Înapoi la pagina curenta

Cronica Ideilor:
logica feminină de Sorin Lavric

Ramona Ardelean, Scandalul nedreptăţii. Eseuri de metafizică morală, Editura Fundaţiei Academice AXIS, Iaşi, 2016, 166 pag.

absolventă a Facultăţii de Filosofie de la Universitatea din Bucureşti şi doctorandă a aceleiaşi facultăţi cu o teza despre Fragmentarea conştiinţei umane, Ramona Ardelean este profesoară de ştiinţe socioumane în Capitală. A fost redactor la revista Cultura şi a colaborat la revistele Contemporanul şi Timpul. Volumul de faţă este o antologie din eseurile pe care le-a publicat la revista al cărei redactor a fost. Cum datele acestea sunt pur exterioare, livide ca un şir de generalităţi calpe, va trebui, spre a-i surprinde formula proprie, s-o definesc pe autoare din trei unghiuri: după timbrul pe care îl emană în scris, după protocolul logic de care ascultă şi după viziunea pe care o pune în pagină.

Timbrul trădează seninătatea unei naturi meditative, Ramona Ardelean scriind calm, cu o mină mansuetă, fără accente polemice. Frazele îi curg clar, sub imperiul unei voinţe de a se exprima precis. Nici o urmă de răbufnire lirică nu-i tulbură zaţul sufletului, nici o tresărire patetică nu-i boţeşte sintaxa. Are cadenţa gravă a intelectualei pentru care distincţiile sunt mai importante decît emoţiile însoţitoare, pe care de altfel le reprimă spre a da la iveală numai teoria. Dar, dacă aş spune că e placidă şi rece, aş greşi. Mai curînd e vorba de o resemnare aspră din care Ramona Ardelean a extirpat orice gîlgîire de sentiment.

Din acest motiv, autoarea are aerul unei eseiste sobre, pentru care atingerea unei teme nu se poate face decît prin înăbuşirea umorilor intime. Dacă are preferinţe, şi sigur le are, ştie să le estompeze, iar dacă are aversiuni, ştie să le ţină ascunse. De aici senzaţia că scrie oarecum de sus, urmărind cîteva scheme abstracte pentru a căror descriere îşi consumă întreagă atenţia. Se ajunge astfel la un ton detaşat, de nepăsare apodictică, graţie căruia autoarea împărtăşeşte nişte nuanţe de care e atît de sigură, că nu mai simte nevoia de a-şi convinge cititorul în privinţa lor.

În al doilea rînd, protocolul logic e de tip dihotomic, Ramona Ardelean avînd mania perechilor antinomice: a da şi a primi, activ şi pasiv, masculin şi feminin, destin şi libertate, inteligenţă şi sexualitate, bine şi rău, credinţă şi raţiune. Şi cum balansul între termenii fiecărei perechi nu ar face decît să dea naştere unor accente previzibile, autoarea, spre a ocoli poncifele, încalcă orizontul de aşteptare: dă peste cap clişeele din mintea cititorului, străduindu- se să spună altceva decît ar fi fost previzibil să spună. De pildă, toţi ştim că destinul presupune o predestinare căzută de sus, în virtutea unei voinţe care hotărăşte în locul tău ce drum îţi va lua viaţa. Pentru Ramona Ardelean e invers: destinul nu e predeterminare, ci determinare de sine în numele libertăţii interioare. Cînd nu încalcă stereotipiile, autoarea dezbină sinonimele şi îmbină antonimele. De exemplu: mîndria şi orgoliul par a fi sinonime, în realitate mîndria e bună fiindcă e a inimii, pe cînd orgoliul e rău, fiindcă e al intelectului, aşa se face că inima nu poate fi niciodată umilită în mîndria ei, ci doar smerită sub graţia unei revelaţii. Sau: ce poate fi mai antinomic decît două noţiuni ca libertatea şi constrîngerea? În realitate, libertatea e benignă numai dacă are parte de constrîngere, ceea ce înseamnă că, fără cuplarea celor două contrarii, de sensul vieţii se va alege praful, cum se întîmplă astăzi în lumea desacralizării perpetue.

În al treilea rînd, viziunea autoarei aduce cu metafizica unei fiinţe a cărei fibră religioasă nu se poate regăsi în nici una din religiile de azi, ceea ce înseamnă că Ramona Ardelean e o apostată ce întoarce spatele dogmelor. Ea crede fără doar şi poate, numai că crede pe cont propriu, în virtutea unei credinţe ce nu are nevoie de versete sacre spre a-şi întreţine tonusul trăirii. Modul acesta de a digera credinţa după o reţetă de uz idiopatic o preschimbă pe eseistă într-o teistă în ochii căreia marasmul societăţii româneşti are trei cauze: 1) pierderea unei idei-vector care să ne strîngă în numele unui ideal; 2) dispariţia unei autorităţi supreme în faţa căreia să simţim imboldul unor datorii obligatorii; 3) inexistenţa unui program mental la scară naţională, alcătuit dintr-un set de convingeri care să ne dea coerenţă. Din cele trei lacune descind celelalte metehne ce brăzdează etosul naţional: improvizaţia, corupţia, consumismul, nedreptatea, superficialitatea etc.

Pus în faţa acestor nuanţe, îţi stă pe buze s-o categoriseşti pe Ramona Ardelean drept o conservatoare în sens strict, numai că eticheta ar fi abuzivă, autoarea fiind o feministă hotărîtă, a cărei vanitate se revoltă împotriva stigmatelor de care a avut parte sexul frumos de-a lungul timpului, de la etichetările cu iz creştin (femeia e sursă a păcatului şi deopotrivă un os supranumerar – coastă – al bărbatului), pînă la înţepăturile misogine venite din partea filosofilor (femeia ca nulitate simpatică suferind de „invidie de penis“ – p. 119). De altminteri, elogiul adus femeii străbate mai toate eseurile a căror temă priveşte raportul celor două stihii (feminin-masculin), de n-ar fi să pomenesc decît de lauda adusă „contemplării pasive“, precum şi apologia făcută actului de „a primi“ (prerogativă a femeii) în dauna celui de „a da“. În aceeaşi logică intră preferinţa pentru „mîndria inimii“ în dauna „orgoliului intelectului“.

Şi totuşi, cînd eşti pe punctul de a vedea în Ramona Ardelean o sufragetă camuflată într-o eseistă cu stofă religioasă, un eseu ca Logica feminină a democraţiei te face să te răzgîndeşti. În rîndurile lui, autoarea deplînge căderea în dizgraţie a valorilor de tip masculin pe care s-a clădit etosul european pînă la al Doilea Război Mondial. E vorba de valorile cu bătaie colectivă – datorie, abnegaţie, fidelitate, devotament, spirit de sacrificiu – care au fost înlocuite cu valorile narcisistegoiste ale individului (p. 128), înlocuire care a însemnat întronarea în lumea politicului a logicii feminine.

În secret, chiar şi cea mai înverşunată feministă admiră valorile tari, de vigoare paladină, ale naturii virile, iar Ramona Ardelean, prin lamentaţia pe care o închină degradării tiparului de educaţie masculină, le aduce bărbaţilor un elogiu indirect. Aceeaşi tentă o regăsim în eseul Absenţa supraeului naţional, unde autoarea, după ce defineşte psihanalitic „supraeul“, ca fiind autoritatea rezultată din interiorizarea unei interdicţii fundamentale, aplică conceptul asupra haosului din lumea românească: dacă suntem un popor dezorganizat, de o brambureală trădînd lipsa principiilor, este pentru că, la scară naţională, avem un supraeu slab, fragil, infantil şi insuficient dezvoltat. Un asemenea supraeu e ca un lemur castrat, căruia i s-a furat puterea de constrîngere simbolică, spectrul lui nemaiavînd forţa de a stîrni un cîmp de emulaţie colectivă. De aici letargia profundă de care românii, în ciuda agitaţiei frenetice, sunt atinşi.

În fine, sunt două eseuri în care autoarea, coborînd din empireul ideilor abstracte, păşeşte în realitatea recentă. E vorba de textele privind incendiul de la clubul Colectiv şi atentatele de la Paris. Aici autoarea cade tocmai în clişeele de care se ferise în restul volumului, căci se lasă molipsită de pleaşca de poncife, care au circulat la acea vreme, despre cauzele din care s-au ivit cele două catastrofe. E greu să spui ceva insolit cînd e vorba de un incendiu sau de un masacru terorist. Fireşte, le condamni pe amîndouă, dar la lectură impresia e că asculţi un refren anost.

Peroraţia de idei a Ramonei Ardelean nu e o pledoarie al cărei scop e să smulgă încuviinţarea publicului, ci este etalarea unor distincţii asupra cărora s-a lămurit definitiv. Tocmai de aceea scriitoarea are o mină concentrată, de teoretician care îşi exprimă intuiţiile fără să-i pese de răsunetul lor, iar postura aceasta reculeasă îi împrumută un aer serios, de reţinere mergînd pînă la respingerea oricărui imbold de ostentaţie. De aceea nici o undă sprinţară, sarcastică sau nostimă nu-i răzbate în litere. Gravă şi liniştită, Ramona Ardelean scrie în platou, ca un metronom a cărui dispoziţie nu suferă fluctuaţii pe parcursul eseurilor. E o fire cordială în accepţia severă a termenului, o vestală cu morgă amară, care şi-a pus în minte să elimine din recuzită orice slăbiciune de ordin afectiv: pentru ea, o efuziune ar fi o necuviinţă, o maliţie ar cîntări cît o trădare de sine, iar o cochetărie în ton i-ar suna ca o impietate adusă blazonului filosofiei.

Un volum ale cărui eseuri depun mărturie despre o autoare al cărei spirit nu poate fi prins cu ajutorul etichetelor de uz curent.