Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Luciditatea bonomă a memorialistului de Liana Cozea

Volumul Amintiri și portrete literare (ediția a 3-a, Humanitas, 2013) al lui Gabriel Dimisianu, relevă, fără a se întemeia pe un efect de surpriză, inteligența, luciditatea bonomăși echilibrul unuia dintre cei „mai importanți și longevivi critici literari”, din a doua jumătate a secolului trecut și, de ce nu, și „harul narativ al autorului” pe care, se pare, că lar avea, dar de care nu știuse „precum eroul lui Molière”.
Crescut într-o lume a cărților – tatăl, colaborator și, pentru o scurtă perioadă de timp, „rival” al celui mai de seamă librar al Brăilei – absolvent al Literelor bucureștene, intrat de tânăr în lumea scriitoricească, nu întotdeauna permisivă, are amintiri, cum e și firesc, legate de cărți și de scriitorii de lumea cărora el însuși aparține, pentru că existența îi este indisolubil legată de pagina scrisă. „Întâmplărilor” literare mai degrabă decât detaliilor biografice li se conferă spațiul preponderent, acestea din urmă relatate sau urmărite cu înțeleaptă detașare, nu o dată într-o tonalitate gravă, severă de-a dreptul, susținută de un fin simț al umorului. Atenția sa este concentrată pe rezultatul strădaniei artistice prin care poetul, prozatorul sau criticul literar își depășește monotonia actului existențial. Mereu egal cu sine însuși, fără ostentații sau elogii exagerate, nu-i sunt proprii nici incriminările gratuite, nejustificate; el este un clasic și un clasicist, capabil totuși de înnoiri, pornind din sine spre celălalt.
Amintirile din acest volum aparțin unui fin și subtil observator și deslușitor de oameni. „Cercurile de studiu ideologic” de la Uniunea Scriitorilor de la începutul anilor ’60 – la care este obligat să participe, „sătul până la sastisire” de socialismul științific din facultate – sunt reînviate de un umorist care surprinde ridicolul și comicul grup de scriitori vârstnici, „brusc însuflețiți, tocmai ei, de fervori adolescentine. Puși pe învățat, aceștia vădeau o reactivitate plină de prospețime, și cumva pasională, patetică”, în secvențe burlești, „fremătau de emoție când erau invocate vestitele cugetări–definiții, cu alură de maxime, ale clasicilor marxismului (de pildă: revoluțiile sunt locomotivele istoriei, religia este opiu pentru popor, comunismul este groparul capitalismului) și sufereau sincer pentru nefericitul Hegel, despre a cărui dialectică aflau oripilați că funcționase, până la Marx, «cu capul în jos»”. „Efervescența” grupului acoperă apatia celorlalți. „Vioii bătrânei erau silitori și în contul nostru ș…ț luau notițe, cereau cuvântul, ridicând regulamentar două degete”, preocupați de a se impune în fața celor ce conduceau ședințele de îndoctrinare. Maniheist vorbind, la polul opus, „printr-o desăvârșită muțenie” se impunea un personaj „scund, rubicond, purtător al unui cap leonin și al unor ochelari cu margini groase”. Era scriitorul Ury Benador „martor abstras, s-ar fi zis, al agitației din jur, se îmbogățea ideologicește practicând acest autism nedislocabil”. În dialogul cu acest scriitor, „unul dintre evocatorii plini de har ai lumii evreiești din România antebelică, în reprezentări cu amplitudine de frescă”, are surpriza de a constata „volubilitatea crezutului taciturn, expansivitatea până la exploziv a celui care îmi păruse a fi încarnarea ideii de închidere în sine”.
Seninătatea și buna credință, obiectivitatea și înțelegerea sunt calități pe care memorialistul le deține în zestrea sa de om care își acceptă semenii – cu cele rele și cu cele bune, dar și asprimea decentă, dublată de o luciditate niciodată abandonată. Defel măgulitor din interes, întotdeauna nepăsător de lucrurile care contravin codului său moral și bunei cuviințe, Gabriel Dimisianu a fost și rămâne un martor creditabil al întâmplărilor literare și al eroilor ei. Asemenea multora din lumea literară, amintirea lui Zaharia Stancu, președinte al breslei scriitoricești, îi rămâne vie, omul, „emitea, în chip natural, autoritate”. „Odraslă de țărani teleormăneni”, scriitorul avea un rafinament și o distincție înnăscute, „bărbat impunător și frumos și în anii bătrâneții”, educat, rasat și discret în contrast cu multe ființe rudimentare care păreau astfel prin comparație cu el. Zaharia Stancu l-a surprins pe foarte tânărul viitor confrate prin „perfecta lui politețe de om vechi, o politețe dezinteresată, ca să zic așa, pentru că, în fond, cine eram eu? Un tinerel care-i aducea niște corecturi de la tipografie. Când am intrat ș…țs-a ridicat în picioare, un gest pe care încă de peatunci nu-l mai făceau decât unii bărbați din generația lui. M-a invitat să mă așez, a cerut pentru mine cafea și pentru el ceai și s-a afundat apoi în citit”. Insistă însă pe cealaltă latură a firii și comportamentului său – Stancu „omul violențelor, al reacțiilor intempestive, al revărsărilor neașteptate de mânie, al «crizelor», autentice sau uneori numai jucate”, mai ales dacă dorea să obțină ceva sau se simțea încolțit. „Marile șsalețizbucniri de mânie” erau în proporție directă cu „miza pusă în joc”, „vehemente”, „teatrale”, ilustrând, cu asupra de măsură, histrionismul său, modalitatea sui-generis de a-și șoca, în interes propriu sau al Uniunii, spectatorii, de cele mai multe ori înalți funcționari de partid. Binecunoscute și unanim savurate erau „amenințările cu emigrarea”, amenința că „va emigra ... în Portugalia, va mătura străzile Lisabonei și le va face lună, lună le va face, el, academicianul român ajuns în țări străine măturător, cum va scrie pe o pancartă pe care și-o va agăța de gât: «academician măturător»”, provocând stupoare și groază. „Îl și amuzau pe Stancu, prin efectul lor deconcertant, prin deruta pe care-o produceau, aceste mari înfurieri jucate și, uneori, la sfârșit, dădea cărțile pe față”.
Nuanțate diferit și, firește, în alt context sunt „revărsările mânioase” ale lui George Ivașcu, ca director al României literare. „Adoptase postura șefului autoritar și mai mult nemulțumit decât mulțumit de prestația colaboratorilor”; pedagogia lui era simplă, dacă nu simplistă, convins că „laudele aduse rar sunt mai stimulatoare decât cele aduse tot timpul”, „muștruluind” redacția, și, „potrivit firii sale explozive și iubitoare de spectacol, o făcea întotdeauna în forță”, împrumutând, se pare, „ceva din factura înfurierilor spectaculoase ale lui G. Călinescu”. Baricadat în locuința sa, conducea redacția prin telefon, orice obiecție avea de făcut era comunicată nefericitului care ridica receptorul, „buimăcit șdeț admonestările lui Jupiter Tonans”. Extrem de vii sunt aceste scene redacționale, cu tactici de contracarare a mâniilor lui George Ivașcu, atât de diferite, dar la fel de eficiente, fie prin replici vehemente care, paradoxal, îl calmau, încercând, la rândul său, să-și calmeze atacatorul, fie printr-o tactică de semn opus, împotrivindu-i-se celui care „tuna și fulgera”, printr-o „molatică deferență” sau tăcere respectuoasă. Oricum, ambele tactici îl descumpăneau, calmându-l. Fin psiholog, Gabriel Dimisianu a intuit firea adevărată a marelui creator de reviste literare. „Că era un amuzament secret și în mâniile lui George Ivașcu, ba chiar și o urmă de răsfăț, eu nu am nici o îndoială. Și mai era ceva: o formă paradoxală de manifestare a discreției de sine. Prefera să se creadă că este «rău», belicos, chiar brutal, decât să-și destăinuie firea afectuoasăși sentimentală. Cum era George Ivașcu în fond”.
Memorialistul nu se sfiește să atingă zone sensibile, le analizează cu pricepere și, mai ales, cu obiectivitate; el va extrage ce e bun și bine pentru autorul aflat în discuție, acordă credite, dar nu ocultează partea mai puțin luminoasă a scrisului. Mă refer, cu precădere, la Ovid S. Crohmălniceanu, cu imensa lui capacitate de adaptare, cu ceea ce i se reproșează: „versatilitatea, faptul că s-a pliat după vremuri, că a trecut fără dificultăți vizibile de la o extremă la alta, de la închistările dogmatice la cel mai dezinhibat liberalism”. Schimbător, instabil deci, și mai ales maleabil, la Crohmălniceanu au găsit scriitorii tineri de atunci, optzeciștii, în majoritate, foștii lui studenți, „desantiștii”, „nu doar înțelegere și încurajare, nu doar inteligențăși farmec omenesc, dar și scrisul lui critic le impunea, prin rigoare și subtilitate, prin suplețe, prin ușurința asociativă întemeiată pe erudiție și gust”. Neinteresant și lipsit de importanță li se părea tinerilor fostul dogmatism al profesorului lor, „limba de lemn a criticii ideologice” folosită din plin, pentru că studiile pe care le citeau ei erau de mare rafinament, cuceritoare. Probabil, este vorba de „recunoștința pe care i-o purtau”, dar, din nou, având la îndemână, ca întotdeauna, cumpăna dreptății, G. Dimisianu restabilește echilibrul precizând că „istoricul literar nu va face însă, abstracție ș…țde perioada rea a carierei critice a lui Crohmălniceanu, de cei aproape cincisprezece ani în care scrisul său s-a aflat la remorca ideologiei de partid”. În același spirit de dreptate e amintită „poziția șluițneconcesivă, nepertractantă cu puterea din anii ceaușismului”, punând prudența în paranteze atunci când își exprima tranșat dezaprobarea față de „politicile culturale aberante ale regimului, închizătoare de orizonturi, șovine pe față”.
Spiritul justițiar, în sensul optim al cuvântului, absența resentimentelor, a oricărei ranchiune, iată un background de invidiat pentru paginile oricărui memorialist, oricărui istoric și critic literar.

(Fragment dintr-un studiu)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara