se vede din dosarele arhivei, închisoarea aduce numai beneficii celor condamnaţi (un savant cere să i se prelungească şederea acolo pentru a termina un epocal tratat de lingvistică, altcineva devine un mare pictor, Alibaba Zimberlan îşi salvează viaţa în spatele gratiilor, insignifiantul Vasile Ivanovici O’Glup, zis Mogîldeaţă e, în sfîrşit, luat în seamă, servitoarea familiei Raikovic îşi găseşte, în închisoare, ursitul cu care a avut trei copii, primul încă din timpul detenţiei: „Fosta servitoare condamnată pentru complicitate la crimă în formă continuată şi cu premeditare a trăit aievea visul vieţii, fiindu-i pe veci recunoscătoare domnului avocat Ludovic L., Dumnezeu să-i dea sănătate!”, etc.): închisoarea e un loc sigur şi propice creaţiei, datorită geniului maestrului Ludovic L. care „face pe toată lumea fericită”. Umorul de cea mai bună calitate (şi cum să nu te amuzi cînd autorul însuşi citează din Postumele proprii, cînd se teoretizează „crima onirică” sau cînd, de pildă, se lansează o nouă dilemă din care nu putem ieşi: „Alibaba cel din poveste a fost un personaj pozitiv sau, chiar dimpotrivă, negativ. A fost el un tîlhar, un haiduc, un filantrop sau un capitalist veros?”) şi apelul la o foarte variată listă de procedee retorice (ironia şi autoironia, preteriţia, contrafacerea, asteismul) fac din „vocalizele” lui Gheorghe Schwartz o lectură dintre cele mai agreabile; aceasta e coaja noului său roman. Miezul se află într-o altă gamă, între temele mari ale teoriei romanului: cît/cum se construieşte acesta pe „scenariul imaginativ real” şi , respectiv, pe „scenariul imaginativ închipuit”? Cu ambele lucrează (anti)utopia. Iată un scenariu imaginativ real, o posibilă realitate a ficţiunii, cu final apoteotic: „Va veni şi vremea aceea cînd oamenii vor avea timp să se ocupe doar de nemulţumirile lor. Vremea de Aur cînd viaţa se va muta în sălile tribunalelor”.

Şi tot în (anti)utopie e şi acest scenariu imaginativ închipuit, o ficţiune a ficţiunii, cu deznodămînt tragic pentru o anumită categorie de oameni: „aprecierea operelor de artă şi celor asimilate acestora să fie exercitată de un unic program de calculator, ceea ce va duce la eliminarea definitivă a subiectivităţii umane”, iar „crearea artistică” a aprecierii trece în categoria „activităţi ilicite”, pedepsite cu patru sau opt ani de închisoare şi confiscarea instrumentelor folosite.

Pînă cînd critica literară va fi exercitată de un unic program de calculator, nefiind încă – dar e o chestiune doar de timp! – o activitate ilicită, mă grăbesc să constat că „vocalizele” lui Gheorghe Schwartz, unul dintre prozatorii de primă linie ai literaturii noastre de azi, trebuie citite mai ales că nu toată lumea s-a mutat în sălile tribunalelor sau după gratii, pentru a-şi găsi, în sfîrşit, liniştea, siguranţa, armonia conjugală, înzestrarea artistică, celebritatea, îmbogăţirea, cîte şi mai cîte... Şi toate astea se datorează avocatului Ludovic L. care pierde toate procesele, protagonistul uneia dintre cărţile remarcabile din stricta noastră actualitate literară.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara