Numărul curent: 48

Lecturi la zi:
Lumea lui Caragiale de Cosmin Ciotloş

Ştiu, nu se prea face să comiţi cronici literare care ar putea fi cumva suspectate de oareşicare - discrete, nu-i vorbă - parti-pris-uri. E, în general, prea mare pericolul ca admiraţia să se intersecteze, cine ştie cum, cu evaluarea, iar aprobarea unui punct de vedere să fie - inconştient - mai degrabă un semn al recunoştinţei. Şi totuşi, cred că aceste mult prea lejere poncife de breaslă se anu­lează şi se volatilizează imediat ce în scenă apar oamenii, individualităţile, gata să ia locul abstracţiunilor de tot felul. Şi când, pe deasupra, cartea în sine e întru totul remarcabilă. Pentru că exact aşa se prezintă, de la prima până la cea din urmă pagină, volumul În }ara Miticilor, proaspăt dăruit cititorilor de Ioana Pârvulescu. Editată într-un format de buzunar sau - am putea spune cu egală îndrep­tăţire - de noptieră, compusă din şapte eseuri deopotrivă empatice şi ireproşabile ca informaţie, această nouă descindere în povestea lumii lui Caragiale vine parcă de neunde şi de pretutindeni. Cui urmează şi ce anunţă ea? Probabil că pentru mulţi va reprezenta o firească prelungire laterală a celor două cărţi anterioare: Întoarcere în Bucureştiul interbelic (2003) şi În intimitatea secolului 19 (2005). Pe toate le uneşte, într-adevăr, un acelaşi gen de pătrundere umană în aridităţile istorice, o aceeaşi prefacere a documentului sec într-o plăcută machetă cu trei dimensiuni. Şi, mă hazardez să cred de pe acum, un succes de public destul de apropiat. Dincolo de acestea la un loc şi în ciuda eventualelor impresii grăbite, În }ara Miticilor este o excelentă carte de critică literară. Soft, desigur, aşa cum şi Prejudecăţi literare era. Fără a se complica în infinite note de subsol sau în teorii schematice, fără a face din contestaţie un blazon personal, Ioana Pârvulescu trasează, din studiu în studiu, liniile simple ale unei evidenţe. Pe care nimeni însă - dacă e să fim atenţi - de la Călinescu şi Lovinescu până la Alexandru Paleologu ori Dan C. Mihăilescu n-a sesizat-o. Anume că lumea lui Caragiale, aşa cum o cunoaştem prea bine, cu inşi joviali împărţindu-şi berea şi glumele, cu copii năbădăioşi şi peste măsură de personali, cu alegeri măsluite de la centru şi cu adultere niciodată dovedite, nu a existat nicicând în realitate. Nici în aceea contemporană autorului (avem toate motivele s-o credem pe cuvânt pe Ioana Pârvulescu), nici în aceea interbelică (iarăşi ne putem lăsa scepticismul deoparte), nici în lipsitul de umor, de sare & piper regim comunist, nici în anii noştri atât de adesea stigmatizaţi de umbra crea­torului lui Mitică. Nu, Caragiale nu e un spirit naţional tutelar, după cum nici Mioriţa nu e un mit fondator. Lumea lui e o ficţiune superbă, rezistentă, o alcătuire fără cusur, iar nu un reality show. Cu o răbdare pe măsura farmecului, Ioana Pârvulescu nu încetează să explice, la finalul fiecărui eseu, diferenţele. "}ara Miticilor nu e România contemporană lui Caragiale, ci una din multele ei dubluri fictive, care-şi joacă rolul puţin mai stângaci decât protagonista din istoria reală. Mitică (neapărat alături de un amic nedespărţit) nu are urmaşi literari notabili. Dispare odată cu lumea lui, deşi forţa sa literară ne face să-l credem veşnic." Sau, în capitolul următor: "}ara Miticilor nu e România contemporană lui Caragiale. E România mofturilor contemporane lui. Şi a moftangiilor aferenţi." Sau, mai făcând un salt de câteva zeci de pagini: "ţara Miticilor nu e România contemporană lui Caragiale. E România din gazetele contemporane lui Caragiale, între care şi cele la care scrie el însuşi". Şi în continuare: "}ara Miticilor nu e România contemporană lui Caragiale. E România din spectacolele contemporane lui Caragiale. Comedianţi şi public evoluează deopotrivă sub ochiul de regizor al dramaturgului, care învaţă rolurile şi joacă alături de ei. E o Românie-teatru, o Românie grădină Iunion, căruia domnul Caragiale îi e director şi sufleor." Şi, ca să nu fim incompleţi, încă: "Unii au văzut acolo o lume idilică, alţii o lume coruptă, unii doar o lume veselă, alţii dimpotrivă, una tragică. Dar nimeni nu s-a îndoit că e o fotografie fidelă. Or, în preajma lui 1900, România nu e nici fotografie mateină, dar nici caragialescă" Lucruri limpezi, veţi spune. Nu suficient de limpezi încât să-l ferească - de-a lungul vremii - pe autorul Scrisorii pierdute de tot soiul de anomalii în receptare. Ar fi îndeajuns să amintesc aici grila de lectură excesiv sociologică aplicată de Lovinescu, grilă în urma căreia opera lui Caragiale era considerată strict dependentă de contextul istoric în care a fost scrisă. Ori, vai, coborând dintr-o logică similară, metoda proletcultistă de menţinere în cărţi a unui autor care a ştiut - cum se zicea - să pună la zid tarele burgheziei exploatatoare. În faţa unor asemenea frapante obtuzităţi, e ciudat cum de un studiu ca acesta al Ioanei Pârvulescu iese pe piaţa ideilor abia acum. Şi ar fi cu atât mai de neînţeles dacă apariţia nu va tulbura întrucâtva apele. Adică dacă ne vom rezuma să ne lăsăm seduşi de poveste şi de găselniţe, dacă vom contabiliza alături de autoare prezenţele şi nuanţele unui cuvânt cu dus-întors cum e "comédie", dacă vom lua enorma listă de gazete din scrierile caragialeşti în sensul ei propriu şi-o vom include într-un lapidar who's who al epocii. Care e - de fapt - tehnica subtilă a Ioanei Pârvulescu şi de ce trebuie ea corect decriptată? Primul pas e cel al documentării atente. Personaje, gesturi, ticuri sunt înregistrate laolaltă şi sistematizate atent. Apoi în jurul acestora se naşte povestea, ficţiunea - speculativă sau nu - cu concluziile date pe mâna cititorului. Aşa aflăm, bunăoară, că Răcnetul Carpaţilor avea drept corespondent real o Trompetă a Carpaţilor condusă de Bolliac, iar drept parteneri de joc şi joacă Vocea patriotului naţionale, Aurora democratică, Avântul tinerimii etc.În sfârşit, după ce din asemenea frânturi se reîncheagă o lume coerentă, încheierea - organică şi niciodată forţată - arată cam ca în citatele reproduse mai sus. Veţi spune că algoritmul e uşor de executat? Vă mărturisesc că nu l-am mai întâlnit în vreo carte, fie ea de critică literară sau de eseistică. şi că la fel de uşor poţi face un ou să stea drept pe-o tăblie.