Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
Livrescul în stare pură de Iulian Boldea

Un „erudit al ingeniozităţii şi un mistic al savanteriei filologice” (Al. Cistelecan) ce a împlinit, la 8 iulie, 70 de ani, Şerban Foarţă a fost, pe bună dreptate, considerat de exegeză un artizan al cuvântului poetic şlefuit cu migală, inserat cu obstinată atenţie în montura unei fraze radical ceremonioase, de o eleganţă precisă şi de un rafinament controlat cu minuţie.

De altfel, tentaţia autodefinirii, a reculului în oglinda poemului e unul dintre procedeele privilegiate ale poeziei/ poeticii lui Foarţă: „N-ai vrea să ştii, şi tu, ce carte,/ de care nu se mai desparte,/ citeşte acest vrednic domn,/ uitând de masă şi de somn?/ La pagina vreo patru sute,/ privirile i-au fost cusute/ cu aţa literelor mici/ ca nişte rânduri de furnici./ Ţesut în scumpa terfeloagă,/ El, unul, pare că se roagă... (...)”. Virtuozitatea frazării lirice se pliază, în cazul lui Şerban Foarţă, pe o irepresibilă exigenţă formală, dincolo de care imaginarul, bine strunit în mecanismele artificiilor retorice, îşi expune relieful său contorsionat şi himeric: „Ce înger mântuie,-n ev, roza/ din coloritul nul, mai ştiu. /Dincolo, ritul nu-l mai ştiu: / ce înger mântuie nevroza/ când lacrimile,-n harpe, trec/ un sânge ca de nalbe terne?/ Un sânge cade-n alb, - eterne, /când lacrimile-n har, petrec?”. Fascinat de holorime, din dorinţa „de a suprima (nepedepsit) aerul dintre cuvinte”, Foarţă e un poet al stărilor funambuleşti, un poet ce se impune, aşa cum notează Gheorghe Grigurcu, „printr-o calofilie fanatică, dusă până la o delirantă pedanterie” şi „un hiperrealism (textualist, gramatical)”. Destinul lui Esenin şi al Isadorei Duncan e transcris, de pildă, în versuri de inefabilă graţie a rostirii ludico-tragice: „Unii mor când vor ei,/ alţii, când bate ora,/ unii mor ca Serghei,/ alţii, ca Isadora.// Nu mi-i gândul la ei/ ci la Ea. (Mă asculţi?)/ Unii mor când vor ei./ Ceilalţi, nu. – Cei mai mulţi”.
Un volum de real interes, Spectacol cu Dimov (2002), transpune secvenţe retrospective ale unor episoade avândui drept protagonişti pe cei doi corifei ai onirismului românesc (D. Ţepeneag şi Leonid Dimov), în imagini ce fascinează prin concreteţea halucinatorie a tectonicii unui vis construit cu vervă minuţioasă şi printr-o scenografie halucinantă, ce deplasează detaliile în avanscena poemului: „Or, domnul Leonid/ în blocul-stup, la catul IX,/ privind, ca într-un glob de rouă/ sau prin ocheane-ntoarse, strada/ cu lungi tramvaie, dedesubt,/ şi-ncălecând cu gând abrupt,/ el şi cu Ţepe, balustrada,/ adepţi ai unui joc extrem,/ dar îndoielnic, de-a suspansul,/ de care, încă mă mai tem,/ cum funambulului, balansul/ i-l simţi de parcă-ai fi chiar tu/ pe sârmă, nu altcineva, -/ Dimov, e limpede că nu/ prea avea chef de cinema,/ pe pânza lui rulând alt vis...”. Echilibrul poeziei în raport cu universul fenomenalităţii e figurat într-un alt poem, avându-i ca protagonişti pe Mazilescu şi pe Foarţă însuşi („Eu şi Virgil aveam un joc/ de un cu totul alt calibru,/ mai neriscant, mai nătântoc,/ mai compatibil cu un claun:/ de-a cine stă în echilibru,/ mai mult, pe bietele picioare/ din spate ale unui scaun!”). Nu lipsesc, din acest volum, nici holorimele, unele de o severă simetrie, îmbinând expresivitatea calofilă şi retranşarea într-un trecut ipotetic: „Adie liniştea de seară/ sub luna-n rozalb: astru pal; /sub luna-n roz, albastru-pal / adie-l liniştea, deseară, / ca în Virgiliu. – Beau amar şi cred că lacrimile n-au gust; / şi cred că lacrimile,-n august, / ca în Virgil, iubeau amar” sau „În van, cu vântul, azi, prin osu-i / fluieră moartea, noua, – ud / fluieră moartea: n-o aud! / În van, cuvântul; azi, prinosu-i // în lacrimi: simple danii… El, / un sânge rar, de nalbă pală, – / uns înger, arde-n albă pală! / În lacrimi simple, – Daniel”.
De o rară pregnanţă e un poem în care sunt inventariate nuanţe cromatice vagi, reflexe ale lumii greu descifrabile, insesizabile semitonuri ale unui univers ce îţi trăieşte, în pură aşteptare, prezenţa impalpabilă: „Lumina albă, în reflux,/ filtrată printr-o copertină,/ ca să nu doară la retină,/ făcea cleriere, de un lux/ sau doi, pe pavilionul tern/(ca într-un pod cu obosită/ şindrilă, prin a cărei sită/ făinurile zilei cern)/ al unei mici grădini (cu hălbi/ de bere lâncedă, pe mese,/ cu straturi de cârciumărese/ şi-n spate, prăfuite nălbi (...)/ lumina ce cădea,/ cu ţârâita, pe beton,/ ca şi-n unghere, borţi şi nişe,/ făcea, acolo, luminişe,/ mai fiecare în alt ton, -/ spre însetarea lui Dimov,/ ce-mi spune, după nu-ş’ce văsta:/ «Vi-l dărui dumneavoastră, p-ăsta!»/ şi-mi pune-n palmă unul mov”. De excepţie e şi un poem în filigranul căruia se ghiceşte prezenţa lui Mircea Ivănescu, într-o atmosferă ce reînvie arhitectura visului dimovian, eteroclit şi baroc: „Pe domnul care-şi face pete/ pe mâini (când scrie), pe Mopete/ l-am cunoscut (când da să urce,/ noi coborând) în prag de lift./ Ploua cu ace de molift/ şi n-ar fi vrut să ne încurce/ pe mine şi Dimov, cu care/ ar fi făcut o patrulare/ prin ploaia de a cărei apă/ se apăra prin ridicare/ de guler şi prin două sticle/ de amprentabile bezicle./ Era-nsoţit deo groasă mapă/ cu poesii, mai vechi, mai nouă,/ în care, îndeobşte, plouă/ şi-n care el, pe larg, descrie/ cum e pe cale să le scrie/ într-un poem care transcrie,/ în şiruri paralele, ploaia,/ sau cum se aşeza să ningă/ şi fulgii ezitau în aer/ mai înainte să ne-atingă”.
În volumul Caragialeta (2002), Şerban Foarţă recompune, prin pastişe şi parodii, lumea caragialiană în întregul manifestărilor ei senzoriale, într-un impuls hedonic şi empatic clar, ilustrat de poemul La Dobrogeanu Gherea: „Cu ce rămîi din pulpa de viţel / pe care ai tranşat-o în folosul / clienţilor, şi-ai aruncat şi osul / la câinii care, -gară, n-au alt ţel // decât acesta?… Judecă niţel / şi-ai să constaţi că lucru-n sine-i grosul / jambon, din care, -acum, ai doar mirosul / rămas pe luciul lamei de oţel // a gîndului-cuţit… Un damf de nume / rămâne şi când arbagicul rumen / sau ceapa vineţie, la nămiez // ori seara, le dospi de aparenţa / foiţelor ce le ascund esenţa, / şi, lăcrimînd, n-ajungi la nici un miez”. Manierist în explorarea până la epuizare sonoră şi semantică a potenţialităţilor verbului, Foarţă concepe, cu premeditare, un spectacol al virtualităţilor şi ipoteticului, în care sunt convocate forme ale lumii şi ale poeziei, convenţii şi dezlănţuiri, artificii ale gândului şi răsuciri spontane ale imaginaţiei. Dilatând detaliile la scara enormului, travestind grotescul în forme ale iluziei şi rafinamentului nedisimulat, poetul imprimă cuvintelor inconsistenţa şi dinamismul unei logici utopice. Artificiu, ornament, feerie, spectacol şi iluzie, cuvântul e, pentru Şerban Foarţă, mai ales o formă de trăire poetică, extaz al simţurilor şi celebrare a virtualităţii lucrurilor ce nu sunt încă, dar adastă să fie, diafane, neîntrupate, dar cu atât mai prezente. Devorator, poemul nu e altceva decât însumare a unor fragmente, asamblare a disparităţilor într-o unitate iluzorie şi inutilă. Anamorfozele lumii se travestesc, cu naturaleţe, în arhitectura labirintică a poemului, ca în textul 1901, a.m., din aceeaşi carte Caragialeta, text ce sugerează inconstanţa unei lumi fluctuante şi efemere, în ciuda aparenţelor sale de stabilitate şi „onorabilitate” ontică: „Să treci de pe-un trotoar pe altul / ca dintr-un veac în cestălalt, / să ţi se pară lesne saltul, / iar caldarâmul – un asfalt. // Pe Bulivar, la Eforie, / la ‘901 fix, / vieaţa-i o euforie / şi nici o stradă nu-i un Styx. // (…) // O calfă trece peste şine, / privind la domnul fotograf, / în timp ce timpul umblă-n sine /ca,-n gol, un disc de fonograf. // (…)”. Iluzoriu, inconsistent, nediferenţiat, manierist şi fascinant prin chiar mecanica internă a textului, universul poetic caragialian e reconstituit, în registru parodic şi ludic într-un poem intitulat sugestiv Mica publicitate: „Pierdut căţel geam tren răspunde nume/ Bùbico zahăr place (pedigri)./ Uitat hotel Mizil servietă gri./ Domn bine caut scoate seara lume.// Odăi 3 închiriez + antreluţă./ Pierdut ieri dimineaţă brilănţel./ Văzut hengheri azi stop mumos căţel./ Uitat muscal banchetă umbreluţă.// Duzini mănuşi piei câine cumpăr 2./ Uitat bagaj tren Bucarest-Berlin/ via Mizil. Vând blană zibelin./ Schimb paloş vechiu arme albe nouă.” Nicolae Manolescu are dreptate atunci când subliniază faptul că Foarţă e „un manierist şi un ludic, uzând şi abuzând de jocuri de limbaj”. Autorul Simplerozelor e, indiscutabil, cel mai original poet român de azi, un poet ce şi-a configurat un univers liric propriu, insolit, cuprinzător şi contradictoriu precum însăşi lumea reală, al cărei travesti se amăgeşte a fi.