Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Luis Leante - Cât te mai iubesc de Luminiţa Voina-Răuţ


Luis Leante s-a născut în Caravaca de la Cruz (Murcia) în 1963.
Absolvent al Facultăţii de Filologie, Universitatea din Murcia, în prezent este profesor de latină în Alicante. A cultivat diverse genuri literare: povestire, teatru, roman, poezie, eseu, etc. A scris scenarii cinematografice, iar câteva dintre povestirile lui au fost ecranizate. Din bibliografia lui, menţionăm volumele de povestiri El último viaje de Efraín (1986), El criador de canarios (1996) şi romanele: Camino del jueves rojo (1983), Paisaje con río y Baracao de fondo (1997), La Edad de Plata (1998), El canto del zaigú (2000), El vuelo de las termitas (2003, 2005) şi Academia Europa (2003).
Pe 8 martie 2007, la Madrid, un juriu prezidat de Mario Vargas Llosa şi alcătuit din José Luis Cuerda, Santiago Gamboa, Juan González, Mercedes Monmany, Francisco Martín Moreno şi Claudia Pineiro a selectat, din cele cinci sute şaptezeci şi patru de manuscrise prezentate, romanul Cât de mult te iubesc de Luis Leante, conferindu-i Premiul Alfaguara pentru roman pe 2007.
Cât te mai iubesc e o poveste de iubire care se prelungeşte în timp. Descoperirea neaşteptată a unei vechi fotografii, reprezentându-l pe Santiago San Román, prima ei iubire de care viaţa o despărţise, o va determina pe Montse Cambra, o doctoriţă de patruzeci şi patru de ani, să părăsească Barcelona natală. Începe astfel o călătorie iniţiatică, care o va duce până în Sahara Occidentală, colonia cedată de Spania Marocului în 1975, la moartea lui Franco. Dorinţa de a supravieţui şi de a trăi într-un sat uitat din deşert o vor ajuta să-şi descopere adevăratul destin.
Cartea va apărea în curând în traducere românească la Editura VELLANT.

entru o clipă, Aza a avut certitudinea că va muri. Încerca să nu fugă în linie dreaptă. Avea soarele în faţă şi asta îi dădea un uşor avantaj, dar picioarele ei nu reacţionau cu repeziciunea minţii. Alerga în zigzag, chinuit, căutând cu privirea vreo moviliţă, o dună, orice denivelare de teren care s-o ascundă. Înnebunită, s-a vârât în locul cel mai puţin indicat. Nervii o împiedicau să ia vreo decizie. Până să-şi dea seama, alerga deja pe nisipul moale. Paşii i-au devenit mici şi greoi. Cu fiecare pas mai mare, se afunda în nisip până la pulpă. Ştia prea bine că nu avea un avantaj prea mare. Nici măcar n-a vrut să se uite înapoi. Până la urmă a pornit-o agale, cu privirea în jos, înaintând de astă dată în linie dreaptă. Îşi simţea umerii grei, iar picioarele o ardeau. În plus, melfa1 era o piedică, dar n-a vrut să şi-o dea jos şi s-o arunce. Deodată a auzit clar un sunet metalic, care i se părea cunoscut. Cineva încărca o armă şi o făcea metodic. Şi-a adunat puţinele puteri care-i mai rămăseseră şi a început să alerge, dar numai câţiva metri. Atunci s-a stârnit un vânt neaşteptat. Şi totuşi a auzit detunătura, ca şi cum ar fi fost lângă ea. Melfa i s-a încurcat între picioare şi a căzut cu faţa în jos, pe nisipul deşertului. Totul s-a petrecut atât de repede, că la început nu şi-a dat seama dacă o doborâse stângăcia ei sau glonţul.
Acum auzea doar vântul şuierând şi ridicând nori mari de praf. O durea tot trupul, dar mintea ei refuza să redevină lucidă. Întinsă pe nisip, nu-şi putea vedea urmăritorii, deci nici ei n-o vedeau. Şi-a mişcat uşor trupul şi şi-a pipăit spatele, fără să se ridice. Nu sângera, nu avea răni: glonţul o ocolise. S-a lipit de sol aproape instinctiv şi a început să sape cu amândouă mâinile. Nisipul era foarte moale, iar vântul o ajuta. A fost uimită să descopere cât de repede îi mergea mintea. Apoi s-a apucat să sape cu călcâiele şi cu picioarele, cu tot trupul. În câteva minute îşi făcuse o adevărată groapă în nisip. S-a întors cu capul în sus în groapă şi a început să se acopere cu nisip. Şi-a pus melfa pe cap, acoperind-o şi pe ea cu greu. Vântul a făcut restul. După un timp era îngropată de tot, cu faţa la numai câţiva centrimetri de suprafaţă. Auzea foarte limpede şuieratul vântului, iar când acesta îşi schimba direcţia îi ajungeau la urechi chiar şi cuvintele lui Le Monsieur şi ale oamenilor lui.
Inima i se zvârcolea în piept ca o bombă gata să explodeze. Ştia prea bine că cel mai mare duşman al ei erau nervii. A încercat să se gândească la lucruri plăcute. S-a gândit la fiul ei, la mama ei. Şi-a amintit Faleza din Havana, cu maşinile acelea vechi care circulau ca prin minune pe acolo. Vântul deşertului începea să semene cu vântul din Caraibe care izbea valurile uriaşe de pietrele Falezei. S-a gândit la ziua nunţii ei. Respira anevoie, dar s-a calmat încetul cu încetul, până ce gândurile ei s-au confundat cu glasurile acelor oameni dezgustători care îşi închipuiau c-au omorât-o. A recunoscut îndată vocea lui Le Monsieur vorbind în franceză cu mercenarii care-l însoţeau peste tot. Uneori rostea fraze în spaniolă, ca să înjure. Era sigură c-o căutau disperaţi. Precis credeau că fusese atinsă de glonţ. Se învinuiau unul pe altul că nu mai apărea cadavrul saharienei. S-au apropiat atât de mult, că aproape le simţea răsuflarea grea pe faţă. Glasurile le erau acoperite de vocea lui Le Monsieur, afurisindu-i pe toţi şi ameninţându-i că le taie beregata. Aza se temea să n-o trădeze inima. Încerca să respire adânc, dar cât se poate de încet. Uneori firele de praf se lipeau de ţesătura melfei care-i acoperea faţa. Ştia că nu putea îndura multă vreme starea aceea îngrozitoare. Şi totuşi prefera să moară îngropată decât să cadă pradă criminalilor ălora.
De câte ori auzea prin preajmă vocea lui Le Monsieur, trupul Azei se încorda, iar fălcile i se încleştau. A ajuns să-l audă atât de aproape încât la un moment dat a crezut c-o să calce peste ea. Vocile se îndepărtau, apoi se apropiau iar. Bărbaţii se învârteau în jurul locului în care o văzuseră căzând. A urmat un moment de groază, când mercenarii au început să se certe între ei. Aza cunoştea bine genul ăsta de indivizi, în stare să se omoare pentru o vorbă ori pentru un simplu schimb de sudălmi. Dar cel mai mult se auzea vocea legionarului. Răguşise de cât zbierase. Între timp, vântul o ajuta pe Aza. Nu numai că-i ştersese urmele; nisipul se tot adunase în duna imperceptibilă care luase forma trupului ei pe întinderea deşertului, camuflând-o de tot.
Vocile s-au îndepărtat tot mai mult. Aza a început să cântărească ce posibilităţi de supravieţuire avea. Nu băuse apă de peste zece ore şi asta îi agrava situaţia. Iar după fuga nebună din calea mercenarilor, începuse să transpire şi pierdea apă prin toţi porii, fără voia ei. În ciuda vântului, nisipul frigea la soare. Orice sahariană ştia foarte bine ce însemna să rămâi în deşert fără apă. Cunoscuse câteva cazuri de moarte prin deshidratare. Cu siguranţă i se părea cel mai cumplit sfârşit. Pentru o clipă a stat în cumpănă: era mai groaznic să moară de glonţ sau de sete? Dar era atât de speriată că nu putea să ia nici o hotărâre. Dacă bărbaţii aceia plecau cu cele două maşini, şansele ei de supravieţuire erau minime. S-a gândit disperată la vasul cu apă infectă rămas în infernul oazei. Dar când a auzit iar prin preajmă vocile iritate ale urmăritorilor ei, s-a gândit că era preferabil să îndure cele mai cumplite efecte ale setei decât să cadă în mâinile lor. Îşi simţea gura uscată şi plină de nisip. Totuşi a încercat să nu-şi piardă controlul asupra minţii şi trupului. A închis ochii, închipuindu-şi că se afla în jaima2, lângă băiatul ei. A încercat să se gândească la altceva, cu orice preţ. O vreme ritmul inimii a fost aproape normal.
S-a încordat toată când a auzit zgomotul camionului şi al maşinii de teren. Poate că trecuseră câteva ore; nu era sigură. Vântul se mai domolise acum. Totuşi, multă vreme a mai auzit huruitul motoarelor, de parcă maşinile s-ar fi învârtit în cerc; cercuri mai mari, apoi mai mici, apropiindu-se tot mai mult de ea. Aza s-a gândit la spaniola rămasă în Toyota. Deşi nu mai auzise alte împuşcături, era sigură că femeia avea să moară în curând. Chiar ea văzuse scorpionul care o înţepase, dar nu avusese timp s-o prevină. Dacă bărbaţii ăia n-o omorâseră deja, veninul o să se împrăştie prin venele ei, până o să-i provoace un stop cardiac. I-a părut rău de femeia aceea. Huruitul motoarelor o călca pe nervi. Cu cât se enerva mai mult, cu atât simţea mai tare setea arzându-i gâtul. Din când în când sudoarea i se prelingea pe piele. Nu-şi amintea să mai fi suferit vreodată în halul ăsta de sete. Încerca să nu se gândească la ce ar fi putut păţi dacă bandiţii ăia n-o descopereau şi rămânea la cheremul deşertului. Ştia prea bine: senzaţia de sete începea când corpul pierdea o jumătate de litru de apă. După ce pierdea doi litri, stomacul se micşora şi nu mai era în stare să reţină cantitatea de apă de care avea nevoie trupul. Ştia multe asemenea cazuri, mai ales de bătrâni. Cei în cauză încetau să mai bea, cu mult înainte ca trupul să-şi fi acoperit necesităţile. Medicii numeau acest fenomen "deshidratare voluntară". Şi totuşi, nu ăsta era lucrul cel mai rău care i se putea întâmpla. Când corpul o să piardă cinci litri, o să apară senzaţia de oboseală, o să facă febră, o să-i crească pulsul şi pielea o să i se înroşească foarte tare. Aza ştia foarte bine că după aceea or să urmeze ameţeala, durerea de cap, lipsa salivaţiei şi problemele de circulaţie. Într-un mediu mai puţin ostil se ajungea în faza respectivă în trei zile, în funcţie de constituţia omului, dar în Sahara simptomele acestea apăreau în douăsprezece ore de căldură infernală. Îngropată în nisip, avea gura păstoasă şi se simţea năclăită toată, dar nu-şi putea da seama câtă apă pierduse corpul ei. Preţ de o clipă a avut un atac de panică. I s-a părut că pielea i se lipea de oase şi se crăpa. A ajuns chiar să creadă că pe măsură ce treceau orele, ochii i se înfundau puţin câte puţin în orbite. O liniştea doar gândul că auzul ei mai percepea încă foarte limpede zgomotele la mare distanţă. Cel mai mult se temea de delir; de aceea a mai încercat o dată să se calmeze, făcând abstracţie de zăduf. Aza nu putea să uite că nu setea provoca moartea, ci excesul de căldură; sângele din vine se îngroşa, fiind incapabil să mai transporte căldura internă a trupului spre piele. De fapt căldura ucidea până la urmă, o dată cu neaşteptata şi teribila creştere a temperaturii corpului.
Era cât pe ce să adoarmă, când a deschis ochii, tresărind speriată. Ce a îngrozit-o a fost tăcerea. Nu se mai auzea nici vântul, nici glasurile mercenarilor, nici zgomotul vehiculelor. Tăcerea absolută era cutremurătoare. Avea cumplita senzaţie că era îngropată în nisip de mai multe zile. Lumina care ajungea filtrată până la ochii ei i se părea acum mai puţin agresivă. Şi-a pus bărbia în piept şi a scos cu greu capul afară.

____________
1 Melfa - ţesătură cu care femeile sahariene se înfăşoară în ea din cap până în picioare. Este o pânză foarte subţire, în culorii vii, care măsoară doi metri când este întinsă. (n.t.)
2 Jaima - adăpostul nomazilor (n.t.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara