Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Locuri şi artă de Petre Tănăsoaica

Constantin Neacşu practică o artă cuminte în aparenţă şi spun practică, pentru că trăieşte de ani buni în Italia, unde pictează, vinde şi expune, aproape anual, în diverse galerii din Nord.

Şi traseul său este unul cuminte numai în aparenţă: născut în Dobrogea, plecat la studii în Ardeal, mai întâi în Târgu Mureş, dacă nu mă înşală memoria, apoi la Universitatea de Arte din Cluj, coboară în Râmnicu Vâlcea, unde lucrează ca profesor la o şcoală de aici, apoi trăieşte o vreme în Libia şi de câţiva ani şi-a mutat domiciliul într-un orăşel de pe coasta de Vest, vecin cu San Remo, la Albenga. În mod natural, arta sa îi urmează traseul biografic, amprenta locurilor pe unde trece punându-şi marca asupra sa şi dându-i temele: peisajele sale, dar şi portretele, se epurează de amănuntele temporalităţii spre decizii minimaliste care se transformă în semne şi simboluri, dar pe măsură ce îşi schimbă locul se încarcă de particularităţile acestuia! Nu pare să aibă momente de impas, pentru că nici nu-şi propune să rămână locului şi duce Munţii Hercinici peste munţi, transformându-i în dealuri coapte, ca sfere îngropate în pământ, cum spunea un poet cândva, luminoase tot timpul, dar însingurate tot timpul, pentru că în culorile puţine cu care îşi administrează suprafaţa lucrărilor, rareori se strecoară tensiuni cromatice, iar când se întâmplă este doar pentru echilibrarea dinamică a compoziţiei. Această simplitate căutată se adânceşte de la o vârstă la alta până când minimalismul îşi intră în deplinătatea drepturilor, dând lucrărilor o aură stranie de circumscriere în spaţii extraterestre.

Când intră, însă, pe teritoriul gestualismului, grafic la început, nu poate să ascundă în totalitate urmele predecesorilor iluştri, aşa cum se întâmplă când viziunea sa decelează fragmente din ţesătura amplă a unor câmpuri vegetale. Atunci se întâlneşte vrând-nevrând cu Jackson Pollock, dar se salvează de pastişă prin ingeniozitatea cu care rescrie procedeul de imprimare a suprafeţelor. Dacă marele artist american realiza ţesătura câmpurilor alimentând scrierea acestora din petele de culoare picurate pe pânză, Constantin Neacşu realizează la propriu ţesături din folosirea unor resturi vegetale, fire de plante uscate, peste care aşază cromatici calde de culori acrilice. Odată învăţat procedeul, artistul se întoarce la peisajele şi portretele sale, ieşind pur şi simplu din imperiul gestualismului abstract şi aşezându-se în zona unui grafism simplificat care se umple de materialitatea substanţei vegetale impregnată de culori puternice sub care ţesătura rămâne intactă.

Câteva lucrări, din expoziţia încă deschisă la Finalborgo, dau semnalul că ciclul s-a încheiat, că toată absorbţia de până acum a dinamicilor postulate de arta abstractă s-a închegat într-o experienţă unică, vrând parcă să scape de tirania acesteia, pentru că artistul desţărat nu mai pictează peisaje, ci singurătăţi universale, cerul înstelat nu mai este pânza de cort sub care trăieşte umanitatea, ci golul căruia nimic nu-i mai dă sens. În acelaşi gol, portretul, devenit autoportret, nu mai păstrează nici un amănunt de identificare, e doar un semn depersonalizat în jurul căruia creşte noapte sau zi, fără nuanţa amurgului sau a dimineţii, un contur al singurătăţii absolute. Şi, totuşi, trecând prin toate aceste ipostaze, artistul nu transmite, paradoxal, sentimentul că ar fi nefericit, el constată ipostazele singurătăţii ca pe un loc de ţinut minte, prin care a trecut şi de care s-a salvat. Da, dar bucla de întoarcere la semanticele abstracte, gen Juan Miro, de exemplu, exersate cu o etapă mai devreme, recuzita alfabetului imaginar la care apelează sau pur şi simplu replierea pe geometrii cromatice, se închide pe poziţii pur decorative, din păcate. Şi nu ştim nici dacă-şi doreşte vreo ieşire din asta!

Pentru acest pasaj al cronicii de astăzi, genericul „Artişti în expoziţie” este impropriu din simplul motiv că subiectul său este Festivalul Internaţional de Artă Stradală din Timişoara, aflat la a ediţia a şasea de acum. Tot în această pagină am scris despre prima ediţie, poate cea mai spectaculoasă dintre toate, pentru că era prima de acest gen care se întâmpla în România. Protagoniştii iniţierii lui au fost artistul fotograf Sergio Morariu, un domn inginer repatriat din Germania în oraşul studenţiei sale de pe vremuri şi tânăra, asistentă pe atunci a Facultăţii de Arta, Corina Nani, ea însăşi o artistă talentată, care a şi fost premiată anul trecut de UAP, pentru lucrările sale de artă urbană. Suportul teoretic al primei ediţii s-a bazat pe susţinerea criticului de artă Alexandra Titu, care a şi generat o adevărată dezbatere pe acest subiect, înfruntând scepticismul unora cu argumente, care au şi convins municipalitatea să sprijine financiar acest demers excepţional. În fapt a fost adus în România un gen de artă practicat cu toată dezinvoltura în ţările occidentale, dar mai ales în Statele Unite. Sigur că muchia îngustă dintre arta urbană şi grafitti a fost în stare să suspicioneze acest demers ca fiind unul contestatar – şi în esenţă el chiar este, pentru că intervenţiile artiştilor vin să bandajeze rănile unor abandonuri locative, să resemantizeze zone ale unor defecte de ansamblare urbană, provenite din poziţionări tehnologice inestetice, să reevalueze zonele industriale aflate în dezintegrare sau pur şi simplu, aşa cum s-a întâmplat anul acesta, să transforme un spaţiu industrial anonim într-un spectacol cromatic excepţional. Conţinutul lucrărilor este unul negociat, în acest caz, cu autorităţile care pun la dispoziţia artiştilor spaţiul de lucru. Anul acesta, festivalul a fost şi este în continuare găzduit, probabil până în luna octombrie, când se va închide cu o expoziţie la Calpe Galerry, de Aqvatim, centrala de distribuţie a apei pentru Timişoara. Gestul celor de aici de a găzdui festivalul este absolut generos şi salvator într-un anume sens, dar poate că ar fi fost cu mult mai bine dacă municipalitatea ar fi găsit soluţii mai bune, în sensul de a fi găsit suprafeţe accesibile oricui străbate acel spaţiu public. Spun asta pentru că sunt convins că notarea FISART în competiţia pentru Capitala Culturală Europeană a Timişoarei contează, iar originalitatea demersului este de punctaj maxim. Nu cred că le va fi greu celor din administraţia publică a Timişoarei să găsească soluţii la această temă, pentru că festivalul este cu adevărat internaţional, participanţii sunt nume de rezonanţă în domeniu, iar amprenta lor asupra artei timişorene poate fi stimulativă. În lunile iunie şi iulie au lucrat artiştii: Amala Arrazola, Cristian Blanxer, Daniela Carvalho, Paola Delfin, Daniel Gaciu, Homeboy, Irio, Kero, Kevin Mack, Murone, Obie, Reskate, Lauro Samblas, Joan Tarrago, Txemy şi Sergio Villalba, care au venit din Spania, Mexic, Statele Unite şi România. Pe majoritatea dintre ei îi veţi găsi pe diverse situri – cei interesaţi îi pot căuta –, iar cei care trec prin Timişoara pot lua contact direct cu arta lor. În orice caz, nişte semne de oboseală în organizare se resimt, cei doi organizatori amintiţi la începutul acestui pasaj, ar avea nevoie de o mai aplicată susţinere din partea primăriei, dar şi a unor organizaţii economice, financiare ori instituţionale, altfel iniţiativa s-ar putea stinge.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara