Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Lucian Blaga între azulejos şi vâlvele de Virgil Mihaiu

Apusenilor În anii din urmă, Muzeul Etnografic al Transilvaniei, avându-l ca director pe istoricul Tudor Sălăgean, a devenit una dintre cele mai dinamice instituţii culturale ale Clujului. Printre expoziţiile recent prezentate la sediul din centrul bimilenarei urbe s-a aflat una cu o tematică aparte: Colecţia de azulejos Lucian Blaga. Recunosc că aveam toate motivele să mă intereseze o asemenea iniţiativă. Una dintre priorităţile directoratului meu la ICR Lisabona fusese punerea în valoare a activităţii lui Blaga în Portugalia, unde cariera sa diplomatică atinsese apogeul, ca ministru extraordinar şi plenipotenţiar al României, între 1938-39. În 2008, când se împlineau şapte decenii de la prezentarea scrisorilor de acreditare, organizasem un amplu colocviu dedicat poetului, filosofului şi diplomatului născut la Lancrăm. Pe timpul mandatului de ambasador al lui Vasile Popovici, în 2014, s-a reuşit instalarea unui bust al lui Blaga în faţa celebrului Hotel Palácio din Estoril (unde rezidaseră Lucian, soţia sa Cornelia şi fiica lor Dorli).

Într-o anumită măsură, actuala expoziţie completează în mod fericit episoadele sus-amintite. E vorba despre un parteneriat între MET, Complexul Muzeal Bistriţa-Năsăud şi Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei. Doamna Elena Elisabeta Pleniceanu şi-a asumat rolul de curator, demonstrând o vocaţie muzeografică demnă de admirat. Dânsa a reuşit să inventarieze şi să pună în valoare conţinutul a şase lăzi, ce conţineau 125 de plăci de azulejo (cahle portugheze), aduse în ţară de Blaga după terminarea misiunii sale în Portugalia. În 1939, literatorul-diplomat achiziţionase o casă de ţară lângă Bistriţa, pe Dealul Cetăţii. Cele şase cutii (dintr-un total de 10, transportate apoi de familia Blaga între 1940-44, de-a lungul anilor de exil din zona ocupată a Transilvaniei), fuseseră ulterior donate de către Dorli Blaga, în 1985, Muzeului din Bistriţa.

Originile acestei „saga de familie” se situează în 1938, când la Legaţia României din Lisabona s-a prezentat un doctor pe nume Ribeira, solicitând regelui României, prin intermediul Legaţiei, un post de medic la o filială a Redevenţei române, o întreprindere petrolieră. Din romanul postum Luntrea lui Caron aflăm răspunsul lui Blaga: „Am primit de la Bucureşti o indicaţie să vă iau grijile sub scutul meu.” Efectul, consemnat de diplomat, fu următorul: „Cât timp am rămas în Lusitania, doctorul Ribeira trecea, cu maşinuţa lui, în fiecare zi pe la legaţie, mereu, la aceeaşi oră, cu exactitate de antică clepsidră. Şi se interesa, dacă n-am vreo dorinţă [...] O dată, mai târziu, când s-a întâmplat să mă găsească mai degajat în raport cu situaţia mea diplomatică, întrebându-mă, ca de obicei, dacă n-am vreo dorinţă, i-am răspuns: Nu am nici o dorinţă. Ba da, revenii eu, am totuşi una. Adică, mai curând soţia mea, ar avea o dorinţă. A îndrăgit grozav şi cu un soi de alean vechea faianţă lusitană. Avem o singură bucată de «corda seca», şi nu ştiu cum am putea să ne mai procurăm vreo câteva. [...] Doctorul veni cu vreo câteva bucăţi de faianţă. Nu erau «corda seca», dar veche şi frumoasă şi aceasta, din secolul XVII”. Fără să bănuiască efectele generozităţii sale, medicul Ribeira a contribuit la fondarea unei mici colecţii, unice în spaţiul latinităţii orientale (expresie consacrată de Mircea Eliade, pe când era ataşat de presă la aceeaşi Legaţie între 1941- 1944): „Mi-am ales după inspiraţia momentului vreo câteva sute de bucăţi. Faianţa înfăţişa, pe fond gris-mat, în desen albăstriu, flori, pasări, cetăţi, corăbii… N-au trecut patruzeci şi opt de ore, şi mă trezii, la legaţie, cu faianţa rânduită în vreo zece lăzi pe măsură”.

Istoria e departe de a se termina aci. Tot în Luntrea lui Caron sunt evocaţi anii de război, când familia Blaga reuşise să trambaleze în refugiul din zona Sibiului misterioasele lăzi. În 1944, odată ajunşi în satul Căpâlna, „pornise a răspândi în cătun şi diverse basme despre nu ştiu ce «bogăţii» şi «comori», ce le-am fi adus împachetate în lăzi cu căruţele, când am sosit în sat. Lăzile au putut să fie văzute de oricine. Ele conţineau cele necesare traiului. Adevărat e că unele lăzi conţineau altceva, şi tocmai acestea au trezit probabil imaginaţia fetei. Da, într-adevăr, în astea erau «comorile». [...] Lăzile erau într-adevăr foarte grele pentru «neînsemnata» lor mărime, argument ce sâcâia imaginaţia norodului”; şi astfel au apărut „feluri de basme despre «aurul» pe care Munţii Apuseni îl vărsaseră în lăzile noastre. Printre oameni stărui luni de zile bănuiala că lăzile, înguste şi lunguieţe, ce le îngrămădiserăm în una din odăi, cuprindeau mari comori”; „…aceasta e povestea lăzilor, în care vâlvele din Munţii Apuseni şi-au vărsat cloştile cu pui de aur. Acestea sunt nepreţuitele comori ce le aduserăm în rădvane”.

Donaţia făcută de Dorli Blaga a fost recuperată din depozitele Complexului Muzeal Bistriţa-Năsăud în 2014 – unde zăcuseră timp de aproape trei decenii – şi cuprinde şase cutii din lemn cu plăci de faianţă (azulejo) din secolele XVII-XVIII. Conform mărturiei fiicei lui Blaga despre părintele ei, , „o parte dintre azulejos le cumpărase de la clădirile vechi dărâmate, o parte le primise el însuşi cadou...” Expresie a tenacităţii specific lusitane şi a predilecţiei pentru barocul flamboiant integrat arhitecturii autohtone, decoraţiunile cu azulejos sunt omniprezente în Portugalia. Transgresând originile maure (etimologic termenul provine din arabul al zulayj = piatră mică), arta faianţei lusitane – cultivată de peste o jumătate de mileniu – a devenit un element definitoriu pentru însăşi identitatea imagistică a ţării. Cu o migală quasilusitană, doamna Pleniceanu a lucrat la spălarea, lipirea şi inventarierea cahlelor din colecţia Blaga, precum şi la descrierea şi încadrarea lor într-o tipologie a faianţei portugheze. În acest scop a apelat la lucrări de specialitate, cum ar fi Cronologia do Azulejo Português, sau materialele girate de Museu Nacional do Azulejo, amplasat în fastuoasa Mănăstire Madre de Deus din capitala portugheză (unul dintre locurile predilecte pentru organizarea evenimentelor ICR Lisabona, graţie bunei relaţii de diplomaţie culturală pe care o întreţinusem cu directoarea Maria Antónia Pinto de Matos).

Nu se putea ca doi rafinaţi intelectuali români – cum erau Lucian Blaga şi soţia sa, Cornelia Brediceanu – să nu fie seduşi de şarmul insinuant şi obsesiv al azulejo-urilor lusitane. Ca atare, expoziţia cuprinde – pe bună dreptate – secvenţe fotografice din perioada misiunii diplomatice îndeplinite de Blaga în Portugalia şi o multitudine de panouri cu imagini policrome atestând utilizarea acestei faianţe pe faţade şi în interioare de case, vile, palate, castele, biserici, catedrale, gări, spaţii publice (în anii din urmă şi în staţiile de metrou, sau ca elemente de modă şi design etc.). E de presupus că multe dintre ele fuseseră privite, cu încântare, şi de ochiul poetului. Estetica azulejo e un ingredient subliminal al „inspiraţiunii poetice” de factură lusitană, iar hipersensibilul poet transilvan nu putea fi o excepţie. Deja în 1938, ciclul La curţile dorului cuprindea inconfundabile transfigurări blagiene ale peisajului portughez: Estoril, Alean, Boare atlantică, Vânzătorul de greeri, Unicornul şi oceanul, Coasta Soarelui, Destin , La curţile dorului…

Pe unul dintre frumoasele panouri realizate de doamna Pleniceanu e redat poemul Alean. Recitindu-l mă înfiorai de gratitudine faţă de Providenţă, care mi-a dat şansa de a trăi şi lucra în Portugalia timp de şapte ani, animat de idealul comunităţii de simţiri între latinitatea extrem occidentală şi cea orientală. Textul blagian degajă sinestezii asemănătoare tablourilor compuse prin îmbinarea plăcilor de azulejos: „De ceasuri, de zile veghez / pe-un galben liman portughez. // Cu zaleleală turea drept, / cu mâinile cruce pe piept. / Doinind aş privi şapte ani / spre cerul cu miei lusitani, // De nu m-ar găsi unde sunt / Neliniştea morii de vânt. // De nu aş pieri, supt de-un astru / Văzut-nevăzut, în albastru.” Ultimul cuvânt e unul dintre sinonimele româneşti pentru azuriu, culoarea predominantă a azulejo-urilor. Asocierea e accentuată şi de faptul că, atât în portugheză, cât şi în spaniolă, termenul primordial pentru albastru este azul. Până la urmă, ambiguitatea sonoră a vocabulei azulejo obliterează etimologia de sorginte arabă.

Plusvaloare adaugă expoziţiei şi câteva bunuri culturale împrumutate din patrimoniul Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei: masca mortuară şi mulajul mâinii poetului Lucian Blaga (ambele din ghips), manuscrisul volumului Fiinţa istorică, exemplare din Trilogia cunoaşterii şi Trilogia culturii, în ediţiile princeps, tipărite la Sibiu în perioada de exil a Universităţii clujene, purtând semnătura olografă a autorului-filosof (ajunse în biblioteca Muzeului printr-o donaţie a familiei Daicoviciu) etc. M-a impresionat epistola trimisă de Blaga profesorului Ion Breazu, imediat după sosirea la postul din Lisabona, în 14 aprilie 1938. Răvăşitoarele prime impresii ale semnatarului nu sunt depăşite decât de fericirea de a şti că visul său de a ajunge profesor la Universitatea din Cluj are şanse de împlinire: „Dragă Breazu, Te salut acu chiar din Lisabona! E necrezut de frumos pe-aici. Peisajul o minune, oraşul fără pretenţii, dar neîntrecut. Rasa cam pestriţă. Limba plină de fragmente româneşti, încât vrând nevrând trebuie să crezi că împăratul Traian a fost « iberic». Ascultă, e în adevăr adevărat că sunt numit profesor la Cluj?” Dacă însuşi Blaga, la apogeul carierei diplomatice, continua să fie atras de magnetismul citadelei intelectuale transilvane, mă simt orgolios că nutrisem şi eu sentimente similare (din acelaşi unghi geografic şi profesional) faţă de urbea mea natală.

La vernisaj a rostit o alocuţiune şi doamna Irina Petraş, preşedinta Filialei Cluj a U.S.R., insistând asupra rolului Corneliei Brediceanu în alcătuirea acestei colecţii unice la noi. Succesul de public al expoziţiei (prelungită cu o lună faţa de data preconizată iniţial pe afiş) ar justifica itinerarea ei şi în alte spaţii culturale.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara