Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
„Lohengrin“ la Bayreuth de Mihai Alexandru Canciovici


Pentru melomanul iubitor al operei wagneriene, reîntoarcerea, a doua oară consecutiv, la templul lui Wagner, constituie un miracol. Prin-tr-un complex de împrejurări fericite, am revenit în vară la Festivalul de la Bayreuth pentru a urmări noua producţie de „Lohen-grin", deşi recomandările erau negative.

Doresc să departajez încă de la început două paliere total diferite de apreciere a spectacolului: cel al concepţiei regizorale şi acela al realizării artistice, muzicale.

Noua producţie cu „Lohengrin", pe care am văzut-o la Bayreuth, aparţine unui cunoscut regizor german, Hans Neuenfels, renumit, de altfel, pentru montările sale şocante, provocatoare şi incitante pentru toţi specialiştii. De altfel, în presa de la Bayreuth el a fost denumit „Skandalregisseur-ul". Neuenfels distruge în această producţie orice imagine şi context tradiţional wagnerian, operând flagrante modificări de libret, care produc în sufletul spectatorului avizat confuzii, neînţelegeri, multe semne de întrebare. Pentru mine, un spectacol constituie un ansamblu sincretic de elemente artistice, în primul rând muzicale, apoi teatrale, vizuale, imagistice, scenografice, de costum. Dacă se produc distorsiuni flagrante între aceste elemente, spectacolul rămâne de neînţeles, publicul plecând din sală fără a şti să decodeze intenţiile regizorului. Am auzit spectatori avizaţi care plecau şi spuneau „es gibt vielen Fragen, noch andere Fragen" („există multe întrebări, încă multe altele"). Neuenfels se desparte în mod flagrant de ideile wagneriene, proiectând spectacolul într-un cadru şi spaţiu modern al unui laborator de cercetări ale viitorului asupra unei colonii de şobolani - cobai. Poporul Brabantului devine o comunitate de şobolani, înseriată şi manipulată de cercetătorii laboranţi. Ne aflăm într-un film de science

fiction, aproape horror: coriştii sunt îmbrăcaţi în costume de şobolani bine realizate, au comportamente de animale, iar când laboranţii îi dezbracă de haina respectivă ei rămân oameni cu scalp (cărora li s-au făcut cercetări craniene) dar cu gheare, lăbuţe şi cozi.

Fără doar şi poate, regizorul a dorit să ne propună o parabolă a condiţiei existenţiale a omului viitorului care va fi manipulat, înregimentat şi controlat. Din păcate, această metaforă nu are nimic comun cu imaginile medievale ale legendei lui Lohengrin. Au dispărut total acele mistere, taine şi imagini hieratice, celeste ale poveştii, ne aflăm într-un univers şocant, provocator, urât până la dezgust, în care oricât am încerca să simţim muzica sublimă a lui Wagner, nu o putem racorda cu nimic la imaginea vizuală. Neuenfels cade în grotesc şi parodic în unele scene:

în scena nupţială din actul al III-lea, şobolanii îi conduc pe miri dansând pe muzica marşului nupţial, ceea ce provoacă în sală râsetele publicului. Tabloul nunţii propriu-zise din actul al II-lea este un spectacol kitsch de music-hall: şobolancele au devenit dansatoare de cabaret, cu coadă, iar bărbaţii-şobolani le mângâie erotic cozile. Singura scenă frumos realizată, sobru, poetic este cea a duetului din camera nupţială a celor doi soţi: Lohengrin - Elsa sunt îmbrăcaţi simplu, în cămăşi albe, cu picioarele goale ca doi copii curaţi sufleteşte, pregătiţi pentru trecerea la statutul marital. Finalul este terifiant. In locul lebedei care-l va conduce pe Lohengrin în Graal, îşi face apariţia un ou de lebădă sub învelişul căruia se află un avorton hidos, nimeni altul decât Gottfried, fratele Elsei, care reuşeşte să-şi rupă cordonul ombilical (o sfoară lungă ce-i iese din ombilic). Reprezentaţia se termină în acest fel, lăsând spectatorul descumpănit, agresat şi şocat.

In ceea ce priveşte aspectul muzical, lucrurile stau cu totul altfel: la Bayreuth se face muzică, chiar dacă unele voci actuale nu pot fi comparate cu acelea din trecut. Orchestra a sunat impecabil sub bagheta unui tânăr dirijor care se afirmă din ce în ce mai mult pe arena internaţională: Andris Nelsons. Deşi cunoscutul tenor al momentului Jonas Kaufmann a lipsit din motive de sănătate, am avut revelaţia să cunosc un excelent tenor wagnerian, Klaus Florian Vogt, care de la primele fraze muzicale a dovedit că are voce specifică, potrivită pentru Lohengrin, cu o culoare timbrală caldă. Vogt a cântat absolut impecabil, interpretând personajul cu o mare nobleţe. Are avantaje fizice speciale: este tânăr, înalt, subţire, blond, parcă este pogorât din Graal. A repurtat un succes imens, fiind scos la final, la rampă, timp de o jumătate de oră, performanţă pentru Bayreuth.

Anette Dasch a fost Elsa. Este o soprană cu o voce bună, pe care şi-o conduce inteligent, impresionantă ca artistă, care a înţeles tulburările sufleteşti ale Elsei, jucând foarte bine inocenţa şi starea ei de transă (în actul I).Cuplul malefic Ortrud - Telramund a fost interpretat de soprana wagneriană Evelyn Herlitzius şi de baritonul Hans-Joachim Ketelsen, excelenţi amândoi în duetul din actul al Il-lea, realizat teatral foarte bine. Regele a fost Georg Zeppenfeld, cu o voce foarte potrivită, bine condusă, cu frazare frumoasă.

Impresionant este că publicul wagnerian de la Bayreuth ştie să departajeze valorile, are gust, reacţionând sever şi selectiv la spectacolul modern care i se prezintă. La final, cei din sală au fluierat şi huiduit violent regia, aplaudând frenetic, însă,prestaţia muzicală a interpreţilor.

După părerea mea, aceste mizanscene care se rup aproape total de partitură şi libret vor fi taxate inevitabil de iubitorii operei. Este, de fapt, o tendinţă vizibilă, bine instrumentată şi concertată, ca montările să fie adaptate în mod forţat, fără conţinut, fără legătură cu ideile, cu muzica, la epoca noastră. Se pierd în acest fel simbolurile şi viziunea ideatico-muzicală a compozitorilor, acea raportare la tradiţie fără de care nu poate fi concepută modernitatea.

Am plecat dezamăgit de la Bayreuth, unde nu am regăsit, din păcate, spiritul lui Wagner.