Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Lumea ca o gură de Gabriela Gheorghişor

Robert G. Elekes, Aici îmi iau dinţii-n spinare şi adio,
Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2015, 88 pag.

Robert G. Elekes (n. 1985) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania“ din Braşov. Este doctor în filologie (titlu obţinut la Facultatea de Litere a Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu), cu o lucrare despre literatura de expresie germană din România în perioada comunismului. Actualmente, predă la Literele braşovene şi la Universitatea „Sapientia“ din Târgu Mureş. Aici îmi iau dinţii-n spinare şi adio este cartea lui de debut. Nora Iuga şi Caius Dobrescu îl recomandă entuziast pe coperta a patra.

Spre deosebire de majoritatea tinerilor poeţi de azi, Robert G. Elekes debutează târziu, la 30 de ani. Ca formulă poetică, nu seamănă nici cu neo-expresioniştii, nici cu minimaliştii (post)douămiişti. Imaginaţia absurdsuprarealistă, combinaţia de detalii realist-biografice şi de elemente fantastice sau himerice, hibridizarea genurilor, similiepicul şi faconda (auto)ironică, intertextualitatea şi plăcerea sarabandei lingvistice, toate într-un continuum textual burlesc, îl apropie, în diverse grade, mai degrabă de Nora Iuga, de Alexandru Muşina (cel de dinainte de ’89), de Mircea Cărtărescu sau de Cristian Popescu. Influenţele ori similitudinile nu-i ştirbesc însă din originalitate. Trama epică şi, totodată, stimulul dureros al unei tulburătoare călătorii interioare îl reprezintă abcesul: „Acum simte puroiul săpând spre adâncimile trupului său. Simte cum îi mănâncă oasele, cum îi roade carnea şi gândurile. Acum se uită în oglindă şi simte durerea cum curge prin toate circuitele trupului său, ca un fel de energie întunecată care-i încarcă, încetul cu încetul, creierul cu moarte, deşi pe faţa lui nu vede nici o umflătură, nici o grimasă, nici o urmă. Doar aceeaşi faţă jerpelită pe care o poartă în fiecare zi”. Personajul acestei „epopei” endodontice (endodonţia este tratamentul aplicat în cazul infecţiei produse de cariile adânci; în limbaj comun, este vorba despre „omorârea nervului”) se numeşte, homeric, Patrocle. Nu, nu va muri în „înfruntarea” cu medicul dentist, însă trauma va înflori obsesional şi fantasmatic (amintirea dinţilor de lapte, rupţi în braţul tatălui, un experiment de tip Survivor stomatocentric, exerciţii „anestezice” muzical-poetice). Dr. Sorin Cocoradă este şi „poet de provincie în weekend”. Lui i se datorează o viziune despre lume şi viaţă care telescopează problematica volumului, concretanatomică (gura cu dantura cariată), într-un alt plan, poetico-metafizic: „Domnule Patrocle, aveţi un ecosistem complex şi fascinant în gură: lumea întreagă în miniatură, ce mai. Ca dentist, eu am sarcina de a vă îngriji, de a păstra în viaţă această minune a naturii şi nu de a o transforma întrun deşert de plastic şi ciment. Povestea gurii dumneavoastră ar putea să fie fără probleme cea a întregului univers. (…) În câţiva ani, dintele va fi mâncat de tot de lumea care îl înconjoară, ca orice lucru care există pe Pământ. Şi în locul lui va rămâne un mormânt peste care resturi de mâncare se vor aşterne ca florile de mucegai”. Aici îmi iau dinţii-n spinare şi adio va fi o „descompunere” biografică, spiritual-psihanalitică, dar şi o deconstrucţie a poeziei „canonice”.

Patrocle se vede pe sine ca pe un altul, literalizând/ concretizând revelaţia lui Rimbaud (una dintre propoziţiile fundamentale ale modernităţii literare, „Je est un Autre”), precum şi celebrul clişeu al poetului cu capul în nori: „Patrocle îşi ia în mână gâtul ca o aţă/ şi îşi lasă capul plin de aer cald să plutească/ pe deasupra lumii ca un balon/ (…) îşi vede trupul rătăcind prin lume/ gâtul ca o gumă de mestecat întinsă spre necunoscut/ şi capul plutind printre sateliţi, staţii orbitale, ozn-uri şi deşeuri interstelare”. Venirea pe lume a lui Patrocle, o „legendă” urbană, povestită Gabrielei G. (un dublu feminin al personajului), pare un episod comico-parodic din Amintirile din Epoca de aur ale lui Cristian Mungiu: se născuse pe o bandă rulantă industrială, cu ajutorul portarului Atanasie Groparu, moment imortalizat de „Scânteia”, pentru a glorifica „forţa proletariatului”. Pentru Patrocle realul este un film suprarealist: morţii înfloresc (e aici un fel de Bacovia din Cuptor întors) şi se vând la bucată, liftul devine un coşciug din care evadează căzând în gol, ca în Blade Runner, oamenii se lichefiază dalinian: „se topeau încet ca două cuburi de carne îngheţată în timp ce tu te holbai la ei cum se scurgeau pe masă spre tine, vărsându-se în supa în care faţa ta încă muşca după aer”. Pe scara timpului se circulă precum în S.F., Gabriela se întâlneşte pe sine însăşi fetiţă, într-un hipermarket. Există însă şi un absurd al gesturilor banalcotidiene, un tipar al frazei care aminteşte de Kafka (Patrocle are şi un motan botezat Kafka, ce „vomită viermi în timp ce toarce”) sau de Daniil Harms: „dr. Cocardă se trezeşte ca-n fiecare zi în pielea unui om care se trezeşte. îşi întinde demonstrativ muşchii amorţiţi, îşi freacă ochii şi se scarpină gentil între picioare. încet, voalul inconştienţei se ridică şi corpul îşi asumă rolul de Cocardă. cască gura ciuruită de carii şi simte mirosul de Cocardă. (…) se îmbracă în hainele de casă şi-l cuprind responsabilităţile unui om care se îmbracă în hainele de casă” ş.a.m.d. Intertextual, suntem trimişi spre Huis clos, spectacol teatral la care asistă histrionul Cocardă. Patrocle are mania listelor, iar în text se utilizează frecvent enumeraţia, cel mai adesea disruptivă (care amestecă sferele de referinţă), tot un mijloc de a genera comicul absurd. Arlechinada existenţială are drept corespondent una formal-stilistică. Poetul se joacă mixând registrele limbii, muzica şi literatura (creează versuri pe diverse ritmuri), inventează diateză reflexivă unor verbe care nu o reclamă, se desfată cu termeni din jargonul ştiinţific-medical, cu vârtejuri lingvistice declanşate de elicea rimei, pastişează şi parodiază, persiflându-şi inclusiv generaţia (v. Ianuş, mai nou, Komartin, care au scris poeme-manifest via Howl al lui Ginsberg): „am văzut cele mai bune minţi ale generaţiei mele împotmolite/ în unsoare pixelată, cu un pa şi pularevedere în gând/ şi un ecran înfipt în ochi, umblând printre/ fantome fosforescente, pe străzi scuipate, pe căi bătute,/ cu bărbii de bărbat, peste maldăre de eu, înregistrate,/ catalogate, mamifere expresive cu unghia în gât/ contemplând infinitul da,/ care da, într-adevăr au trecut prin Facultate S.r.l. înghesuiţi/ în cămine ca nişte evrei în tren spre Auschwitz,/ hipsterarlechini sfinţi cu cearcăne kafkanii şi părul duhnind/ Parliamentiu recitând Budila lui Muşina în toaleta sexului/ opus” ş.a.m.d.

Scufundările în „puroiul” trecutului şi al subconştientului, al amintirilor şi al viselor, sunt secvenţe de neorealism cinematografic italian (scena îmbăierii în cadă împreună cu tatăl şi imaginea apei murdare), amestecate cu fragmente de film psihedelic (mama dezbrăcată pe balcon şi copilul imaginându-şi privirile vecinului pe pielea ei, tatăl făcând sex cu o altă femeie, în timp ce fiul ascuns în dulap se uită pe gaura cheii, lumea răsturnată, duhnind a ţuică şi a transpiraţie), o Camera Obscura din care ies la iveală complexe (cel oedipian, în primul rând) şi angoase: „Patrocle se vede în dulap atârnând/ de un umeraş, un înveliş/ gol, un costum de om,/ ai cărui ochi pironiţi îl privesc şi îl văd/ un copil înfricoşat în noapte,/ pe al cărui chip realitatea/ se derulează ca un film”. Identitatea e o sursă de anxietate, Patrocle se auto-defineşte compulsiv, ba îşi scrie şi Epitaful, cinic şi parodic, aşa cum Cristian Popescu îşi compunea necroloage. Patrocle nu se observă însă doar pe sine, ci şi mediul înconjurător. El simte enorm şi vede monstruos, ca şi Gabriela G: „pietonii plutesc/ în lumina dimineţii/ ca nişte fetuşi deformaţi/ într-un borcan cu formol”. Uneori, se amuză ironic, de pildă, contemplând o blondă care-şi plimbă pierce-ul din limbă prin gură „în timp ce încearcă să cunoască pantoful în sine uitându-se din toate unghiurile la stiletto-urile ei cele noi”.

Aici îmi iau dinţii-n spinare şi adio este o carte despre viaţă şi moarte, despre condiţia umană privită din toate unghiurile (ludic, ironic, livrescparodic, absurd, comic, cinic, dramatic, burlesc), despre poezia atroce a existenţei. Bufonada meta-poetică nu distruge ontologia poetică. Lumea lui Patrocle rămâne vie şi memorabilă (de amintit şi ilustraţiile suprarealiste realizate de Roxana Târziu, în conivenţă cu poezia volumului). Un debut remarcabil – o spun fără rezerve. Robert G. Elekes este un poet de apreciat şi de urmărit.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara