Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
„Lumea lăuntrică printre umbrele orașului“ de Grete Tartler

Un mod de a scrie cu multe amănunte care par desprinse din fluidul vieții, dar păstrând osatura marilor valori și aerate spații metafizice, precum și, nu în ultimul rând, interesul publicului pentru acutizarea relației Orient- Occident au făcut din Orhan Pamuk unul dintre cei mai apreciați romancieri ai începutului de nou mileniu. Tehnica sa polifonică, dând glas pe rând diferitelor fire ale ficțiunii, scoțând la rampă fiecare personaj, are parcă rolul de a domoli agitația, ordonând lumea. Încă în romanul aducător de Nobel Mă numesc Roșu această tehnică inserase în marea construcție, alături de vocea povestitorului (tipică basmelor și vechii literaturi arabe și persane), glasuri de artiști, sultani, imami, dar și de oameni din popor, sunetele culorilor, ale morții, banului, stelelor…
Recentul roman O ciudățenie a minții mele e și el un omagiu adus artei de a trăi ca într-o miniatură orientală, în care toate se văd de sus, fără perspectivă. Vânzătorul de bragă din Istanbul care își spune povestea, deși poartă frumosul nume Mevlut (care desemnează un poem dedicat nașterii Profetului) e un om oarecare, fără „stil și semnătură”, simbolizând smerenia și tradiția; în ultimă instanță, personificând Orientul. Cu toate acestea, Mevlut e un admirator al vieții occidentale : așa ar fi vrut să trăiască. Dar la lăsarea nopții, când străbate orașul modernizat, totuși plin de cotloane ale păcatului, ciudățeniile imaginate de mintea lui lărgesc pânza realității într-un tablou fantastic. Vânzarea de bragă e pentru Mevlut o îndeletnicire de nepărăsit, căci datorită ei poate să colinde prin tot orașul, prinzând noi puteri de la clocotul acestuia ; braga e pentru el „sfântă”, iar pentru Orhan Pamuk, un adevărat simbol: „În Istanbulul de altădată, pe vremea otomanilor, braga era comercializată iarna, în prăvălii, căci se acrește și se strică repede la căldură. În anul 1923, când a fost întemeiată Republica, bragageriile din Istanbul fuseseră de mult închise, ca urmare a apariției berăriilor nemțești. Vânzătorii de felul lui Mevlut, care vindeau această băutură tradițională pe străzi, n-au dispărut însă defel. După anii 1950, braga a rămas afacerea exclusivă a vânzătorilor ambulanți, care pășeau, în serile de iarnă, pe străzile sărmane și neîngrijite, pavate cu piatră cubică, strigând din răsputeri „braaagăăă!” și care ne aduceau astfel aminte de secolele trecute, de frumoasele zile de altădată (p. 26)”. Prin panerele ridicate până în catul de sus al clădirilor de 2-3 etaje (căci, așa cum declară surâzând romancierul, într-un oraș cu zgârie-nori acest comerț ambulant nu s-ar fi putut dezvolta) braga pătrundea în cele mai inaccesibile cercuri. Astfel, Mevlut are prilejul să cunoască o adunare care, condusă de un Preasfânt Învățător, discuta probleme sociale sau filozofice, declarând munca o formă de rugăciune și ajutându-l pe truditul bragagiu să vadă în hoinărelile lui o cale către Cuvântul divin (iar în ciudățeniile imaginate la drum – adevărate viziuni).
Imaginile se întregesc contemplativ, deschizând cale intuiției intelectuale: „În timp ce striga «braaagăăă!» către ulițele pe jumătate cufundate în beznă, simțea că nu se adresa doar ferestrelor cu draperiile trase, zidurilor netencuite și nezugrăvite, câinilor diabolici, pe care-i simțea ascunși prin cotloane, și familiilor din dosul geamurilor, ci și lumii cuibărite în mintea sa. Aceasta pentru că, atunci când striga „braaagăăă!”, avea sentimentul că imaginile acelea colorate din mintea sa se revărsau parcă pe gură aidoma baloanelor de dialog din cărțile de benzi desenate și se răspândeau pe străzile trudite aidoma norilor. Pentru că vorbele erau lucruri, iar fiecare dintre acele lucruri era o imagine. În timp ce vindea bragă, seara, intuia că ulițele pe care pășea și lumea din mintea sa ajunseseră să alcătuiască un întreg. Revelația aceasta zguduitoare i se părea a fi uneori propria descoperire sau o lumină aparte, pe care Dumnezeu i-o dăruise doar lui. În timp ce pășea pe străzi vânzând bragă, în serile în care pleca confuz de la bufet, Mevlut își descoperea lumea lăuntrică printre umbrele orașului” (p. 370). Romanul, bazat pe nevoia de poveste care guvernează chiar și mințile simple, dând rost ficțiunii în orice epocă, poartă de altfel drept titlu o parafrază poetică a celor gândite de Mevlut (care citează, fără să știe, un vers de William Wordsworth).
Cartea începe și sfârșește cu o poveste de dragoste. Mevlut, zărind-o în treacăt pe frumoasa Samiha, se îndrăgostește, îi scrie epistole pasionate, vorbește ca Ibn Hazm al-Andalusi în Tratatul despre iubire și îndrăgostiți – și până la urmă o convinge să se lase furată. Numai că epistolele îi fuseseră dirijate de fapt spre Raiha, sora mai mare a Samihei, care nu se cuvenea să rămână nemăritată după mezină. Mevlut o fură deci pe Raiha în loc, fără să știe, dar are revelația că acest lucru nu contează ; își dă seama că a căzut pradă unei intrigi, dar simte că asta nu îi va diminua fericirea. Prilej pentru Orhan Pamuk de a scrie pe larg despre viața femeii în islam, dar și de a găsi partea bună a purității și a supremației formei, teoretizate de bătrânul tată al lui Süleyman, prietenul mirelui: „Când te căsătorești, important e să fii fericit după ce te însoțești cu cineva. Uite, de-asta nu îngăduie Profetul nostru ca fata și băiatul să se cunoască, să se iubească și să-și sleiască emoțiile de pomană înainte de-a se lua […] Și-apoi, în lumea noastră, n-are importanță cui i-a fost adresată la început o scrisoare de dragoste, de vreme ce fata și băiatul nu s-au cunoscut înainte de căsătorie. Scrisoarea nu e decât o formă, important e, de fapt, sufletul omului” (p. 330).
Că a fost vorba totuși, dincolo de confuzie, de o lucrare misterioasă se vădește încă din primele pagini, când apar și primele „ciudățenii” revelatoare : „Mevlut a coborât și s-a îndreptat, pe întuneric, către partea din spate a camionetei. În timp ce o închidea pe tânără acolo, s-a iscat un fulger și întreaga boltă cerească, munții, stâncile, copacii, toate s-au luminat o clipă, aidoma unor amintiri îndepărtate. Mevlut a văzut atunci pentru prima oară de aproape chipul celei alături de care urma să-și petreacă întreaga viață. Avea să-și amintească adeseori, de-a lungul existenței sale, de acel moment, de sentimentul de stranietate pe care-l încercase în acele clipe. […] Nu izbutea să-și mai dea seama dacă ciudățenia aceea se afla în mintea lui sau aievea. A zărit, în întuneric, umbrele unor păsări legendare. A văzut slove fără noimă, plămădite din linii stranii, și urmele armatelor de demoni care trecuseră cu veacuri în urmă prin locurile acelea de la margine de lume. A văzut umbrele ființelor prefăcute în stane de piatră pentru că lunecaseră în păcat” (pp.15-17).
Comentarea dihotomiei artă/căsnicie jucase un rol important și în Numele meu e Roșu (referitor la iubirea/căsnicia miniaturistului Negru cu Șeküre, trimitere la epopeea Chosroe și Shirin a poetului persan Nezami – și relația acesteia cu pictura), sau în Femeia cu părul roșu. Dar în acest roman nu e vorba neapărat de gelozia artei care își vrea artistul doar pentru ea, ci de meseria care ridică aceleași pretenții. Totuși – nu vorbim de o meserie oarecare, de vreme ce începutul cărții oferă un arbore genealogic al bragagiilor; e o meserie simbolică. Căsătoria fericită cu Raiha („Mevlut a simțit […] că avea s-o iubească nespus tocmai datorită încrederii pe care i-o arătase... Nu mai era singur pe lume. O privea respirând și nu-și mai încăpea în piele de fericire. Și-apoi, ea îi citise scrisorile, iar acestea îi plăcuseră.” p. 220) face din negustorul ambulant un poet, dar îi aduce și necazuri în profesie, își pierde căruciorul cu care vindea pilaf, e tâlhărit, mințit, amenințat, i se cere mită etc. Chiar după moartea nefericită a Raihei, Mevlut nu își mai găsește împăcarea. Deși se recăsătorește cu frumoasa visată la început, nici noua căsnicie, nici profesia nu mai merg bine, gândurile lui rămân pentru totdeauna la iubirea pierdută.
În aparență legate de o lume măruntă, culorile, emoțiile și cuvintele vibrează; excelent transpuse în română de Luminița Munteanu, au o atracție care ridică romanul (minus unele lungimi din partea a doua…) printre cele mai puternice ale lui Orhan Pamuk.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara