Numărul curent: 16

Avanpremieră editorială:
Louis-Ferdinand Céline de Irina Negrea


Feerie pentru altă dată I

Louis-Ferdinand Céline (1894–1961) e unul dintre cei mai influenţi şi controversaţi scriitori francezi. Primul său roman, Călătorie la capătul nopţii, a fost nominalizat la Premiul Goncourt în 1932, însă, în ciuda succesului de public şi al unei consistente susţineri în juriu, premiul nu i-a fost acordat. A fost recompensat cu Premiul Renaudot din acelaşi an. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Céline a devenit un personaj controversat în urma publicării unor pamflete cu conţinut antisemit. În ajunul eliberării Parisului, Céline a părăsit Franţa încercând să ajungă în Danemarca prin Germania. Evenimentele acestei călătorii sunt descrise pe larg în trilogia germană (Nord, Rigodon, De la un castel la altul). Vreme de un an şi jumătate, între 1945 şi 1947, a fost deţinut într-o închisoare daneză, fiind considerat colaborator al regimului nazist. După alţi patru ani trăiţi în condiţii precare în Danemarca, în aprilie 1951 se reîntoarce în Franţa şi semnează un contract cu Gaston Gallimard, acelaşi editor care-i refuzase publicarea Călătoriei la capătul nopţii. Moare la 1 iulie 1961, la Meudon.

Feerie pentru altă dată ar fi trebuit, în opinia autorului, să fie o nouă Călătorie la capătul nopţii, Céline sperând să reintre în graţiile publicului francez datorită acestui roman. Prima sa parte, publicată în 1952, a fost redactată în nu mai puţin de patru variante în timpul exilului danez. Feeria I apare la Editura Gallimard, cea care-i refuzase în 1932 Călătoria la capătul nopţii, însă vânzările sunt sub aşteptările editorului, dar mai ales ale scriitorului. Din acest motiv Feeria II, publicată doi ani mai târziu (1954), apare sub titlul Normance la sugestia editorului, în speranţa că vânzările vor fi de data asta mai bune. Abia în 1993 cele două părţi ale Feeriei vor fi publicate împreună. Cititorii Feeriei nu vor descoperi în paginile ei un roman în sensul clasic al cuvântului, căci Céline îşi asumă aci rolul de „cronicar”, aşa cum face şi în trilogia germană de exemplu, pe care, cronologic, Feeria o precede, însă vor redescoperi stilul celinian, cu punctele de suspensie („şi mereu trei puncte! ah! veşnicele trei puncte! iarăşi peste tot trei puncte!”) ce fracturează textul şi-i dau acestuia greutatea emoţională, dar şi muzicalitatea. (Prezentarea editurii)
Pentru
Animale
Bolnavi
Prizonieri


Oroarea de realităţi!

Toate locurile, numele, personajele, situaţiile, prezentate în acest roman, sunt imaginare! Absolut imaginare! Nici o legătură cu nici o realitate! Nu este decât o „Feerie”... şi în plus!... pentru altă dată!

Uite-o pe Clémence Arlon. Suntem cam de aceeaşi vârstă, amândoi... Ce vizită anapoda! Tocmai acum... Nu, nu-i deloc anapoda... Să vină ea atâta drum... Înfruntând alarme, pene de metrou, străzi barate!... hăt de la Vanves... Clémence nu trece aproape niciodată pe la mine... nici soţul ei, Marcel... n-a venit singură, o însoţeşte fiul ei, Pierre... S-a aşezat acolo, în faţa mesei, fiul ei a rămas în picioare, cu spatele la perete. De unde preferă să mă privească pieziş. E o vizită penibilă... Şi ea se uită pieziş la mine, stând ca pe ace... Nici unul nici celălalt nu sunt liniştiţi, au convingeri... oamenii toţi au convingeri, străinii, cunoscuţii, în vremurile astea... Se fac pe puţin trei sau patru luni de când au convingeri, de când nimeni nu mă mai priveşte în faţă de fapt... efectul evenimentelor, asta e. Fiinţele se comportă aproape toate în acelaşi timp la fel... aceleaşi ticuri... Ca bobocii de raţă în jurul mamei lor, la Daumesnil, în Bois de Boulogne, toţi în acelaşi timp, capul la dreapta!... capul la stânga! fie că sunt zece! doisprezece... cincisprezece!... identici! toţi capul la dreapta! În aceeaşi secundă! Clémence Arlon se uită pieziş la mine... asta e epoca... Şi dacă ar avea zece... doisprezece... cincisprezece feciori... la fel de alunecoşi ar fi toţi! Eu sunt se-nţelege trădătorul notoriu vândut coadă de topor pe care îl vor asasina, mâine... poimâine... peste opt zile... Îi fascinează alandala trădătorul... Pierre ăsta seamănă cu maică-sa, la fizic şi la moral deopotrivă, e lucru cert... Însă ea arăta mai bine decât el la trăsături, mai fină, mai armonioasă... Eu sunt atenian, sunt pretenţios cu fizicul... Moralul Doamne fereşte nu mă preocupă... Pe când la ei grija lor e moralul, dovadă că toţi vor să mă ucidă... nu în mod special Clémence! fiu-său! toţi!... sub un pretext sau altul, războiul în momentul de faţă, nemţii, domnul de Brinon... martirii pieţei negre! apărarea fortului Montrouge! Veşnic se găsesc pretexte...
Spuneam de Clémence că fusese într-adevăr frumuşică... la vremea ei... În tinereţea noastră!... Flăcăul mă uit iarăşi la el... pute de falsitate... are aceleaşi instincte ca maică-sa. Nu a vrut să stea jos, s-a postat cu spatele rezemat de perete, se simte jenat că a venit... Se bălăbăneşte... cu mâna în buzunar... Au vorbit despre mine la ei acasă, la masă, cu prietenii, cu vecinii... E-aceeaşi chestie şi acolo, aceleaşi porcării, tâmpenii, în acelaşi timp, toţi împreună... De luni de zile se toacă din gură pretutindeni cum şi cât de bine va fi să mă asasineze, cât de haios! patriotic!... doar că n-au reuşit să cadă de-acord dacă să-mi scoată ochii, să mă sfârtece sau să mă îngroape de viu... E subiectul la modă în familii, în loje şi pe coridoarele metroului (alarme)... Şi-atunci soţii Arlon care mă cunosc de peste treizeci de ani desigur că au ce spune despre slăbiciunile mele, apucăturile mele, scârboşeniile mele! La ei acasă e o permanenţă! acolo la Vanves, o Universitate despre viciile mele! glumele mele deocheate, depravările mele incredibile... că fiecare dintre destrăbălările mele merită pe puţin o mie! zece mii de ştreanguri! Prietenii sunt ca nişte „note informative” bipede... foarte calzi, căldură animală...
Flăcăul ăsta, perfidul face Dreptul... Va fi poate judecător la tribunal într-o bună zi. Este prima oară când priveşte un spânzurat aşa de-aproape... un spânzurat de mâine... În fine spânzurat?... nu prea ştiu... Radiourile sunt contradictorii... ba spânzurat! ba ciopârţit!... sfârtecat?... În orice caz osânda se apropie... O chestie de ore... Din Brazzaville, Berna sau Tobolsk, prin toate ferestrele cartierului, asta se rage, se mugeşte, se cârâie... La microfonul vitejilor din Londra e „tras în ţeapă”!... New York cea mai cumplită asmuţire! Monstrul din Montmartre va fi hăcuit!
De-asta au venit amândoi... Clémence şi fiu-său... Devine iminent... Nu prea ascult eu radiourile dar mă informează bolnavii... |ia la Vanves au toată ziua „Undele care ucid!” Şi cu bravură! Ferestrele larg deschise! şi să te ţii! „Nemţii au mâncat bătaie! Faceţi listele!” Oh, ce oameni principiali sunt la Vanves... şi la Bezons la fel! clinica mea!... ba şi aici pe Colina Montmartre! În casa mea chiar!... o să vă spun mai încolo... aşadar au venit pentru iminenţa... căsăpirea vechiului prieten... Clémence şi fiu-său... Puştiul n-ar îndrăzni să mă ciuruiască, aşa hodoronctronc! fără comentarii paf! Poate vreun pistolaş?... Se pipăie prin buzunar... Nu cred totuşi... Pare perfid dar nu şi nebun... Trebuie să fii nebun ca să omori un om în faţă, ţintind direct... Asta presupune un anumit delir... Nu e cazul la el... M-aş prinde... Dacă ar fi venit în grup de trei sau patru da ar fi toţi în delir... Singur însă, e rizibil, şi totul e... rizibil!...
– Acnee, băiete?
Întind degetul spre bărbia lui, îl ating... E plin de acnee...
– Te scarpini?
– Ce?... Ce?... Ce?... Îi tremură vocea... foarte surprins... degeaba.
– Mormoloc! Rahat!
Ştiu eu ce spun flăcăul ăsta nu poate fi ucigaş decât în patru sau cinci laolaltă. Pe bune! De ce au venit atunci de la atâta distanţă? Ca să moştenească? Dacă fusesem deja ucis?... se gândeau ei... De-asta s-au înfiinţat aici, nătărăi?... surprinşi?... La Clémence să fie poate afecţiunea? o veche tandreţe? să mă prevină? Nu pare înduioşată... nu se va tărăgăna! Douăzeci de radiouri pe zi mă anunţă aşa...
Ah, dragă Clémence! Ah, dragă Marcel! Ah, dragă băiete!... Ce de amintiri!... Oare vor veni la mormântul meu? Mă gândesc şi eu... Poate?... nu e sigur... În primul şi-n primul rând! eu nu voi avea mormânt!... voi fi sfârtecat, azvârlit la câini... Sunt flămânzi câinii în momentul de faţă... nu numai locatarii! Apare în toate promisiunile undelor! Monstrul a fost spintecat la ora H! n-a apucat să facă uf!
În definitiv, au venit doar un pic mai devreme Clémence şi flăcăul... Vor ei să fie înaintea tuturor, înaintea gloatei... Altminteri la ce bun că mă cunosc deja, că ne ştim încă din ’14! Flăcăul într-un ungher, în umbră, inspectează cărţile, în fine genul meu de etajere... Precis e ordine acasă la Clémence! Fără cărţulii peste tot! Nu! Eu nu le aranjez niciodată! Au venit ca „moştenitori cu anticipaţie...” Oh e impecabil la Clémence! „interiorul” ei... Oh dar la dracu’ îmi sare muştarul! Sunt un om prea cumsecade de fapt! Flăcăul! Ştreangul! Brazzaville! Ghilotina! Moştenirea! Ducă-se naibii toată curiozitatea asta! Mă uit la Clémence, o studiez bine... Nici un dram de frumuseţe măcar... e buhăită, zbârcită, gălbejită... O să i-o spun: funestă Titine ai ajuns ca o scorpie umflată şi bolnăvicioasă! Mişcă de-aici! Tu, cu puştiul tău cu tot! caramba!
Merită amândoi o brutalitate! Au venit să vadă un mort viitor, un spânzurat de mâine, tocmai ea care e-aproape moartă deja!... cu adipozităţi, scofâlcituri, menopauzărie infectă! Cât venin! Femeile şi ceara se degradează la fel, se strică, se topesc, curg, se cârnăţesc, mustesc pe dedesubt! fiţoase otravă, parşive, scurgeri, fibroame, perniţe de grăsime, rugăciuni... Oribil e sfârşitul lumânărilor, al cucoanelor aşijderea... Slujba s-a terminat... Ieşiţi! Ieşiţi! Nu-i nimic de râs!...
Uite-i aşadar aici pe amândoi... Eh bine? Eh bine? O să vorbească? n-o să vorbească? Ce vor de fapt până la urmă? Zbâşti! Nu prea au curaj!
– Haideţi! Haideţi!
Îi aţâţ...
Nici o reacţie!
Doar nu de ieri ne cunoaştem noi, vreau să zic Clémence şi eu... s-au făcut treizeci de ani, dacă socotesc... treizeci şi doi de ani asta presupune respect... Un imobil care are treizeci şi doi de ani înseamnă ceva! Căcăstoarele curg, ascensorul nu mai urcă, portăreasa e fără vrăjeală bunică... Vă caut o comparaţie... uzura...
Ce departe e prima zi când ne-am văzut... Eu am memorie, gravez lucrurile, nu pot uita nimic... Asta nu-i o dovadă de inteligenţă... Memoria nu-i un motiv de laudă... În fine asta e... Spun aşadar data, luna, mai 15, era la Val... spitalul, Val-de-Grâce... Ce departe e Val!... Nu vreau să vă pierd în amintirile mele...
Revin la tânărul de lângă zid, flaimucul ingrat... Nu vi-l descriu în profunzime, nu merită osteneala... Viermuieşte cu mâna prin buzunar... nu e grav... toţi tinerii viermuiesc cu mâna prin buzunar... un revolver? o erecţie? Mai bine să-i zic din nou de acnee... Vreo loţiune bună?... Aiurea! n-are rost! N-ar mai pleca de-aici... Sunt gaullişti... toată familia... Dar bineînţeles! E la modă... Ura la modă... Ura există mereu, aceeaşi ură, dar există şi moda!... Sunt patru milioane la Paris care clocotesc de aceeaşi ură, ura la modă... Şi nu-nseamnă un fleac patru milioane de uri!... Ultimul friţ la Villette toate jungherele ies! Implacabil! Garote, sule, principii, Onoare, Patrie! Eu fac parte din marea răzmeriţă, cu boaşele mele, capul, aorta mea... un metru de hoituri grosime au promis, în Place de la Concorde! Ecarisarea publică a trădătorilor! Lucrare ticluită, garantat, altceva decât zvârcolirile de la Marna! Împotmolirile „à la Verdun”! Zgornire o sută de mii contra unu! Absolut franco orice risc! Visul împlinit al doamnelor, al domnişoarelor şi al marilor pielării! Pielea, Industria naţională! Jocul plin de delicii! Vânătoarea de animal cu căluş în bot, fedeleş legat, prăzile pe un platou! Fericire, Patrie, Exaltare!
Dacă are vreun browning, flăcăul ăsta, perfidul? Ce-ar risca? Absolut nimic! Gloria? Medalia! Drept în faţă, flof! Glonţul în inimă! Dar nu e în delir! Nu e cu şase sau şapte împreună! Nu e gloată... Ar vrea el, sigur... Clémence, pe locuinţa mea a pus ochii, Parisul văzut de sus, ascensorul, metroul alături... Ei stau în patru camere la Vanves... confortabil desigur dar mic! Visează acum privind pe fereastra mea deschisă... pe urmă se uită şi la mobile, tavan, cum ar desfiinţa ea peretele despărţitor... ar amenaja...
Toate radiourile ademenesc, că apartamentul meu va fi de luat, strada Gaveneau numărul 18, Montmartre, indică şi etajul, 7!... ba până şi palierul.
Este posibil, este chiar probabil, o să mă scoată pe geam... o să mă ciopârţească pe trotuar...
Madam Esmeralde, de la numărul 15, întotdeauna amabilă, prietenoasă cu mine, este cea care m-a prevenit printr-o cucoană al cărei nume nu-l pot spune deocamdată... Madame Esmeralde face unghiile, are cliente care ştiu tot... Bunăoară în privinţa debarcării, cucoanele ştiu ora, locul exact... Radiourile nu mai lasă nici un dubiu. Şi flecarii la fel! cafenele, mulţimi, trotuare! E o urlătură generală... nemţii au sfeclit-o! O să fie masacraţi şi toţi ceilalţi! Undele răguşesc răcnind de la Tomsk până la Sydney, Australia, de la Aberdeen până în Ciad, că o să fie un măcel cum nu s-a mai pomenit de trei veacuri! că o să curgă sângele, torente, maţe peste tot! cleios, carnajul nazist! toată clica! „Întocmiţi listele!” în aer miroase a debarcare!
Şi eu sunt ahtiat după aer! Mă şi văd! Plutesc deja! Şi nu-i doar Madam Esmeralde! Au mai fost câteva persoane foarte stimabile, care mi-au făcut mai mult decât nişte aluzii... că dormeam în front!... Plus radiourile! Treizeci şi şase de limbi! Imediat după Debarcare, căsăpirea naţională completă! toate leprele la tăiere! Cel puţin cincisprezece cadavre pe cvartal! Poate mai mult! unul pe palier! |sta e ordinul! |sta e viitorul! Veselie generală! Nu mi-au mai rămas multe ore de credit! Franţa nu mai poate respira!... trei patru luni de când sunt spionat straşnic... S-a făcut o coadă de curioşi la uşa mea! Toc! Toc! Toc!
Ciocănesc la uşa.
– Bună ziua, doctore!
Se uită chiorâş la mine... cei mai decişi sunt jenaţi, aşa, pe moment... sunt complici. Au suflet de casapi... Îi fascinez fundamental. Bărbaţii au glasul tremurat, se înfioară, bălmăjesc, femeile în schimb juisează! de-a dreptul!... tinerele cel mai rău! Mă şi văd parcă în cârlig, spintecat, jugănit. Iute! Iute! zic ele! Tăiaţi-i limba! Scoateţi-i ochii! Se ondulează toate, îmi vin pe genunchi, mă sărută cu multă trandreţe!... chiar pe stradă mă strigă lumea... oh, cu perfidie... cunoştinţe, oameni care aproape nici nu mai vorbeau cu mine... trebuie neapărat să-mi spună ceva. Le ştiu eu privirile, căutăturile lor tipice...
De multă vreme nemţii dau semne de slăbiciune, însă doar de trei patru luni se poate spune că sunt cu adevărat pe ducă... iar tot de vreo trei patru luni şi eu pipăi atâtea fâşneţe în călduri... Este extraordinar câtă lume vine la mine!... Toc toc la nesfârşit... La uşa mea! La uşa mea! Eu care nu sunt prea primitor nici măcar politicos, scurtez! scurtez...
– Esenţialul! repede! La revedere! Salutare!
Toc! Toc! Altul! Alta!
– Doctore vă rog!
Tragedia o să vă spun eu ar fi trebuit deja să fiu destul de departe... În Laponia... În Portugalia... Încă de la primele vizite „perverse”... primii zgâitori ponciş... Astea sunt semnele esenţiale! Este atroce ce-i interesează pe oameni moartea din tine vin ei să vadă... să se pună bine cu moartea, ca nu cumva lor să le facă vreun rău, dragilor de „ei”, când va veni clipa... clipa lor... să se gudure pe lângă ea! Să facă sluj în faţa morţii, moartea ta, să profite că e prin preajmă, să se pună bine cu ea... Oamenii te lasă complet pe mâna ei... Îi recomandă să te înşface bine, să nu-ţi mai dea drumul... să ţină seama că ei sunt şacali... Pentru ca moartea să-i vadă cu ochi buni! iar eşafodul să fie pentru tine! Doar pentru tine! Iar ei să vină să aplaude în jur, entuziaşti... Fiindcă sunt adepţi ai supliciului tău!... Ah dar o oră în plus din viaţă! pentru ei!... Iată pactul Instinctelor!
Tâmpit ăla care nu spală putina din timp! Toată morala!
Oh mă simţeam bine în definitiv, conştient, însă surmenat... Şi de fapt păstram o foarte veche gentileţe... nu ştiu de ce... Toată chestia asta la uşă!... picior în cur! Ar fi însemnat respect faţă de mine însumi! Scuzaţ i-mi curiozitatea! N-ar fi trebuit să primesc pe nimeni!... Surmenat, aşa sunt încă din 1914, am mii de motive să fiu nesuferit, scârbos, imposibil. Şi totuşi mă duceam să le deschid! Toc! Toc! la uşa mea! Rahat! Şutul meu în fund!...
Ar fi fost un gest înţelept, singurul! Ce-i apucase pe toţi să mă hăituiască din nou? Nu numai acasă, ci şi la Dispensar! Bezons! Zece, douăsprezece, cincisprezece persoane ca să mă vadă... Degeaba le spuneam: „Nu primesc pe nimeni!” Hop! totuşi! se înverşunau! Poftim ce înseamnă să fii un spânzurat în viitorul apropiat. Se năpustesc toţi să te adulmece!... Dacă vorbeşti cu ei o scaldă... trebuie să fii discret... mult tact! ori să nu arăţi că te-ai prins cum te miros... adulmecă putreziciunea... Şi-acum, Clémence făcea la fel... În afară de vechea prietenie voia să-mi vorbească... să stea smirnă... clătinânduse şuie pe scaun... Îngăimând două cuvinte... tăcea iarăşi... Mi-ajunge... Mi-ar ajunge...
– Haide Clémence! Haide-odată!
O ajut! Tuşesc înadins! Ce-ar fi să mă arăt aşa cum sunt? să-mi lepăd masca subit? Vloc! Oare-aşa ar scăpa de complexe? Mă gândesc dacă... Mă gândesc... Ah sunt prea ostenit! frânt!... e un efort... „Ah! Ah!” ar face ea. Atâta. Mare scofală! Un picior în fund asta merită de la mine! Nu sunt capabil de violenţă. Eu care eram aşa de violent cândva... Fir-ar să fie, ce-a mai rămas din firea mea... Acum ezit pentru orice... lipsa de somn e de vină negreşit... Ciudat că n-a venit şi Marcel, soţul ei... A găsit el vreun pretext... Există concursuri de laşitate în orice menaj...
– Eu mă duc oricum! o fi zis ea...
Dar de fapt ce vor ei de la mine? Marcel, fiul, familia, sunt toţi de acord... ea însă e cu temeritatea!... Nişte gaullişti, toată gaşca! bineînţeles!... gaullişti rezistenţi urgie!... Marcel a preluat un bistrou, un bistrou de evrei, ca acoperire, mai mult decât un bistrou, un depozit!... Mi-a explicat el... În urmă cu doi ani, înainte de Stalingrad... n-a mai trecut pe la mine de-atunci... de când cu Stalingrad... Acum totul devine un pic fistichiu de când cu Stalingrad... Nu e ceva rău... Însă din moment ce se ştie totul la el în cartier omul diversifică... nu mai vorbeşte decât despre mine... E guraliv e băutor e bârfitor... Bate toba prin Vanves ce porc vândut sunt eu! Că am fost vechi camarazi... Dar că de când cu „nazismul” meu... ah! sigur că e finish! finibus!
Ce măgulitor era înainte de război... „Céline, amicul meu”!... Acum e fals! E-adevărat că suntem prieteni din vechime... Am fost la Val împreună. Operaţi, citaţi, medaliaţi, pentru răni adevărate dintr-un război adevărat, fără calcule ascunse putem spune, nicidecum pentru vreo centimă de profit... acum vremurile s-au schimbat. Nici măcar nu mai poate veni să mă vadă în ochi... Eu unul pot să vă spun ce cred!... Îmi stă pe suflet!... Ce mai contează o confidenţă în plus... Franţa aşa, spus simplu, ţine de la sfânta Genevieva pe muntele ei până la Verdun ’17, după aceea n-a mai fost decât o lume ciudată, persoane mai deloc ortodoxe. Mă uit la ei aici, dubioşi, flăcăul, mama, nişte jigodii!... nişte exemple... Cu ei, de fapt, dintr-atâţia, am fost întotdeauna generos, prietenos, sentimental... şi poftim, îmi vin acum în chip de gropari! Ei şi ceilalţi! Eu nu ţin evidenţa gesturilor mele de bunătate, fir-ar să fie ce naiba Doamne e imposibil! Totul mi s-a dus! dintr-un capăt în altul, cu forţa, cu binişorul... dovada: faci bine şi te-alegi cu nimic! Temniţă în final! Normal!
– Ţi-a plăcut!
– E posibil!
– Ai dreptate!
– Unde e meritul?
N-au decât, aşa le trebuie! Reflectez acum, e momentul, mă uit la ei. V-am întrerupt povestirea. Lumea nu s-a purtat prea frumos cu mine. A fost un măcel bulibăşeală sânge! Asta a început în ’14! Toate pretextele! Carne de tun mai întâi apoi ponegriri, pe urmă Poliţia! Am vrut să le salvez glota, compatrio- ţilor! moacele infecte, inimile de căcat, să-i fac să se ferească de Abator... cărţile mele pentru asta.
– Orgoliosule! cârcotesc ei. Crapă tu primul!

Traducere din franceză de
Irina Negrea

(Roman în curs de apariţie la Editura Paralela 45.)