Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Lumea ficţională creată de Romulus Lal de Ion Bălu

În apele timpului istoric transilvan, segmentat între anii 1765-2010 se răsfrâng, asemenea stelelor de pe firmamentul celest, zece naraţiuni autonome. Acţiunea şi conflictele interumane sunt situate în satul Bocşari, localitate istoric atestată, în Apuseni, pe valea Almaşului. Aici se ivesc structuri caracteriale de excepţie şi ies la iveală trândavi îndărătnici. Aici au loc întâmplări misterioase. De aici pleacă şi aici se reîntorc personajele ficţionale, atrase de vraja locurilor natale.

1. Codul

Înzestraţi cu trăsături fizice, inteligenţă şi abilităţi ieşite din comun, „imperialii” sunt tineri transilvăneni selectaţi de comisiile de recrutare în regimentele de elită ale Imperiului Austriac. Primirea într-o astfel de unitate semnifica intrarea într-o lume aflată pe o treaptă superioară de civilizaţie umană.
În trei ani de armată, tinerii români îşi însuşeau un cod al muncii şi al onoarei. Dar îşi dezvoltau şi calitative trăsături caracteriale. Austriecii – comenta Avrămuţ Găluş – se caracterizează „prin muncă şi ordine, prin instrucţie şi educaţie, prin muzică şi cultură.” De aceea, la eliberare, mândria de a fi intrat temporar într-o lume distinct diferită, prin valori materiale şi dezvoltare spirituală, se îmbina cu năzuinţa, la întoarcerea în satul natal, de a înfăptui o civilizaţie apropiată de aceea din care plecaseră.
În fiecare naraţiune, personajul principal – rar, secundar sau episodic – este un „imperial”. În Ordin de la Împăratu’, Avrămuţ Găluş, sergent în Regimentul 2 de Cavalerie din cetatea Timişoarei, acţionează ca un erou civilizator. În aceeaşi nuvelă, Horia Albini, fost cavalerist într-un regiment din Szeget, exploata, în Abrud, un important zăcământ aurifer. Varlam, jude în Bocşari, fusese subofiţer, în regimentul grăniceresc imperial. Zamfiu Luncan din Ochi albaştriazurii a primit gradul de soldat fruntaş, pentru merite „anterioare” în viaţa civilă. Iancu Nonu din Răpirea Măriilor a fost cercetaş în linia întâi, în războiul din munţii Italiei.

2. Continuitate şi diferenţă

Prin nuanţe tematice şi motive structural minimale, nuvelele incluse în volumul Imperialii din Bocşari se înscriu aparent în universul prozei rurale ardeleneşti, reprezentate de Slavici şi Agârbiceanu. Diferenţa rămâne edificatoare. Prin structuri caracteriale de excepţie, similare cu vigoarea personajelor imaginate de Rebreanu, universul ficţional original, limbaj modern, perspectivă şi organizare discursivă, textele semnate de Romulus Lal acced spre literaritate.
Agârbiceanu evoca oameni şi întâmplări De la ţară, 1905, „clasa inteligentă a satelor de peste munţi, compusă din preoţi, notari, doctori” – scria G. Călinescu. Nicolae Manolescu sesizase altceva. În universul lui imaginar, mocnesc „dureri înăbuşite”, similare cu problematica narativă sadoveniană, din volumul cu titlu omonim, din anul 1904.
Urmând exemplul lui Ioan Slavici, Romulus Lal aşează personajele sub incidenţa realismului psihologic. Şi unul şi celălalt au creat o lume rurală diferită de ruralitatea existentă în Muntenia şi în Moldova. Deosebirea este dată de înrâurirea civilizaţiei austro-ungare. Între nuvelele Popa Tanda şi Ordin de la Împaratu’ nu se află numai o similitudine valorică, ci una social-educativă. Ani la rând, preotul din Sărăceni şi-a îndemnat enoriaşii să-şi cultive pământurile. Predicile nu au avut efect. Atunci, preotul s-a decis să-şi cultive propriai grădină. Efectul a fost contagios.
În ambele nuvele, personajele principale smulg satul din inerţia trândăviei. Preotul prin exemplul personal. Celălalt adaugă vredniciei individuale o constantă acţiune coercitivă, cu «ordin de la Împăratu’».

3. Tehnica

O adiţiune de modalităţi şi procedee: acţiuni tensionate, subiecte originale, personaje intrate pentru întâia oară în proza transilvană, ambiguităţi situaţionale, deschideri abrupte, finaliză ri imprevizibile sunt deopotrivă centrate asupra receptorului, prin funcţia emotivă a limbajului şi expresivitatea funcţiei poetice. Nouă este perspectiva naratorială. Deosebită de a predecesorilor este şi organizarea discursivă a textului. Planul acţiunii este însoţit constant de reprezentarea personajelor în acţiuni unitare.
Cu excepţia nuvelei Sit tibi Christe datus..., integral construită de o voce la persoana întâi singular, în celelalte Romulus Lal dezvoltă un tipar narativ numit de Nicolae Manolescu „naraţiune dorică”, sub dublă perspectivă narativă. Situată în afara textului, vocea naratorului edifică informaţia evenimenţială pe două straturi epice complementare. Una centrată pe trăiri sufleteşti, însoţită de atitudini comportamentale. Cealaltă exterioară, provocată de relaţiile interumane, îmbină obiectivitatea cu stilul indirect liber, monologul interior cu intruziuni analitice la persana întâi singular.
Romulus Lal nu povesteşte. Reprezintă. Printr-o voce, un accent şi o sensibilitate ce îl individualizează în câmpul prozei contemporane recreează lumi ficţionale, aflate întro permanentă evoluţie psihică şi socială. Nuvelele lui modifică percepţia asupra lumii rurale, reflectată în creaţia prozatorilor transilvăneni.
Sub aparenţa ruralităţii, Romulus Lal explorează inedite nuanţe tematice ale literaturii mari de totdeauna. Materia epică este introdusă într-un modern creuzet imagistic. Aşezate în timpul istoric, ele introduc receptorul în transfigurarea personalizată a lumii rurale de ieri şi de azi.
În creaţia literară – argumenta T. S. Eliot, în Tradiţie şi talent personal –, sunt deopotrivă implicate „un simţ istoric” şi „o percepţie a trecutului”, înţeles nu exclusiv ca trecut, ci receptat şi din perspectiva unui prezent etern. Simţul istoric este construit pe un diptic contrastiv. Un simţ al temporalului, determinat de prezenţa naratorului într-un segment temporal reversibil. Şi un altul „al atemporalului”, determinat de intrarea propriei contemporaneităţi în timpul ireversibil.
Deasupra textelor incluse de Marin Preda in volumul Întâlnirea din Pământuri arde eternă atemporalitatea. Sub cenuşa fierbinte a discursului narativ, în câteva dintre nuvelele „imperiale”, create de Romulus Lal, mocneşte un grăunte de tăciune incandescent.

3. O Saga transilvană

Structura „imperialilor” este gândită din perspectiva unei posibile Saga. Specie epică, ivită în Evul Mediu, inspirată din istoria şi mitologia ţărilor scandinave, Saga a fost preluată în epoca modernă şi extinsă la istoria unei familii, de-a lungul mai multor generaţii. Astfel au procedat Selma Lagerlöf în Gosta Berling Saga, John Galsworthy în Forsyte Saga.
În planul enunţării, al relaţiilor dintre personajele discursului narativ, prozatorul a introdus – ca în vechile Saga – evenimente istorice reale, răsfrânte asupra destinelor umane, scenarii arhetipale, elemente miraculoase.
Vocea narativă a reactualizat, în Răpirea Măriilor, mitul arhaic al Sabinelor. Şi a intensificat iluzia realităţii, conexând mitologia cu evenimente reale din istoria Transilvaniei. Într-o noapte de decembrie 1765, în postul Crăciunului, douăsprezece Marii aflate la şezătoare în moara lui Giurcăşel, au fost răpite. În Bocşari, a sosit un pluton de jandarmi, condus de un ofiţer ungur, spre a cerceta răpirea, După câteva luni, a plecat fără a elucida cazul. Doi ani mai târziu, însoţit de doi jandarmi, şi-a făcut apariţia detectivul Albert Reiff. Cu un an înainte de răpirea fetelor – au vorbit jandarmii – Maria Tereza începuse războiul cu Franţa. Şi a poruncit Regimentului 1 de Grăniceri, din ţinutul Năsăudului, să se deplaseze pe frontul de Vest. Grănicerii, conduşi de Toader al lui Tănase, au refuzat să răspundă chemării. Legea dată de aceeaşi împărăteasă le preciza îndatoririle. Obligaţia lor era să apere frontiera dinspre Valahia Mare. Mânia împărătesei s-a dezlănţuit pe măsura sfidării. Toader, în vârstă de 125 de ani – preciza sentinţa – şi fiul lui, de 92, au fost traşi pe roată. Doisprezece dintre strănepoţii bătrânului, cu rang de căpitan, nu au fost găsiţi. Detectivul – adăugau jandarmii – avea un scenariu. Fetele au fost probabil răpite de cei doisprezece fugari condamnaţi la spânzurătoare.
În primăvara anului 1781, înaintea sărbătorilor pascale, toboşarul satului anunţa: Maria Tereza plecase spre ceruri. Noul împărat a iertat pe toţi cei vinovaţi şi condamnaţi, dar şi pe cei vinovaţi şi nejudecaţi.
În timpul Primului Război Mondial, o grupă de vânători de munte din Armata a II-a Română, condusă de generalul Eremia Grigorescu, urcând pe firul Arieşului, a intrat într-un sat nemenţionat pe harta militară. Izolat şi fortificat natural din steiuri şi păduri, satul părea o cetate, cu locuinţe arătoase, zidite din piatră şi lemn. La marginea platoului, un bătrân încărca lemne într-un car tras de cerb. El introduce în naraţiune o verigă lipsă. Tinerii de odinioară au întâlnit în codru un vânător. El le-a vorbit de mulţimea şi frumuseţea fetelor din satul lui. Nu ar fi exclus să fi dat o mână de ajutor la răpirea de atunci...
Un al doilea epilog, relatat la persoana întâi singular este situat în primăvara anului 2010. Brăzdarul plugului lovise o piatră. Plugarul, „vecinul meu”, îi solicită ajutorul. După ceasuri de trudă, au scos din pământ o piatră de moară şi şase trepte de piatră, unde, pe vremuri, fusese moara lui Giurcăşel. Curăţată de pământ, pe suprafaţa pietrei au apărut trei litere latine: „A.N.O.”, urmate de patru cifre: „6.6.1.8.” –, anii scurşi de la facerea lumii, după tradiţia biblică. Într-o margine s-au ivit alte două litere: „A.M.” Iniţialele aparţineau „cu siguranţă” celui care şlefuise piatra. Naratorul a transformat-o într-o „masă de piatră”. Din trei trepte, a făcut picioarele, fixate în beton. Din celelalte trei, scaune în jurul ei. Dimineaţa îşi bea ceaiul de plante la masa „Piatra de moară”, aşezată „în părculeţul din faţa casei mele” – şi meditează la destinul celor douăsprezece Marii.
Contrabanda cu aur din Munţii Apuseni formează nucleul nuvelei Făclia arde până la capăt. Dionisie Goran are o bănuială. Finul său, Petre Jitar, i-ar fi furat trei kilograme de aur. La sugestia călugărului lumânărar de la Mănăstirea Prislop, naşul aplică un sfat pragmatic: „afurisenia ca pedeapsă a nedreptăţii”, încheiată cu un dublu efect miraculos.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara