Numărul curent: 42

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Istorie Literară:
Liviu Rebreanu - Ultimele zile de Traian D. LAZĂR


La 1 septembrie 1944, Liviu Rebreanu (n. 1885) se stingea din viaţă la reşedinţa sa din Valea Mare, lângă Piteşti. A fost îngropat în curtea bisericii din comună, la căpătâiul său vorbind "doar un învăţător, ofiţer rezervist care comanda o companie din multe altele ce se îndreptau spre front"1. Istoria literară a stabilit că decesul scriitorului a fost provocat de şubrezirea accelerată a sănătăţii sale, consecinţă a suprasolicitărilor din timpul unei vizite la Pucioasa, unde se afla dispersat Ministerul Cultelor, Artelor şi Informaţiilor în vreme de război.

Dintre biografii romancierului, Adrian Dinu Rachieru a încercat să reconstituie, pe bază documentară, ultimele zile din viaţă ale acestuia2. Conducându-se în principal după informaţiile furnizate de jurnalul fiicei lui Rebreanu, Puia Florica, A.D. Rachieru şi-a etalat convingerea că începând din ianuarie 1944 sănătatea lui Rebreanu a urmat un curs continuu descendent şi că o firavă restabilire înregistrată pe la sfârşitul lunii iulie şi începutul lunii august 1944 a fost urmată de o prăbuşire rapidă în urma unei vizite imprudente la Pucioasa, decesul fiind provocat de problemele respiratorii şi cardiace ale bolnavului.

O nouă sursă documentară accesibilă în ultimul timp ne-a permis să aducem fapte noi şi precizări în legătură cu împrejurările şi cauzele decesului marelui prozator. Am publicat această descoperire într-o revistă de istorie3, al cărei specific o face mai puţin consultată de lumea literară. Reluăm şi dezvoltăm întreaga problematică în paginile unei reviste literare de mare audienţă în dorinţa de a face cunoscute noile informaţii privind ultimele zile din viaţa lui Liviu Rebreanu unui cerc mai larg de creatori şi cititori de literatură. Urmărind integrarea noii surse documentare în descrierea şi explicarea sfârşitului marelui scriitor, expunem în continuare modul în care a evoluat starea sănătăţii lui Rebreanu şi a survenit decesul, încercând să păstrăm o notă de echilibru, să nu ne lăsăm influenţaţi de subiectivismul exagerat - dar de înţeles - al Puiei Florica Rebreanu care priveşte şi redă în jurnal, totul pe un ton sumbru, prin prisma sfârşitului fatal intervenit la 1 septembrie 1944.

În 1944, anul morţii sale, romancierul Liviu Rebreanu era una dintre notabilităţile regimului antonescian. Director al Teatrului Naţional Bucureşti din 1940, la 11 februarie 1941 a fost numit şi director general al Teatrelor Naţionale, Operelor Române şi Spectacolelor în locul poetului Radu Gyr, destituit pentru că, în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941, s-a abătut de la codul funcţionarilor publici4.

Ca fumător învederat, Rebreanu avea probleme de sănătate localizate în zona plămânilor: bronşită, emfizem agravate la începutul anului 1941. "Greutatea de respiraţie a început să mă chinuiască. Nu ştiu care e pricina: bronşita, emfizemul, altele... N-am găsit nici un medic care să mă lămurească aievea. Pornim mereu de la bronşită sau de la emfizem, dar se pare că acestea nu ajung la ceea ce am eu"5, nota Rebreanu la 2 ianuarie 1944.

În ianuarie 1944, dr. Vasile Tiţescu, radiolog înrudit cu Rebreanu i-a depistat o formaţiune chistică (chist hidatic) la baza pulmonului drept. Diagnosticul a fost confirmat de un alt radiolog, dr. Ionel Jovin din Bucureşti. Chistul era operabil, dar Rebreanu a tot amânat să se supună intervenţiei chirurgicale6.

În primăvara anului 1944, starea sănătăţii lui Rebreanu s-a agravat, dar acesta nu făcea nici o conexiune cu vechile sale probleme pulmonare ci acuza o stare gripală. Când acestor probleme de sănătate li s-au adăugat necazurile pricinuite de bombardamentul din 4 aprilie al aviaţiei anglo-americane asupra Capitalei, Rebreanu s-a hotărât să se refugieze, împreună cu familia, la Valea Mare. Aici, la 4 km de Piteşti deţinea, din 1930, o casă şi o modestă proprietate funciară7.

Medicul Vasile Tiţescu, solicitat din nou, va descoperi adevărata cauză a simptomelor de boală considerate de Rebreanu drept gripă: agravarea problemelor pulmonare prin apariţia unor focare de bronho-pneumonie8. Ministrul Ion Petrovici, convins că boala lui Rebreanu este "o suferinţă trecătoare" a delegat, la 8 aprilie 1944, pe Corneliu Moldovanu să preia temporar conducerea Teatrului Naţional, învestindu-l cu puteri directoriale depline9.

în lunile următoare, aflat la Valea Mare sub îngrijirea doctorului V. Tiţescu, a doctoriţei Pătrăşcanu şi a unui medic polonez refugiat de război în România, doctorul Tempelhoff, starea de sănătate a lui Rebreanu se va restabili. În iunie 1944, scriitorul botează pruncul nou-născut al prietenilor săi, familia Oprescu. Ascultă cu atenţie şi interes ştirile aduse de ginerele său, Radu Vasilescu, angajat la Radiodifuziunea Română, despre întâmplările din capitală. O fotografie din 20 iunie 1944 ni-l prezintă alături de fiica sa Puia Florica discutând "cele ce tocmai citisem"10.

La 9 iunie 1944, Rebreanu scria prietenului său N. Negulescu, refugiat la Vâlsăneşti, că a trecut "hopul cel greu" şi că speră să se "restabilească deplin". Această evoluţie optimistă îl îndreptăţea pe Rebreanu ca, pe temeiul propriei experienţe, să-şi încurajeze prietenul şi el grav bolnav: "sunt sigur că boala ta se poate vindeca aproape deplin, numai tu să ai încredere în tine însuţi şi în puterile tale de regenerare"11.

La sfărşitul lui iulie, "vin prietenii să-l vadă ... într-o zi, iată casa plină de musafiri: Ion Petrovici, Ludovic Dauş, Constantin Baraschi, Mihail Sorbul, Camil Petrescu. Tata stă de vorbă întreaga după-amiază, iată, cu poftă, pentru întâia oară după atâta timp; berea, ne spunea, îi place mai mult ca oricând. Povesteşte cât i se pare de ciudat că nu regretă tutunul, ce-i fusese strict interzis. Nici nu-i mai poate suferi mirosul. Se fericeşte că a scăpat de un rău ce-i întreţinuse emfizemul ani de zile". O fotografie de la începutul lui august ni-l înfăţişează: "e singur pe terasă şi îşi revizuieşte notele literare"12.

Unii contemporani, necunoscând evoluţia spre bine a sănătăţii lui Rebreanu şi purtaţi de propriile interese făceau planuri pentru a-i lua locul în funcţia de director al Teatrului Naţional. Prin iulie 1944 "un literat din Comitet (Comitetul de lectură al Teatrului Naţional din Bucureşti - n.n.) s-a prezentat mareşalului Antonescu şi a stăruit să-i încredinţeze lui postul de director". Mareşalul i-a cerut ministrului Ion Petrovici înlocuirea lui Rebreanu, pentru că "având o maladie prelungită şi poate nevindecabilă, Teatrul nu este cârmuit aşa cum tre­buie". Ministrul a refuzat hotărât solicitarea Conducă­torului Statului care a replicat mâhnit: "Văd că nu am nici o trecere la dumneavoastră"13. Desigur ministrul Ion Petrovici n-ar fi adoptat această atitudine dacă nu ar fi avut anumite speranţe într-o evoluţie spre bine a sănătăţii lui Rebreanu. Se va fi convins de aceasta când l-a vizitat pe Rebreanu la Valea Mare la sfârşitul lunii iulie. În afară de aceasta, ministrul Ion Petrovici cunoştea şi aprecia calităţile lui Rebreanu de bun administrator şi om de teatru.

La începutul lunii august 1944, Rebreanu plănuieşte să călătorească la minister, la Pucioasa. Constatăm că prozatorul nu se manifestă acum ca un bolnav lipsit de vigoare, docil şi ascultător faţă de "asistentele sale medicale", soţia şi fiica, ci ca un om cu sănătatea restabilită, impunându-şi cu autoritate voinţa în pofida temerilor exprimate de "asistentele" sale. Rebreanu s-a arătat "neînduplecat şi dârz" faţă de împotrivirea soţiei şi fiicei care apreciau că "ar fi o nesocotinţă să înfruntăm căldura, praful, distanţa, zdruncinul, oboseala - într-un cuvânt tot ce este efort, cu desăvârşire interzis stării lui actuale". Deplasarea lui Rebreanu la sediul ministerului, la Pucioasa "a impresionat pe toţi" cunoscuţii lui Rebreanu, care au socotit-o însă o imprudenţă14.

Ministrul Ion Petrovici a constatat că Rebreanu "era alb ca varul şi slăbit la jumătate". Rebreanu l-a înştiinţat pe ministru că "auzise de uneltirile colegului său de comitet şi venise să mă informeze că se simte mai bine şi e gata să revină în Capitală pentru a începe repetiţiile" (în vederea deschiderii şi desfăşurării stagiunii teatrale n.n.). Pus în alternativa de a alege între starea de slăbiciune vizibilă şi afirmarea fermă de voinţă a lui Rebreanu, ministrul a adoptat o atitudine sentimental - conciliantă: "M-am uitat la el înduioşat şi l-am rugat să-şi caute de sănătate liniştit"15.

Cunoscuţii lui Rebreanu din serviciile ministerului au opinat că "ar fi mai bine să mai zăbovim acolo ca să se poată odihni puţin". Încrezător în forţele sale, Rebreanu a respins aceste sfaturi. "s-a împotrivit la fel de hotărât ca la dus, a decis să ne întoarcem imediat". Rebreanu a rezistat cu bine drumului de întoarcere la Valea Mare deşi fiica lui era îngrijorată de "faţa lui descompusă". Solicitările acelei zile de călătorie au fost resimţite totuşi de Rebreanu. "Acasă s-a culcat imediat. A băut numai puţin lapte făgăduind că mâine va mânca mai mult. Dar mâine a fost şi mai fără poftă, încă mai obosit". A doua zi a rămas mai departe în pat. "To­tuşi pe înserate s-a instalat în terasă, să-şi încânte auzul de glasul privighetorilor" (deşi s-a deplasat fără ajutorul "asistentelor" - n.n.). S-a ridicat singur pentru a se duce în pat, dar s-a împiedicat de covor şi a căzut16.

La o săptămână după vizita lui Rebreanu la Pucioasa, ministrul Ion Petrovici "s-a repezit" până la Valea Mare. A constatat că Rebreanu "zăcea prăpădit. Abia mai putea să rostească o vorbă-două"17. Petrovici situează această vizită pe la 20 august, dar, ţinând seama de faptele pe care le expunem în continuare, vizita lui trebuie să fi avut loc mai devreme, pe la 15 august.

Medicii curanţi din Valea Mare au constatat că "suferinţei pulmonare i se adăugaseră crize cardiace". Rebreanu scăpase de bronho-pneumonie, dar rămânea cu chistul hidatic, care trebuia operat, acţiune imposibilă datorită apariţiei crizelor cardiace. "S-a decis un consult cu medicii din Bucureşti. Au venit: profesorul (Costache) Lupu, Bazill Theodorescu, Gheorghiovan Popescu". Bolnavului i s-a recomandat odihnă la pat, "tonice cardiace, hrană - chiar artificială, cu ser glucozat - ventuze, fricţiuni pe mâini şi picioare şi câte o cafea"18.

Se pare că acest tratament l-a pus din nou pe picioare pe Rebreanu, căci la 23 august 1944 îl aflăm în Bucureşti. La baza acestei afirmaţii se află informaţiile conţinute într-o nouă sursă documentară19 intrată în ultimul timp în atenţia istoricilor. Această sursă ne permite să aducem precizări inedite asupra stării de sănătate şi acţiunilor lui Rebreanu, după vizita la Pucioasa şi asupra cauzelor şi împrejurărilor ce i-au provocat moartea.

Autorul acestei surse, englezul Ivor Porter a fost lector de limba engleză la Universitatea Bucureşti în 1939-1941, deci un om familiarizat cu locurile şi oamenii, cu mediul despre care scrie. A revenit în România în decembrie 1943 ca agent al forţelor speciale britanice (S.O.E.) cu misiunea de a impulsiona mişcarea de rezistenţă antihitleristă din ţară, reprezentată de Iuliu Maniu. A fost însă capturat şi închis. Încă din 1940, Ivor Porter l-a cunoscut pe V.C.S. (Rică) Georgescu ce avea un rol important în mişcarea de rezistenţă condusă de Maniu. Aflaţi amândoi în închisoarea Serviciului Special de Informaţii au reînnoit relaţia lor păstrând-o şi după eliberarea din închisoare în urma actului de la 23 august 194420.

În memoriile sale, Ivor Porter, reproduce relatarea prietenului său V.C.S. (Rică) Georgescu privind acţiunile acestuia din ziua de 23 august 1944 şi până a doua zi când s-au întâlnit, relatare în care este menţionat şi directorul Teatrului Naţional, Liviu Rebreanu. În după amiaza de 23 august 1944, când la Palatul regal avea loc audienţa mareşalului Antonescu şi apoi arestarea acestuia şi a principalilor colaboratori, Iuliu Maniu se afla ascuns în cabinetul doctorului Ionel Jovin. Aici a fost adus, sub pază, pentru tratament şi deţinutul Rică Georgescu, prilej pentru schimb de informaţii şi elaborat planuri de acţiune cu Maniu. "La orele 8 seara Maniu a părăsit cabinetul doctorului Jovin; cinci minute mai târziu Rică s-a îndreptat sub escortă către biroul colonelului Radu Ionescu (comandantul închisorii S.S.I. - n.n.), care nu se afla în clădirea închisorii". Rică Georgescu i-a dezvălui colonelului, ştirea arestării Antoneştilor ce-i fusese comunicată lui Maniu în timp ce se afla în cabinetul doctorului Jovin. "După ce a discutat situaţia cu colonelul Ionescu, Rică s-a dus la un magazin de delicatese să i-a ceva de mâncare şi nişte băutură pentru o petrecere la închisoare, în cinstea evenimentelor ş...ţ Pe la miezul nopţii, unchiul ei (al Lygiei, soţia lui Rică Georgescu - n.n.) generalul Manolescu, a venit la închisoare, să-l ia pe Rică la un dineu. Înainte de asta l-au condus pe colonelul Ionescu acasă cu maşina. Apoi, i-au lăsat lui Maniu un mesaj, la locuinţa acestuia, să vină şi el la petrecere când va putea. La marginea Bucureştilor, lângă drumul care coteşte spre Golf Club, au dat de un baraj românesc şi Manolescu, care conducea cu viteză şi cu farurile stinse, nu a putut frâna la timp şi un soldat l-a împuşcat pe directorul Teatrului Naţional care se afla pe scaunul de lângă el. În loc de petrecere au stat toată noaptea la spital unde prietenul lor a decedat"21.

În interpretarea şi comentarea acestui text se impune imediat precizarea că directorul Teatrului Naţional la care se face referire este Liviu Rebreanu şi nu Corneliu Moldovanu, directorul temporar după 8 aprilie 1944, căci acesta era în viaţă la 8 septembrie 1944, când a fost înlocuit în funcţia de director al Teatrului Naţional Bucureşti, cu Victor Eftimiu22.

Textul atestă că în seara de 23 august 1944, Rebreanu se afla în compania generalului Ion Manolescu, urmând să se deplaseze împreună cu acesta din Bucureşti la dineul organizat la locuinţa generalului din Periş. Starea sănătăţii lui Rebreanu trebuie să fi fost bună de vreme ce suportase deplasarea de la Valea Mare, fără să mai fie însoţit de "asistentele medicale", şi mai ales se pregătea să ia parte la o petrecere desfăşurată la o oră târzie din noapte în afara Bucureştiului. Venise el pentru a-şi îngriji sănătatea în Capitală? Presupunem că venise de fapt pentru a începe repetiţiile la teatru, în vederea stagiunii teatrale de toamnă conform promisiunii făcute ministrului.

Generalul Ion Manolescu era administratorul unuia dintre domeniile regale şi şeful Serviciului juridic din Comandamentul Militar al Capitalei. Situaţia finan­ciară excelentă şi poziţia în ierarhia militară îi permiseseră să-l ajute pe Rică Georgescu, directorul general de la Societatea Româno-Americană, omul de legătură a lui Iuliu Maniu cu Serviciile Secrete britanice, arestat la 16 august 1941. Generalul Manolescu era unchiul Lygiei, soţia lui Rică Georgescu , fiica lui Sever Bocu, şeful organizaţiei din Banat a P.N.}. Împrumutându-i lui Rică Georgescu o importantă sumă de bani, generalul Manolescu l-a ajutat pe acesta ca, după arestare, să probeze ancheta­torilor de la Serviciul Special de Informaţii (S.S.I.) că el era şeful reţelei de informaţii descoperită de S.S.I. evitând implicarea lui Iuliu Maniu23. Mai târziu, Ion Manolescu a intervenit pe diverse căi pentru a îmbunătăţii situaţia deţinutului Rică Georgescu. Între altele, organiza la Periş dejunuri pentru ofiţeri din S.S.I., la care participa şi deţinutul Rică Georgescu. Poziţia sa de şef al Serviciului juridic din Comandamentul Militar al Capitalei i-a permis generalului Manolescu să obţină un regim de favoare pentru Rică Georgescu, în timpul arestului: ieşiri în oraş pentru tratament medical, detenţia într-o "celulă-apartament" în afara închisorii S.S.I., fără pază, unde locuia împreună cu soţia şi personalul de serviciu24.

Probabil situaţia lor de "români de peste munţi", ataşaţi civilizaţiei occidentale, dar aflaţi la Bucureşti, în mijlocul orientalilor "regăţeni", i-a apropiat pe bănăţeanul Manolescu şi pe ardeleanul Rebreanu. Pe de altă parte, amândoi făceau parte din cercul apropiaţilor lui Iuliu Maniu, al membrilor ori simpatizanţilor Partidului Naţional ţărănesc. Deşi strădaniile fruntaşilor P.N.ţ. de a-l atrage pe Rebreanu să se înscrie în acest partid nu dăduseră rezultate, să nu uităm că Iuliu Maniu fusese, împreună cu Elena Coşbuc, naş la căsătoria fiicei lui Rebreanu, Puia Florica cu Radu Vasilescu. Iar doctorul Ionel Jovin, unul dintre oamenii de mare încredere ai lui Iuliu Maniu se număra printre medicii curanţi ai lui Rebreanu. Între toţi aceşti ardeleni vieţuind în Bucureşti funcţiona, în sensul cel mai bun al cuvântului, o "solidaritate ardelenească". Aşa încât nu este de mirare că venit la Bucureşti, Rebreanu este onorat cu un dineu de către generalul Manolescu, iar după aflarea ştirii privind ieşirea României din război se pregătea să petreacă sărbătoreşte cu generalul Manolescu, Iuliu Maniu şi Rică Georgescu.

Rebreanu avea propria locuinţă în Bucureşti. Geamurile sparte la bombardamentul din 4 aprilie 1944 trebuie să fi fost reparate. În locuinţa cu funcţionalitatea refăcută stătea probabil ginerele său, Radu Vasilescu, întrucât i se cerea o prezenţă permanentă în Bucureşti ca salariat al Radiodifuziunii.

În seara de 23 august 1944, generalul Manolescu se afla în Bucureşti cu automobilul, pentru a-şi transporta invitatul, pe Liviu Rebreanu la Periş. După transmiterea la radio a proclamaţiei regelui către ţară şi a celorlalte documente (ora 22.30) anunţând, între altele, amnistierea deţinuţilor politici, generalul Manolescu s-a deplasat, împreună cu invitatul său la închisoarea Serviciului Special de Informaţii din Calea Plevnei pentru a-l lua la dineu şi pe Rică Georgescu. Se aflau acolo aproape de miezul nopţii. Dineul organizat iniţial în onoarea lui Rebreanu dobândeşte o nouă semnificaţie şi motivaţie transformându-se în petrecere consacrată ieşirii României din război şi înlăturării dictaturii antonesciene. Cercul invitaţilor se lărgeşte cu Iuliu Maniu căruia, negăsindu-l acasă, i se lasă o invitaţie.

Printre măsurile complementare schimbării de regim şi ieşirii din război s-a numărat atunci blocarea căilor de circulaţie din şi spre Capitală de către armată. În momentul în care generalul Manolescu şi invitaţii săi vroiau să iasă din Bucureşti, îndreptându-se către Periş, târziu, după miezul nopţii, barierele Capitalei se aflau deja sub controlul Armatei române (instituit după ora 18.30). Lângă drumul care coteşte spre Golf Club (Clubul diplomatic de azi) au dat de un baraj al forţelor române. Generalul Manolescu conducea în viteză şi cu farurile stinse şi nu a putut opri la timp la somaţia postului de pază. Un soldat a tras în automobiliştii refractari somaţiei, nimerindu-l pe directorul Teatrului Naţional, Liviu Rebreanu, care se afla pe scaunul de lângă şofer. Rănitul a fost dus la spital, unde a decedat. Întâmplarea i-a fost relatată de Rică Georgescu lui Ivor Porter şi redată de acesta în memoriile referitoare la misiunile executate în România. Ca agent al Serviciilor Secrete britanice, Porter era un om antrenat să reţină faptele, mai ales cele aflate în legătură cu un alt agent, Rică Georgescu. Poate a făcut şi un raport asupra lor, în zilele următoare sau când a revenit în Anglia.

Porter precizează chiar că s-a folosit de aceste rapoarte, ale lui şi ale altor agenţi, precum şi de însemnările personale, când şi-a redactat şi publicat memoriile, în 1989. Am făcut aceste precizări pentru a înlătura orice dubii în legătură cu exactitatea informaţiilor preluate de Porter de la Rică Georgescu şi care se referă şi la Rebreanu. Dacă Rică Georgescu i-a spus, iar Porter a consemnat, că directorul Teatrului Naţional a decedat în noaptea de 23 spre 24 august 1944, asta se poate explica, între altele, şi prin faptul că Rică a părăsit spitalul atunci când a aflat de la medici că rana este gravă, mortală, convins că rănitul a şi decedat ulterior (în scurtă vreme).

Nu este singura consemnare a morţii lui Rebreanu, înaintea datei reale de 1 septembrie 1944. Mama Monicăi Lovinescu, pe care evenimentele de la 23 august 1944 au prins-o în Bucureşti şi care, din cauza luptelor, nu a putut părăsi Capitala decât pe 26 august a sosit la Lucieni (jud. Dâmboviţa), unde se afla fiica sa, aducând "vestea morţii lui Rebreanu"25.

Rănit în împrejurările relatate mai sus, Rebreanu a fost internat în spital în noaptea de 23 spre 24 august 1944. Dintre rude, doar ginerele, Radu Vasilescu, aflat cu serviciul în Bucureşti, la Radiodifuziune, i-a putut cunoaşte situaţia şi l-a putut vizita la spital în măsura în care evenimentele intense îi vor fi permis. Tot el s-a ocupat probabil de formalităţile şi pregătirile necesare deplasării bolnavului - cu o ambulanţă? - la Valea Mare unde putea fi îngrijit mai bine, credea el, de familie, protejat şi de pericolele create prin luptele ce aveau loc împotriva forţelor germane ce încercau să pătrundă în Capitală. Dar această deplasare nu s-a putut realiza înainte de 26 august 1944, când principala grupare de forţe germane ce asediau Capitala a fost înfrântă, degajând căile de comunicaţii înspre Ploieşti, Târgovişte şi Piteşti.

Fiica lui Rebreanu, Puia Florica, poate nu a cunoscut dar, mai degrabă, nu a vrut să menţioneze, în jurnalul publicat, rănirea lui Rebreanu la 23 august 1944. Amintirile sale, publicate în 1969, nu reproduc manuscrisul original al jurnalului ci conţin un jurnal comentat. Aceste amintiri cuprind pentru luna august 1944, consemnări generale, un fel de sinteză despre starea nesatisfăcătoare a sănătăţii tatălui său. Abia începând cu 27 august 1944 când Rebreanu era la Valea Mare se reproduce manuscrisul original, consemnarea zilnică a faptelor. De aici presupunerea noastră că autoarea a dorit sau a fost nevoită să ocolească publicarea anumitor fapte. Rănirea lui Rebreanu în contextul evenimentelor "insurecţiei conduse de P.C.R."şi consecinţa-moartea, nu puteau fi publicate la 1969. Era ceva ce ar fi întunecat măreţia actului de la 23 august 1944. Pe de altă parte, faptul că un înalt funcţionar al regimului antonescian şi un apropiat al cercurilor politice naţional-ţărăniste, cum era Rebreanu, a fost rănit în contextul cotiturii de la 23 august 1944 putea deschide calea unor interpretări nefaste nu numai pentru imaginea defunctului, dar şi pentru membrii familiei. Nu excludem nici posibilitatea ca autoarea să fi considerat că decesul părintelui său s-a datorat vechilor probleme pulmonare şi cardiace, că rănirea de la 23 august 1944 nu a avut un rol semnificativ în acest proces, motiv de a o trece sub tăcere. Numai consultarea manuscrisului original din jurnalul Puiei Rebreanu ne va lămuri dacă ea a notat ceva în legătură cu rănirea lui Rebreanu, internarea la spital în Bucureşti şi revenirea la Valea Mare. Externat din cauza aglomerării spitalului cu răniţi în urma luptelor de la periferiile Bucureştiului şi a bombardamentelor aeriene germane sau datorită perspectivelor optimiste de evoluţie a rănii, Rebreanu s-a aflat, în mod cert, la Valea Mare, la 27 august 1944.

În zilele următoare, familia şi medicul curant au constatat treptat o evoluţie îngrijorătoare a bolii. Necazurile erau de natură cardiacă, dar i-a alertat mai ales în special mărirea excesivă a ficatului. La 29 august, Rebreanu însuşi (ceea ce denotă starea lui de luciditate!) "a hotărât să plece la Bucureşti, pentru a se interna la clinica doctorului Lupu care, consultându-l în câteva rânduri, îi cunoştea profund boala. Ť...ť Radu (soţul Puiei n.n.) a plecat spre Capitală să aducă o ambulanţă de la Crucea Roşie"26. Vom observa că bolnavul Rebreanu, când suferea doar de plămâni şi crize cardiace se putea deplasa cu automobilul, dar acum rănit fiind necesita transport cu ambulanţa. În împrejurările de atunci "ambulanţa sanitară cu Radu, după multe greutăţi întâmpinate" a sosit la Valea Mare abia pe 31 august. A plecat înapoi fără Rebreanu "era inutil să-l mai ostenim. Cu greu ar fi putut îndura zdruncinul şi distanţa..."27. Aducerea rănitului din Bucureşti la Valea Mare, la 26 august 1944, deşi păruse pe moment o soluţie bună, a avut în final consecinţe nefaste, împiedicând în împrejurările concrete de atunci o intervenţie medicală rapidă benefică bolnavului.

Gravitatea rănii din 23 august 1944, complicaţiile declanşate de aceasta într-un organism subminat deja de chistul pulmonar şi probleme cardiace, mijloacele insuficiente de atunci pentru combaterea infecţiei şi, mai ales, întârzierea reacţiei de a-l transporta într-un loc de tratament corespunzător - clinica doctorului Costache Lupu - au determinat decesul romancierului. Certificatul medical eliberat la cererea familiei de dr. V. Tiţescu, la 10 septembrie 1944 precizează că, "Liviu Rebreanu a sucombat ... suferind de Ťinsuficienţă circulatorie (asistorie)ť"28.

Liviu Rebreanu şi-a sfârşit viaţa ca victimă a imprudenţei prietenului său, generalul Manolescu, a situaţiei tensionate din ziua de 23 august 1944 precum şi a dezorganizării serviciilor sanitare şi de comunicaţii din zilele următoare ceea ce nu a permis o îngrijire promptă şi adecvată a marelui prozator.

Finalul a venit când nu împlinise 60 de ani.