Numărul curent: 36

Dezbatere:
Literatura Română în timpul comunismului de Alex. Ştefănescu


In după-amiaza zilei de 13 mai 2004, la sediul Uniunii Scriitorilor, în Sala Oglinzilor, a avut loc simpozionul cu tema Literatura română în timpul comunismului, primul dintr-o serie iniţiată de preşedintele Uniunii Scriitorilor, Eugen Uricaru. Ediţia inaugurală, organizată de Alex. Ştefănescu, s-a bucurat de participarea unor protagonişti al vieţi literare din ultimele decenii. Au prezentat comunicări: Gabriel Dimisianu, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Eugen Negrici, Alex. Ştefănescu.

S-au pronunţat, apoi, pe larg, asupra problemelor puse în discuţie Mircea Horia Simionescu, Ana Blandiana, Ştefan Cazimir, Nicolae Breban, Andrei Ionescu, Marius Tupan.

Dezbaterea a reprezentat un eveniment. Pentru prima oară după 1989, scriitori importanţi, specialişti în literatură, lideri de opinie ai vieţii literare au făcut o tentativă de a caracteriza şi de a evalua literatura română scrisă între 1945-1989. Ne facem o datorie faţă de cititorii României literare din a reproduce ample extrase din intervenţiile (scrise şi orale) ale participanţilor.

Intervenţia d-lui Mircea Martin, concepută sub forma unui studiu de mari proporţii, va fi reprodusă integral în numerele viitoare.

Nu au urmat represiuni imediate şi, în general, Tezele nu au mai putut aduce cultura la situaţia de subordonare totală faţă de politic, astfel cum ar fi vrut Ceauşescu. E adevărat însă că, tot în acel moment, lumea literară s-a văzut divizată. Au fost scriitori dispuşi să aplice Tezele şi să le elogieze, în special din rândurile acelora care, în '68, pierduseră nişte funcţii în administraţia culturală.

Au profitat de aceste Teze, ca şi de resuscitarea demagogică a ideii naţionale, scriitorii manifestaţi, în principal, în revistele "Săptămâna", "Luceafărul" şi "Flacăra", care au întins cât au putut de mult coarda patriotică, făcându-şi din aceasta şi un alibi pentru sprijinirea lui Ceauşescu. "Suntem cu Ceauşescu, pretindeau, pentru că el apără independenţa naţională".

Tezele din iulie preconizau o reîntoarcere la dogmatism care nu i-a reuşit totuşi lui Ceauşescu. Simţind acest lucru convoacă, după 12 ani, în 1983, o plenară ideologică la Mangalia, în care va critica mersul lucrurilor din viaţa culturală şi artistică, nemulţumit, fără să o spună direct, de neaplicarea Tezelor. Nu a reuşit, de fapt, decât să adâncească sciziunea din lumea literară şi să genereze câteva evenimente care exprimă tensiunile din mediul literar şi confruntarea de fond dintre scriitorime şi oficialitate. (Scandalul stârnit de plagiatul lui Eugen Barbu este un astfel de eveniment sau, derivând din el, scandalul creat de cazul N. Dragoş ş.a.)

Ultimul deceniu al dictaturii ceauşiste este un deceniu din nou al îngheţului şi al degradării formelor de manifestare culturală, de viaţă artistică, în ambianţa "Cântării României" şi a cultului grotesc al familiei conducătoare. Epoca este totuşi contradictorie. A fost Conferinţa scriitorilor din 1981, ultima care s-a ţinut sub regimul comunist şi unde aproape toţi vorbitorii au criticat politica culturală a partidului, drept care Ceauşescu nici nu a mai venit acolo, cum o cerea ritualul. Ceea ce putem constata este că toate aceste acţiuni de opunere, mai răsunătoare sau mai discretă, s-au mărginit o foarte lungă perioadă la protestul strict cultural. Adică nu erau vizate decât aluziv şi alte aspecte ale vieţii din România. Scriitorii au adoptat această tactică prudentă. Memoriile de protest - au fost câteva memorii semnate de mulţi scriitori - se adresau fie ministrului Culturii, fie preşedintelui Uniunii, nu direct lui Ceauşescu. Aceasta până când, de la un moment dat, protestul a început să vizeze şi aspecte politice, prin manifestările unor Dorin Tudoran, Paul Goma, Mircea Dinescu. Aceştia au ţintit, în scrisorile lor, în interviuri, către obiective politice. Mă întorc puţin la 1971 pentru a aminti că şi atunci a existat o reacţie de protest politic şi de disidenţă în sensul cel mai propriu şi anume aceea a lui N. Breban. Membru atunci al C.C. el a dezavuat public Tezele care erau un document oficial de partid. Acte de disidenţă politică propriu-zisă au fost şi acelea ale lui Dan Deşliu, cândva poet angajat, partinic, părăsind partidul în 1980 şi formulând critici severe la adresa acestuia şi a lui Ceauşescu. Au fost apoi acele acţiuni de solidarizare în jurul unor scriitori persecutaţi, al lui Mircea Dinescu, al Anei Blandiana, care trebuie măcar menţionate. Presupuneau asumarea unor riscuri printre care şi acela al interzicerii de a publica.

În încheiere aş rezuma în felul următor cele spuse până acum: în condiţiile oscilării între îngheţ şi dezgheţ cultural, generate de oscilările liniei politice a partidului comunist, scriitorimea a speculat în favoarea ei momentele de relaxare ideologică. Semnele dezgheţului, când au venit, au venit de sus în jos, ce e drept, dar şi în urma unor presiuni măcar psihologice exercitate de masa scriitoricească, de mediile literar-artistice care au năzuit tot timpul către liberalizare. Orice împrejurare prielnică a fost folosită şi astfel s-a ajuns la crearea unei literaturi şi la impunerea unor valori care, după opinia mea, infirmă teza vidului cultural din perioada comunistă.

Nicolae Manolescu: Aş avea foarte multe lucruri de spus, ca toţi dintre dumneavoastră, presupun, dar mai întâi aş vrea să salut, acest eveniment, care ar fi trebuit să se producă de mai multă vreme. Deşi după '89 disputele cu privire la literatura din anii comunismului au fost foarte vii, ele au avut mai degrabă un caracter, aş spune, emoţional şi de mărturii personale, decât unul de analiză cât de cât riguroasă a fenomenului cultural şi literar din acea perioadă. Şi când s-a făcut tentativa de a lua aceste lucruri în serios, s-a ajuns la discuţii mai degrabă de natură morală decât de natură literară. Nu spun că o componentă morală nu este obligatorie într-o asemenea discuţie când venim după o perioadă în care a contat foarte mult liniaritatea coloanei vertebrale a scriitorului, dar nu e mai puţin adevărat că problema aceasta depăşeşte cu mult sfera moralului şi ne pune, dacă vrem să facem istorie literară, în situaţia de a înţelege mai bine ce s-a întâmplat şi de a vedea ce facem cu această perioadă, sub ce unghi o tratăm. Aş propune, pentru viitor, căci înţeleg că vor mai fi astfel de întîlniri, următoarea strategie: să ne stabilim un număr de puncte de discuţie. Nu putem discuta tot, nu că n-ar fi interesant, ar fi prea mult. în al doilea rând, să încercăm să depăşim abordarea strict emoţională şi personală, care duce repede la culpabilizări şi la deculpabilizări. Sunt tot mai puţini cei care au apucat această perioadă de la un capăt la altul: generaţia noastră, care este în momentul de faţă cea mai aproape de senectute, dacă nu şi cu un picior în ea, a apucat cam jumătate, şi nu chiar jumătatea cea mai rea; s-au cam dus cei care ar fi putut să spună, să ştie anumite lucruri de dinainte. Şi aici este o problemă: nu avem bibliografia pe care o avem de regulă când discutăm alte perioade ale istoriei noastre literare. Foarte multe din lucrurile care s-au întâmplat şi care au avut consecinţe în opere, în literatură, au rămas într-o formă orală. Dacă ne vom adresa cărţilor, revistelor, ziarelor, deci bibliografiei aşa-zicând publice, vom avea surpriza că foarte multe lucruri nu sunt deloc cunoscute, nu sunt înregistrate. Cu dispariţia generaţiei de dinaintea noastră, suntem în situaţia de a nu mai şti cu exactitate nişte lucruri. Eu am urmărit de pildă câteva din cazurile astea, mai mult orale decât scrise: cazul Jar, la care s-a referit Dimisianu - mai nimic nu mai poţi găsi; de pildă, chiar ideea că el a fost provocat de Gheorghiu-Dej să spună nişte lucruri, spre a fi pedepsit apoi, nu apare nicăieri, nu e documentar probată. Deci eu nu pot să-mi bazez un demers de istorie literară pe ideea asta. E un folclor întreg în jurul tuturor acestor lucruri, neverificabil, spectaculos de cele mai multe ori, dar care mai mult ne încurcă decât ne ajută. Un fenomen inextricabil legat de tot ce s-a întâmplat, fără de care nu vom înţelege mare lucru este cenzura. Am citit mai multe cărţi despre cenzură, datorate lui Adrian Marino şi altora. Din păcate, nici una dintre ele nu pune exhaustiv problema cenzurii - ar fi şi foarte greu -, dar toate au, după părerea mea, tendinţa de a aborda lucrurile în stilul academic al lui Marino. Ideea ar fi: întotdeauna a existat cenzură. Bineînţeles că a existat cenzură şi în secolul XIX, cazul Propăşirea, cazul Hasdeu, şi în XX, Bogza etc. întrebarea este dacă vorbim despre aceeaşi cenzură ca în cazul celei comuniste. În al doilea rând, cenzura din perioada comunistă este aceeaşi de la un cap la altul? Evident, nu. Asta putem şti cu ochiul liber, fără să ne mai bazăm pe documente. Sunt cel puţin două cenzuri diferite, dacă nu chiar mai multe. Dar diferite radical; o cenzură, să spunem, de tip ideologic, în care lucrurile sunt foarte clare - ce merge şi ce nu merge; şi o cenzură mai laxă, care la un moment dat şi-a pierdut baza ideologică. După '77, Ceauşescu a desfiinţat cenzura. Noi ştim bine că nu a desfiinţat-o în fapt, dar a făcut totuşi ceva, a împărţit-o: de la redactorul-şef, care avea ştampila aia cu "Bun de tipar" - îi tremura mâna, toţi redactorii-şefi căpătaseră un Parkinson sui-generis - şi până la diverşi responsabili de la Comitetul Central şi de la Consiliul Culturii, toată lumea avea drept de cenzură. Era o varză, dar în România verzele funcţionează foarte bine; nu suntem nemţi, la noi, cu cât e mai amestecată situaţia, cu atât e mai multă eficienţă. Cenzura nu s-a comportat la fel în cele două perioade. Generaţia noastră, dacă îndrăzneşte să se compare cu cea de dinainte, greşeşte. Am fost cenzuraţi, fireşte, dar am reuşit totuşi să publicăm ce am scris. Ca să nu mai spun de ideea asta că cenzura e un lucru foarte simplu, o pereche de foarfece care taie! Ştim cu toţii cât de complicat era procesul de cenzură, ştim cu toţii că, la un moment dat, cenzura nu numai că nu a procedat exclusiv prin eliminare, cum îşi imaginează foarte mulţi naivi - chiar, am constatat, şi unii dintre autorii cărţilor de care vorbeam.

Cenzura dădea naştere unei literaturi, ne obliga să scriem într-un anume fel. Aici apare o nouă problemă, şi anume: cum citesc acum generaţiile care aveau, la Revoluţie, între 5 şi 15 ani? Vreau să vă spun că eu am făcut o experienţă, fără să-mi dau seama de la început de ea, cu studenţii mei: predând perioada comunistă, m-am trezit, cu trecerea anilor, după '90, că în ochii celor care mă ascultau era o tot mai mare nedumerire, vorba lui Zaharia Stancu de la întâlnirea din septembrie '71 cu Ceauşescu.

Şi, uitându-mă aşa la ei, mi-am făcut rapid un calcul şi mi-am zis: "Doamne, eu vorbesc despre Ceauşescu, care este o bună cunoştinţă a mea, dar nu şi a lor!". Mi-am petrecut un sfert din viaţă cu el pe cap. Dar copiii ăştia aveau, când Ceauşescu a fost înlăturat, vârsta pe care o aveam eu în timpul procesului lui Antonescu. Dar eu ştiam cine e Antonescu când el era judecat şi împuşcat? Habar n-aveam. Auzisem pe cineva vorbind în jurul meu, poate, dar nu mă interesa Antonescu deloc. Copiii ăştia aveau despre Ceauşescu exact percepţia mea despre Antonescu.

Alex. Ştefănescu: Simpozionul organizat în această seară de Uniunea Scriitorilor are ca temă Literatura română în timpul comunismului. Este primul dintr-o serie de simpozioane care vor avea loc în perioada următoare şi în cadrul cărora vor fi discutate probleme care interesează pe foarte multă lume - e vorba de lumea scriitorilor şi cititorilor. Prin "literatura română în timpul comunismului" înţelegem exact ceea ce spune această sintagmă - "literatura română în timpul comunismului" - şi vrem să aflăm, să schiţăm un răspuns la întrebarea dacă există o relaţie de determinare între regimul comunist şi literatură. Din punctul meu de vedere, de exemplu, care este unul printre altele, literatura nu datorează nimic regimului comunist, ideologia marxist-leninistă nu a generat literatură, literatura s-a scris într-un raport de ostilitate sau, în cel mai bun caz, de indiferenţă faţă de regimul comunist. Există şi câteva excepţii surprinzătoare - de exemplu, unele poeme ale lui Labiş, care încearcă - şi uneori reuşeşte - să transforme ideile marxiste în poezie; acestea sunt cazuri stranii, aşa cum sunt acelea pe care le-a semnalat cunoscutul explorator al mărilor şi oceanelor, Jacques-Yves Cousteau, care a descoperit că în zona unde sunt aruncate deşeuri radioactive şi unde se credea că nu mai există viaţă au apărut fiinţe care... se hrănesc cu deşeuri radioactive. Există deci aceste excepţii. Dar sunt doar excepţii. Acestea fiind spuse, voi da cuvântul primului dintre cei cinci "magnifici" care se vor produce în această după-amiază şi care au doar rolul de a provoca discuţia. Este vorba de cei cinci critici literari care şi-au premeditat intervenţiile. În rest contăm pe spontaneitatea dumneavoastră. Primul dintre cei care vor vorbi este d-l Gabriel Dimisianu.

Gabriel DIMISIANU: Nu este chiar inedit ceea ce voi spune eu aici, pentru că am avut prilejul, acum doi ani, mergând la Memorialul Sighet, invitat de Ana Blandiana şi Romulus Rusan, să dezvolt un subiect care are atingere cu ceea ce vrem să discutăm în această seară. Am vorbit atunci despre "îngheţ şi dezgheţ cultural", aceste variaţiuni de climat constituind cadrul în care scriitorii români au fost obligaţi să se manifeste în perioada comunismului. Voi recapitula în fond câteva momente ale istoriei vieţii literare postbelice, fără a mă referi şi la felul cum a fost literatura în această perioadă, la valoarea ei, lucru pe care probabil că îl vor face ceilalţi vorbitori.

Ceea ce voi încerca să spun, precizez de la început, se opune tezei "Siberiei spiritului", a inexistenţei valorilor culturale în anii comunismului. Teza, plastic formulată, au lansat-o observatori din afară ai fenomenului cultural românesc, cu unele ecouri şi în interior, mai ales la unii exponenţi ai celei mai noi generaţii literare, care găsesc în ea o confirmare a propriului negaţionism. Cine s-a aflat în miezul lucrurilor ştie însă că în epocă nu au fost numai geruri siberiene, ci variaţiuni de climat cultural, de "îngheţ" şi "dezgheţ", de încordare şi de relaxare, potrivit liniei politice generale a partidului comunist. Desigur, nici în momentele "bune" acesta nu s-a gândit să lase în deplină libertate cultura, să renunţe la control şi la "îndrumare", căci ar fi fost să-şi trădeze principiile constitutive.

1948 este anul care trage cortina de fier ideologică peste cultura românească. Semnalul, după cum se ştie, a fost dat de acel atac împotriva lui Tudor Arghezi, atac oficializat pentru că era comis în "Scânteia", organul oficial de presă al partidului comunist. Din acel moment conformarea faţă de tezele realismului socialist devine obligatorie. Pentru intervalul 1948-1953 putem vorbi într-adevăr, la noi, despre "Siberia spiritului", epoca celui mai compact dogmatism.

Am spus până în 1953 pentru că după moartea lui Stalin, după tot ce s-a întâmplat la Moscova, după Congresul al XX-lea al partidului comunist bolşevic, un val de "dezgheţ" ajunge şi în România, perceptibil în câteva evenimente din viaţa internă românească. Amintesc acel festival mondial al tineretului şi studentţilor din vara lui 1953 care, deşi organizat riguros de partid, deşi se înscria într-o acţiune propagandistică bine controlată, a însemnat, totuşi, fie şi prin faptul că au intrat mulţi străini în România, după cei 4 sau 5 ani de izolare totală, o mică deschidere. Până în '56, când are loc revoluţia ungară, se poate vorbi de o primă fază de dezgheţ ideologic. Chiar faptul că Labiş a scris acele poezii, de care vorbea Alex. Ştefănescu, lansând formula "luptei cu inerţia", exprima o tendinţă spre dezgheţ. Sau acea teză a "adevărului integral", pe care a expus-o Radu Cosaşu la un congres al tinerilor scriitori, este şi ea o expresie a acelei dezmorţiri de climat, repede reprimată din pricina evenimentelor din Ungaria. Regimul Dej, temător de contaminarea de spiritul Budapestei, declanşează o represiune de proporţii, în anii '57-'58-'59. Se fac procese politice scriitorilor (procesul grupului Noica-Dinu Pillat), se fac arestări de scriitori, a lui Vasile Voiculescu şi a altora. Tot atunci are însă loc şi un caz ciudat de disidenţă, acela al scriitorului proletcultist Alexandru Jar, disidenţă provocată, se pare, chiar de partid pentru a duce represiunea mai departe.

Potrivit cursului politic, anul 1964 este anul unei cotituri, Dej încercând o distanţare de Moscova pentru a se salva de fapt pe sine. Declaraţia din aprilie 1964, despre care s-a vorbit şi în ultimul timp, la împlinirea celor 40 de ani de la lansare, aduce în prim-plan linia naţională şi desovietizarea, ţelul fiind întâi de toate politic. Scriitorii au profitat de împrejurări în scopul regăsirii direcţiei culturale naţionale, al readucerii literaturii pe firul tradiţiilor proprii. Importantă a fost "reconsiderarea" (folosesc termenul de atunci) lui Titu Maiorescu, deschizând drumul reafirmării criticii, reintroducerii criteriului estetic şi renunţării tacite la realismul socialist. Au urmat anii de liberalizare relativă, dar reală, cu momentul de vârf în 1968, ca expresie a reorientării politice a partidului comunist, în acord cu noile împrejurări. Atunci s-au reluat şi legăturile cu Occidentul, un proces de care literatura a profitat. Viaţa Uniunii Scriitorilor a devenit şi ea alta decât fusese până atunci. A apărut posibilitatea alegerilor libere, libere până la un punct. Era ales prin vot secret Consiliul Uniunii iar Biroul, secretarii şi preşedintele erau numiţi de sus, selectaţi însă, ce e drept, din rândul Consiliului ales democratic. Mai târziu, pentru a echilibra forţele, scriitorii membri ai C.C. erau mandataţi din oficiu să participle la lucrările Consiliului.

De această epocă mai permisivă literatura, noua generaţie de scriitori au profitat cât au putut de mult şi probabil colegii mei se vor referi la felul în care au făcut-o şi la rezultatele acestei acţiuni. Eu mi-am propus doar să trasez nişte jaloane istorice. Urmează momentul '71 care este din nou al îngheţului şi care se datorează schimbării interne de curs politic şi faptului că Ceauşescu, întărindu-şi poziţia în partid şi în stat, şi-a putut da pe faţă adevărata natură, adevăratele porniri în raport cu literatura şi artele. Stalinismul lui fundamental, autoreprimat tactic în anii dinainte, atunci s-a manifestat deschis.

Tezele din iulie au fost readuse în atenţie acum câţiva ani de revista "Vatra", ca document nu numai al istoriei culturale, dar şi al vieţii politice, atestând o revenire la "îngheţ". Această revoluţie culturală a lui Ceauşescu a întâmpinat totuşi rezistenţă. Sunt încă dintre noi participanţi la o şedinţă de la Comitetul Central, când Ceauşescu a ţinut să se întâlnească cu o parte dintre scriitori, în toamna lui 1971, spre a mai pune un accent în legătură cu Tezele lui din iulie. Aici, pentru prima dată, scriitorii, o parte dintre ei, au manifestat nu numai reticenţă, dar au dezavuat aproape pe faţă un document de partid, începând cu Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii care, nemaifăcând temenelele de rigoare în faţa lui Ceauşescu, i-a adresat doar câteva cuvinte şi i-a spus că scriitorii îl roagă să explice ce este cu aceste Teze, ei fiind nedumeriţi. Ceauşescu s-a enervat, repezindu-l pe Stancu: "Ce să explic? Scrie acolo foarte clar! Să auzim şi alte puncte de vedere!". Acele alte puncte de vedere au fost aceleaşi cu cele schiţate de Stancu. Şi Eugen Jebeleanu, şi Marin Preda, şi Laurenţiu Fulga, dacă îmi amintesc bine, au vorbit în acelaşi sens, lăudând deschiderea partidului către cultură din anii dinainte şi arătând că se procedase bine. Era astfel indirect dezavuată închiderea din prezent. A. E. Baconsky a ţinut o cuvântare memorabilă, axată pe evocarea unei întâmplări semnificative din istorie: Papa Iuliu al II-lea dorise să viziteze Capela Sixtină în timp ce Michelangelo o picta, iar acesta a refuzat să-l lase pe Papă să-i vadă lucrarea înainte de a o termina. Sugestia era foarte clară: să nu se amestece puterea politică în ceea ce face artistul. Reacţia a fost de mare iritare, cel vizat pricepând aluzia.

Cu alte cuvinte, pentru ei era un personaj istoric, care ţinea de un trecut îndepărtat. Şi, atunci, cum citesc ei nişte romane în care totul sau aproape totul este într-un anumit cod? Oare peste cît timp aceste romane vor avea nevoie de glose, ca literatura veche, din antichitate? Toate codurile sunt schimbate, în primul rând cel literar. Lovinescu avea teoria binecunoscută, că se produce o mutaţie a valorilor estetice şi că noi, ŕ propos de filmul Troia care este şi la noi pe ecrane, nu mai înţelegem de fapt bătălia din Iliada, pentru că avem o altă etică decât aceea a grecilor vechi. La ei, zeii luau partea cui vroiau ei, la noi, dacă arbitrul ţine cu o echipă, iese scandal la Comisia Centrală de arbitraj a lui Ion Crăciunescu. Dar, în cazul nostru, nu e doar modificarea codului etic, e modificarea codului literar în totalitatea lui, cu toate componentele etice, religioase, politice, estetice etc. De aici apare necesitatea revizuirilor şi eu spun că asta e o problemă care ar merita o discuţie aparte. Degeaba se supără prietenul meu Eugen Simion pe cei care vor revizuire, spunând "Ce facem? Îi aruncăm peste bord pe Preda, pe Sadoveanu?". Nu-i aruncă nimeni nicăieri, hai să vedem cum îi mai citim, şi nu noi - noi mai avem codul încă -, cei care nu îl au. Eu am condus o lucrare de gradul 1, acum 6-7ani, a unui profesor din Dâmboviţa, despre Preda. Ce credeţi că a descoperit? A descoperit toate concesiile pe care gândirea lui Preda le-a făcut gândirii de tip comunist când scria Moromeţii, dar nu concesii în sensul că iubea colectivizarea sau comunismul, concesii dintre acelea care nu se văd. Eu am încremenit când am văzut cartea, o să apară şi mi-am spus "Da, dar toţi suntem în situaţia asta". Paul Georgescu avea o vorbă cînd îl întrebam eu pe jumătate ironic: "Coane Paul, cum puteai să scrii atât de prost în anii dogmatismului?". "Dragă, lasă asta - zicea el - problema era că nu îmi dădeam seama că scriu prost". De asta mi-e frică, nu că am făcut nu ştiu ce compromisuri, nu că ele se pot întoarce împotriva noastră şi putem să nu mai fim citiţi la un moment dat, dar că nici măcar nu ne vom da seama, vin alţii şi le găsesc şi ne mirăm noi înşine, cum m-am mirat eu citind lucrarea despre Preda. Revizuirea e necesară. Nu ne ajutăm doar pe noi înşine să înţelegem, dar întindem o punte către cei ce vin după noi şi într-un fel prevenim ceva care s-ar putea să fie îngrozitor - să nu mai fim citiţi, la un moment dat, deloc, nici unii, nici alţii. Nu numai Lăncrănjan să nu mai fie citit, ci nici Breban; nu numai Mihai Ungheanu, nici Negrici etc. Aici e problema. Avem uneori impresia că, dacă noi am rezistat, cum spunea Dimisianu, şi avea dreptate, mai bine, mai puţin bine, unii chiar foarte bine, înseamnă că gata, ne-am salvat. Mă tem că nu, mă tem că s-ar putea să avem nişte surprize imense şi ca propria noastră literatură, cea de după '65, cea bună, să treacă în ochii celor care vor citi după noi drept o literatură, cum să zic, ciudată. O tânără şi talentată prozatoare ne spunea, la o întâlnire a României literare, când încercam să discutăm nişte lucruri care îi priveau pe ei de fapt, pe scriitorii tineri: "Faceţi aceste discuţii ca să vă mai scoateţi un pic în faţă, că vă uită lumea". N-aş vrea ca această discuţie s-o facem ca să nu ne uite lumea. Dar pericolul de a fi uitaţi este cât se poate de real. Şi atunci, haideţi măcar să avem conştiinţa împăcată că am discutat onest aceste lucruri, după care, Dumnezeu cu mila. Nu cred că ne putem cu adevărat pune în pielea celor care vin după noi.

Eugen NEGRICI: Deşi trecută cu vederea, lipsa organicităţii este izbitoare în literatura în limba română, o literatură puternic înrîurită şi chiar confiscată adesea de factori extrinseci, de ordin ideologic, politic, religios şi moral-pedagogic. Totul sugerează precaritatea fenomenului artistic. Specifice lui sînt: defazările, rupturile tragice, sincopele, salturile şi recuperările violente, ivirea unor personalităţi compensatoare.

Istoricii literari, mînaţi de nobile şi mincinoase ambiţii patriotice, au ignorat aceste clare disfuncţionalităţi. Năzuind să fie în acord cu cele patru-cinci mari literaturi europene dezvoltate firesc şi organic, au exagerat amploarea şi conturul unor mişcări literare, le-au plasat paralel şi simultan cu cele din Occident şi au închipuit o succesiune firească de "vîrste" genetice.

Cu atît mai puţin s-ar putea vorbi, sub presiunea totalitară comunistă, de o dezvoltare organică a literaturii.

Vreme de o jumătate de secol (din cele trei jumătăţi cîte numără literatura română în sens modern), totul sau aproape totul a fost subordonat politicului sau a devenit o replică la politic.

După un îngheţ de mai bine de un deceniu (comunismul terorist) a urmat o liberalizare diversionistă (1964-1971), curmată de tentative de reîndoctrinare comunistă a lui Ceauşescu. Mizînd pe cartea naţionalismului, acesta a impus ţării o epocă de izolaţionism naţional-comunist şi de dictatură de clan. Ca în toate regimurile totalitare, nimic nu a putut fi firesc în România comunistă şi, cu atît mai puţin, într-un domeniu ca acela al literaturii, ce putea servi şi trebuia să servească propagandei de partid. Astfel, după o lungă perioadă în care, la indicaţiile consilierilor sovietici, nu a fost autorizată să apară şi să circule decît o literatură de tip propagandistic (realist-socialistă), iar literatura trecutului burghezo-moşieresc a fost epurată de tot ce contraveneau idealului comunist, deschiderea controlată din anii 1964-1971 a favorizat un salt recuperativ, întemeiat pe restabilirea frenetică a legăturilor cu literatura interbelică. Grăbiţi să umple golul, scriitorii cu drept de semnătură (mulţi din ei tineri) au recurs la ceea ce putea atunci să recurgă. Au refăcut, se înţelege, şi au reluat experienţele literare interbelice, modalităţi şi formule cărora le-au prelungit existenţa noastră dincolo de limitele fireşti. Este cazul lui Ioan Alexandru care a preluat formula poetică blagiană, şi cel al lui Nichita Stănescu, care a perfecţionat descoperirile poetice ale celui de-al doilea val al avangardei.

Cînd nu au apelat la trecutul mitologic al literaturii interbelice, s-au uitat cu jind spre grădina mirifică a Occidentului, importînd de acolo, în spiritul tradiţiei noastre de "progres prin imitaţie", nu ultimele experienţe artistice, ci cele din anii '50 (cazul formulei noului roman francez, pe care îl regăsim în proza noastră de după 1965).

În tot acest "fericit" răstimp, imixtiunile factorului politic nu au încetat. Cenzura şi-a perfecţionat treptat metodologia, ajutată fiind şi de serviciul de diversiune (secţia de legende) al Securităţii. Iar prezenţa neîntreruptă în viaţa literară a unei literaturi oficiale - de uz propagandistic şi servită de un număr important de condeieri - s-a constituit ca o povară constantă, cu efecte neaşteptate. Ea a devenit un morb, un virus agresiv împotriva căruia literatura adevărată a fost obligată să fabrice mereu anticorpi, să furnizeze replica şi să se apere în felul ei, bîjbîind după coridoarele libere.

După aproape 14 ani de la prăbuşirea sistemului totalitar, se constată o bizară inapetenţă pentru studierea literaturii apărute sub comunism. Se impuţinează în mod ciudat lumea interesată de acest subiect, care deschide perspectiva minunată a demolării, totdeauna excitantă, a idolilor. Cum ar trebui ea privită astăzi? în luările de poziţii din presa culturală, s-au configurat cîteva posibile soluţii. Sînt voci care, ignorînd numărul impresionant al anilor de regim comunist, cer închiderea acestei literaturi într-o paranteză istorică, într-un cavou, într-un sarcofag uriaş, precum cel de beton care acoperă, la Cernobîl, resturile "fumegînde" ale centralei nucleare ucigaşe.

Din motive uşor de priceput unii interpreţi ai fenomenului literar, făcîndu-se că uită sau impunîndu-şi să uite dramatismul şi insolitul perioadei în care a apărut această literatură, o tratează ca pe o continuare firească a celei interbelice.

În legătură cu această tragică perioadă, a reapărut în circulaţie o noţiune critică importantă lansată de E. Lovinescu şi, din păcate, folosită nu cu o necesară consecvenţă, ci cu o inconştientă inconsecvenţă: revizuire.

S-a vorbit despre caracterul imperios al revizuirii mai vechilor ierarhii, al situărilor critice, al catalogului cu note bune sau rele, întocmit uneori în spirit conjunctural-politic, de critici.

Practic, însă, pînă în clipa de faţă, cu mici excepţii, totul a rămas la nivelul simplelor proiecte şi, în locul unui uragan primenitor, peste cîmpul în ruină al criticii româneşti, atît de bine cultivat altădată, au trecut doar adierile firave ale unor simple intenţii. Unii au înţeles să reaşeze ierarhiile pe criterii strict morale, izgonind din literatură pe colaboraţionişti, oricît de talentaţi ar fi fost aceştia şi oricîte cărţi bune ar fi scris după un răstimp al rătăcirilor.

Micile retuşuri, şicanele tardive, plătirile de poliţe, decorările post-mortem, inversările de locuri, prin coborîrea celor supralicitaţi şi înălţarea creştină a ignoraţilor, a provincialilor din afara familiuţelor criticii ţin locul unui demers critic consecvent şi profund. Şi, în fond, care revizuire? Revizuirea a ce, a unor diagnosticări viciate chiar de la început, a unor verdicte date sub presiunea politicului sau ca o consecinţă indirectă a lui? Revizuiri am fi obligaţi, chiar obligaţi, să operăm doar în condiţiile unei evoluţii organice a literaturii şi a unei reorientări fireşti a orizontului de aşteptări care solicită, într-adevăr, "sincronizarea manifestărilor noastre sufleteşti" şi "actualizarea conştiinţei critice", ca să formulăm în termenii surprinzător de moderni ai lui Lovinescu. Or, prinşi în plasa de prejudecăţi, concesii şi prietenii, criticii formaţi în regimul trecut, pervertiţi de el şi care am parcurs alături de scriitori infernul, ezităm sau nu putem să tăiem nodul Gordian al chestiunii şi să spunem, fără făţărnicie, rea-credinţă şi frivolitate, ce trebuie spus. Atraşi de alte idealuri, cei din noile promoţii (debutaţi după revoluţie) par mai curînd indiferenţi la problema acelei literaturi pe care, în fond, o detestă integral.

Întrucît reprezintă a treia parte din întreaga creaţie literară românească, literatura epocii comuniste nu poate fi ignorată, dar ea solicită radical o instrumentaţie schimbată. Avem nevoie de o cotitură în interpretare, în modul receptării, de o modificare radicală în perceperea acestui trecut frisonant şi de un instrument de observaţie, adecvat tangajului ideologiei înrîuritoare şi patologiei stilistice totalitare. Totul se cuvine înţeles după alte reguli decît cele cu care ne-a familiarizat, de pildă, literatura interbelică.

Dacă ne vom întemeia cu consecvenţă demersul pe categoria semnificativului, vom putea recupera ca expresive şi interesante aspecte altfel - sub raport strict estetic - stinse sau datate. Valorile artistice, intrate şi aşa, ca orice valori artistice, într-un proces de perimare, nu trebuie să ne mai obsedeze. Dacă vom privi astfel lucrurile, ni se va părea demne de interes acest accident istoric înfricoşător care a fost comunismul şi tot ce s-a întîmplat din cauza şi în timpul lui. Vom putea cerceta suprafeţele arse şi iradiate, dar şi vegetaţia crescută acolo, respiraţia neobişnuită a plantelor, maturizările accelerate, excrescenţele fastuoase, fructele otrăvite şi urît mirositoare, germinările precoce, reproducerile fabuloase, numeroasele şi uimitoarele malformaţii genetice. Şi, dacă ne străduim, vom afla cum s-a dezvoltat totuşi vegetaţia în asemenea condiţii, care au fost locurile protejate şi zonele ei de refugiu. Căci e în adevăr uimitoare puterea de populare şi regenerare a acestei lumi iradiate.

Alex. Ştefănescu: Am să vorbesc despre modul cum a fost tratat folclorul în timpul comunismului. Dragostea partidului comunist pentru creaţia populară, de o consecvenţă remarcabilă, a deformat de fapt creaţia populară şi i-a pus în primejdie existenţa, ca o monstruoasă îmbrăţişare ştrangulatoare. Folclorul a fost de la început cenzurat, eliminându-se în mod special referiririle la mitologia creştină şi fiind scos din circulaţie un întreg gen - colindele de Crăciun. Concomitent, creaţia populară a fost interpretată tendenţios, în prefeţe, postfeţe şi note de subsol, în articole critice şi texte didactice, fiind considerată, printre altele, o expresie a luptei de clasă. Această acţiune de mistificare a mers atât de departe şi a devenit într-atât o parte componentă a ritualului cercetării folclorului, încât urme ale ei găsim şi în savantul tratat de Istoria literaturii române, vol. I, editat de Academia Republicii Populare Române în 1964, în plină perioadă de dezgheţ ideologic.

Selectarea tendenţioasă şi, în continuare, interpretarea tendenţioasă a creaţiei literare folclorice a condus în cele din urmă la forma maximă de mistificare: inventarea unui aşa-zis "folclor nou". Primul document al acestei mistificări îl constituie volumul Pe-un picior de plai. Folclor poetic contemporan, publicat de Teodor Balş, în 1957, la Editura de Stat Didactică şi Pedagogică. În cuprinsul lui găsim versuri în mod vizibil contrafăcute, aparţinând probabil unor instructori de la căminele culturale săteşti, unor autori de texte pentru brigăzile artistice de agitaţie sau lui Teodor Balş însuşi, poet minor şi lipsit de conştiinţă artistică. Cu timpul, fenomenul s-a extins, a devenit o practică cultural-propagandistică curentă.

Nu demult, în Memoria ethnologica, valoroasă revistă de patrimoniu etnologic şi memorie culturală editată de Centrul Creaţiei Populare Maramureş, cu sediul la Baia Mare (mai exact, în nr. 2-3/ 2002), a apărut un studiu clarificator pe această temă. Ioan Chiş Ster, autorul studiului, denunţă în termeni categorici aşa-zisul "folclor poetic nou" ca pe o creaţie caricaturală a unor activişti culturali din timpul regimului comunist care atribuiau în mod abuziv ţăranilor cântece de slăvire a stilului de viaţă impus de sovietici. Exemplele citate, ridicole prin lipsa lor de autenticitate, sunt edificatoare:

"Frunzucă verde de vie,/ Drag mi-e la gospodărie,/ Când viu sara din câmpie/ Văd lanu de grâu frumos,/ Suflă-l vântu-n sus şi-n jos,/ Mai îl suflă cătă soare -/ Drag mi-e că nu văd răzoare./ Frunză verde şi una,/ Bine-mi place a lucra/ pământu tot o tarla..." etc.

Această operaţie de falsificare a folclorului românesc pe bandă rulantă era, însă, în general cunoscută. Surpriza pe care ne-o oferă studiul o constituie reproducerea, în premieră, a unor adevărate versuri populare din timpul comunismului. Este vorba de un folclor clandestin şi subversiv, de o admirabilă expresivitate.

Sentimentele reale ale ţăranilor faţă de "gospodărie" (gospodăria colectivă), faţă de "pământu tot o tarla" etc. reies din acest folclor autentic, creat în timpul comunismului:

"Du-te, tătucă,-nainte/ Şi-i fă loc la preşedinte/ Şi-i sapă groapa-n pătrat/ Să încapă toţi din Sfat/ Că-am avut zece hectare/ Şi ne-o dat treizeci de are./ O, da' n-ai avut lădoi feştit,/ Cu ziar te-o învălit!"

Definiţiile de o ironie caustică date modului de viaţă comunist ca şi parodierea formulelor de proslăvire a comunismului ilustrează - încă o dată - rafinamentul creaţiei populare româneşti. În strigături care nu durează decât câteva secunde sunt concentrate idei politice mai ofensive şi mai subtile decât în romane de sute de pagini:

"Bine-mi pare că nu-s scris/ În partidu comunist.";

"Cine lucră politic/ Azi i domn, mâine-i nimic.";

"Ie-ne, Doamne, ce ne-ai dat/ Şi ne dă ce ne-ai luat.";

"Trăiască cine-a trăi,/ Trăiască comuniştii:/ Nu ne temem noi de ii -/ Muştele şi ţânţarii!";

"Frunză verde laba gâştii/ Să trăiască comuniştii,/ Frunză verde de săcară -/ Să trăiască până-astsară.";

"S-o suit frunza la munte/ Ş-o ajuns coada de frunte./ Da' coborât-o frunza jos,/ Iară-i coada unde-o fost."

Versurile "Ie-ne, Doamne, ce ne-ai dat/ Şi ne dă ce ne-ai luat", lapidare şi pline de dramatism, dar iradiind şi un fin umor, specific stilului aluziv, pot fi considerate esenţa mesajului secret transmis de ţărani unii altora sau lui Dumnezeu. În câteva cuvinte se concentra, sobru, elegant, disperarea unei lumi. Ceea ce părea o strigătură era de fapt un strigăt.

Eugen Negrici: "Dar-ar Dumnezeu să dea/ Să ardă baraca mea/ Să rămână numai parii,/ Să se-nţepe comisarii"...

Ana Blandiana: Eu vreau să fac două observaţii fără legătură între ele. Una de natură... existenţială şi alta de natură estetică. Cred că literatura în comunism pune problema, într-un caz particular, a raportului dintre scriitor şi putere, care există în toate epocile; în mod evident, în epocile libere această legătură este mai palidă, iar în epocile de dictatură, este foarte vizibilă. De fapt, lucrurile sunt destul de curioase, pentru că e clar că legătura între scriitor şi putere este mult mai greu de ignorat decât legătura între compozitor şi putere sau între pictor şi putere. Şi e ciudat, pentru că, în ultimă instanţă, scriitorul nu depinde de nimic material, are nevoie doar de un creion şi o hârtie, nu trebuie să i se dea nimic ca să scrie, în afara propriilor idei, iar în ceea priveşte cenzura, ea este întotdeauna post-factum, în timp ce în cazul cineastului, să zicem, sau a regizorului, el nu poate să-şi exercite arta din cauza cenzurii. Adică, în măsura în care nu i se dau bani să facă filmul, el nu mai există. Şi totuşi, scriitorul este mai legat de putere. Pentru mine, aceasta a fost o întrebare existenţială încă de atunci, iar concluzia mea este că această legătură ţine în primul rând de faptul că scriitorul se ocupă, în mai mare măsură, de idei, deci impactul lui asupra cititorilor este mai mare. Drept urmare nevoia dictatorului, să zicem, de a-l manipula, de a-l folosi ca imagine este mai mare şi, ceea ce este infinit mai important şi mai grav - iar eu am descoperit asta, în ceea ce mă priveşte, în timpul demolării Mănăstirii Văcăreşti - este faptul că scriitorul, în măsura în care rămâne, în măsura în care cărţile lui sunt opere de artă adevărate şi nu pot fi despărţite de propria lui viaţă şi de propria lui epocă, va răspunde pentru tot ce s-a întâmplat în perioada respectivă.

Revelaţia mea a fost că eu voi fi vinovată că s-a demolat Mănăstirea Văcăreşti, deşi, evident, nu depindea în nici un fel de mine să nu se dărâme. Dar dacă volumele mele vor rămâne, atunci se va zice că au fost scrise în timp ce se demola Mănăstirea Văcăreşti şi în ele nu se vorbeşte despre faptul că s-a demolat această mănăstire. Fac o mărturisire, Sertarul cu aplauze conţine, printre altele, acest sâmbure intuitiv, această nevoie de a vorbi despre demolarea Mănăstirii Văcăreşti, pentru că am fost contemporană cu ea.

În ceea ce priveşte cea de-a doua observaţie pe care vreau s-o fac, şi-mi pare rău că Nicolae Manolescu nu mai este aici, este următoarea. Vreau să-mi exprim mirarea faţă de perspectiva în care priveşte el lucrurile - despre cum se vor citi sau nu se vor citi cărţile scrise în comunism. Mi se pare aproape o glumă tipul de perspectivă pe care îl propune, pentru simplul motiv că - o să spun un truism, voi, care sunteţi critici, îl ştiţi foarte bine - o carte se va citi sau nu se va citi în timp în măsura în care ea va exista ca operă de artă. Asta nu are nici o legătură cu faptul că tinerii generaţiilor succesive vor şti sau nu cine a fost Ceauşescu, lăsând la o parte faptul că linguşirea tinerilor de către bătrâni este cea mai cutremurătoare dintre dovezile de inconsistenţă a lumii. Deci problema nu este că tinerii nu ştiu cine este Ceauşescu, problema este că tinerii trebuie să înveţe şi cine a fost Ceauşescu, şi cine a fost Antonescu etc., ca să înţeleagă cine sunt ei. Problema este că, atâta timp cât nu te interesează propria ta definiţie, nu ai cum să fii cineva. Ceea ce vreau să spun este că o carte, în măsura în care este o operă de artă, seamănă întotdeauna acelor picturi postrenascentiste italiene în care, pe coridorul unei mănăstiri, este pictat un peisaj în care, din anumite unghiuri, descoperi figuri de sfinţi. Evident, generaţiile următoare nu vor înţelege nici pe departe toate aluziile din epocă. Poate că va dispărea cu totul, în măsura în care a existat, sistemul esopic de aluzii. Dar, dacă este operă de artă, scriere va avea alte şi alte valenţe şi se va înţelege mereu mai mult sau mereu altceva.

Părerea mea este că trebuie să vă faceţi datoria, reală, de critici, pentru că generaţia noastră de critici a avut un fel de hiatus, mai mare decât cel al scriitorilor de după '90, adică pur şi simplu nu s-a continuat opera de analiză nici a ceea ce a fost, nici a ceea ce se scrie acum. Iar aceasta este o datorie reală, pentru că marea problemă a acestei perioade este că, din punct de vedere critic - şi este problema generaţiilor tinere de scriitori, în primul rând - este că nu prea mai există instanţe critice absolute, indiscutabile, pentru simplul motiv că cei mai cunoscuţi critici nu mai scriu la zi - Alex. Ştefănescu este o excepţie în privinţa asta - şi atunci nimeni nu mai dă note. Înainte, dacă debuta un scriitor, dacă scriau Raicu şi Manolescu de bine despre el, era clar că el era un scriitor. Acum nu prea mai este aşa. Dar, încă o dată, problema este doar a valorii artistice. Deci nu trebuie să linguşim generaţiile următoare, problema nu este să avem grijă să nu dispărem sau să nu fim uitaţi. În primul rând, uitarea se produce întotdeauna în salturi, deci legăturile se fac întotdeauna între generaţia nepoţilor şi cea a bunicilor. Întotdeauna tinerii sunt împotriva generaţiei părinţilor, evocă generaţia bunicilor ş.a. Nu trebuie să avem grijă dacă vom mai fi citiţi sau nu. Pur şi simplu, cărţile care există există, care vor rămâne vor rămâne. Problema cititului va fi a celor care vor fi sau nu vor fi în stare să citească. Convingerea mea e că vom fi citiţi.

Ştefan Cazimir: În cursul de anul I de literatură română se făcea literatură română veche şi folclor. Colegul şi prietenul meu George Radu îşi aduce aminte că am dat examen în semestrul doi la această disciplină; mie mi-a căzut o întrebare privitoare chiar la folclorul nou şi am răspuns cu aplomb, citând nişte versuri pe care de fapt le compusesem eu. Dar le compusesem cu intenţie parodică şi au fost acceptate de profesor, care m-a privit parcă uşor suspicios, dar n-a putut să mă contrazică, deşi eu spuneam versuri de felul acesta: "Foaie verde, măr domnesc / Partidul muncitoresc / ne-aduce belşug în ţară / cu reforma monetară". Asta a fost "nota de subsol". Acum, intrând în ceea ce voiam să spun despre tema dezbaterii noastre... Cred că esenţialul a fost spus puţin mai devreme de către doamna Ana Blandiana şi eu aş fi ilustrat aceeaşi idee cu un exemplu pe care îl avem mereu în minte: pronosticurile care s-au făcut în legătură cu opera lui Caragiale, şi nu de critici de talie joasă - au fost şi din aceştia -, ci de un critic de talia lui Lovinescu, care spunea: "După ce s-a bucurat de prestigiu…, va păstra în viitor o valoare mai mult documentară". La sfârşitul vieţii, în Titu Maiorescu şi contemporanii lui, Lovinescu a făcut amendă onorabilă şi a recunoscut că se înşelase, că există anumite adevăruri universale.

În perioada comunistă, şi înainte şi după '65, un fenomen pe care cred că l-am remarcat cu toţii - eu îmi închipui că s-ar putea face o teză de doctorat pe acest subiect - este marea dezvoltare, nemaiîntâlnită în nici o altă perioadă a literaturii noastre, a romanului cu cheie. Cronica de familie - roman cu cheie, ajungând până în contemporaneitate cu cele două capitole : Tinereţea lui Dabija 1 şi 2, în care toate personajele sunt recognoscibile şi tot veninul lui Petru Dumitriu se descarcă prin aceste nuvele; Bietul Ioanide şi Scrinul negru, Galeria cu viţă sălbatică şi câte alte exemple care s-ar putea înşira. Iar ca o lucrare de mai mică anvergură, ca o lucrare de licenţă, aş fi propus unui student - dar eu nu propun subiecte, îi las pe studenţi să aleagă - "Mogoşoaia în literatura română". Scriitorii erau îndemnaţi să meargă în uzine, pe ogoare, să cunoască viaţa oamenilor muncii, o făceau mai mult sau mai puţin, dar ceea ce cunoşteau cu toţii foarte bine era Mogoşoaia. Şi avem Mogoşoaia - ca locaţie, cum se spune azi - în Principele, în Galeria cu viţă sălbatică, în Marele singuratic ş.a. Cine mai stă astăzi, dintre noii scriitori, să decripteze aceste lucruri?

Acum, să pornesc de la o afirmaţie a lui Manolescu cu care sunt de acord, şi anume că cenzura nu numai că a tăiat pagini, că a înlăturat fraze, dar a şi creat o literatură. A creat-o nu numai prin faptul că a instituit în rândul creatorilor un anumit mod de a scrie, de a se autocenzura în primul rând pentru a nu fi supuşi altor factori de comprimare a gândului, dar au şi operat pe text. Eu am publicat acum câţiva ani un articol foarte lung, Călinescu şi cenzura, punând alături viaţa lui Mihai Eminescu în ediţia din '64 cu cea de a treia, un fel de ediţie definitivă pe atunci, din perioada interbelică. Şi este foarte instructiv să vezi cum Călinescu însuşi îşi modifică anumite expresii, sintagme, pentru a răspunde ingerinţelor cenzurii. De pildă, acolo unde scrisese, în Viaţa lui Mihai Eminescu, "pe actul de moarte al celui mai mare scriitor român, doi neştiutori de carte îşi puseră degetele lor grosolane", în noul text, "doi neştiutori de carte îşi puseră degetele lor bătătorite". Reducerea inspiraţiei erotice a lui Eminescu la o singură muză "răspunde nevoii de unificare a vulgului" - era în textul princeps. În textul revăzut, "răspunde nevoii de unificare a vulgului burghez". "Erotica lui Eminescu este, în fundamentul ei, genitală" - textul vechi. "Erotica lui Eminescu este, în fundamentul ei, suav genitală" - în textul nou. Şi un ultim exemplu, despre Eminescu - revizor şcolar: spusese, în textul vechi "Colindă satele ca un vechil luminat"; în noua ediţie, vechilul nu mai putea fi asociat în nici un fel cu un epitet pozitiv şi atunci a înlocuit "vechil luminat" cu "Pestalozzi ecvestru". Şi cu asta ajung de fapt la o chestiune de ordin metodologic. Dincolo de ceea ce îi interesează sau nu pe cititori, noi, ca filologi, avem un instrument, ediţiile critice. În momentul în care punem alături versiunea veche şi cea nouă, vedem în ce moment şi în ce direcţie s-au produs nişte transformări. Înclin să cred mai curând că aceste aspecte îşi vor pierde treptat interesul şi că nu vor rămâne în atenţie decât acele elemente care nu vor avea nevoie de glose. Lovinescu spunea că peste nu ştiu cât timp operra lui Caragiale va avea nevoie de tot atâtea glose ca şi clasicii antici. Nu s-a întâmplat acest lucru. Dacă o operă din anii comunismului va avea nevoie de glose, ea de fapt nu va mai trăi. Vor trăi cele care nu vor avea nevoie de asemenea comentarii.

Nicolae Breban: La strigătul de alarmă, puţin amuzant, al lui Manolescu, cred că Ana Blandiana a răspuns cel mai bine. Într-adevăr, noi uităm deseori că producem operă de artă. Răspunsul e simplu: dacă opera are valoare, va rezista, dacă nu, nu. Asta s-a întâmplat şi înainte de '48 şi se va întâmpla şi după. Şi încă o dată, a spus bine Ana Blandiana, e problema lor, nu a noastră. Problema noastră a fost în anii '60 să readucem în discuţie criteriile de dinainte de război. Mi-a plăcut ideea lui Mircea Martin cu hegemonia esteticului, dar, la un moment dat, esteticul a devenit dominant şi în estetic noi am putut fugi de intruziunea politică şi de cenzură. Prin estetic am putut să înfrângem, într-un fel, dogmatismul stalinist cu care a trebuit să luptăm ani de zile. A fost interesantă şi unirea generaţiilor. Noi am jucat împreună vreo trei generaţii de fapt: am fost noi, şaizeciştii, la noi s-au lipit, au debutat editorial, în carte, cerchiştii, ardelenii, Doinaş, Negoiţescu, Regman, Balotă, Cotruş, cu care am fost şi prieteni foarte apropiaţi, alături de care a fost generaţia Anei Blandiana, Ioan Alexandru, Constanţa Buzea, horribile dictu Păunescu şi alţii. Şi atunci am fost trei generaţii biologice sau semi-generaţii care am debutat împreună şi a fost într-adevăr semnul unei renaşteri literare. Sigur, a fost înfrânt şi primatul stalinist, au fost înfrânţi colegii noştri mai bătrâni, stalinişti. Adeseori se uită că noi nu luptam numai cu cenzura politică şi cu activiştii, luptam şi cu Stancu, cu Galan, cu toţi ceilalţi care, vrând-nevrând, ne duşmăneau pentru că au simţit că le piere pământul de sub picioare. Noi am luptat cu scriitorii din generaţia anterioară, care s-au aşezat în mari posturi şi care au devenit complicii Comitetului Central şi ai lui Gheorghiu-Dej. De altfel, eu sunt mândru că am scris şi că am încercat să mă exprim în vremuri grele, tulburi. Aşa cum s-a întâmplat şi în Evul Mediu, şi în Evul Mediu târziu, şi în Renaştere, şi în post-Renaştere, şi în absolutismul german, în timpul ţarismului rus (care a dat cea mai mare şcoală de proză a lumii, de la Gogol la Tolstoi, Dostoievski etc.). Am trecut prin groapa cu lei.

Vă mai spun ceva, care o să vă uimească. În volumul meu de memorii, pe care l-am publicat, vorbesc de tânărul Breban şi de firea mea uşuratică, superficială, de incapacitatea mea de a duce la bun sfârşit cel mai mic proiect -eram extrem de dezordonat şi de lipsit de voinţă. Or, dacă tatăl meu ar fi emigrat în America - a fost invitat în '46 de un amic, la Detroit, avea şi post, totul era gata -, dacă eu făceam şcoala în America şi deveneam scriitor american, nu cred că aş fi scris cărţi aşa de groase cum le scriu în România, nu cred că aş fi dus până la ultima consecinţă ceea ce nu place multor critici - acest psihologism abisal, această răscolire a straturilor fundamentale şi universale ale românului, pentru că eu cred că, prin abisalitate, eu şi încă câţiva avem acces la ceea ce este universal în om, în român.

Marius Tupan: Domnul Manolescu vorbea de mai multe feluri de cenzură. Însă au existat (şi) mai multe grupuri de cenzuraţi. După dezvăluirile care s-au făcut acum, observăm că mulţi scriitori au lucrat pe mai multe canale. Depinde cu cine stăteai la masă, depinde cu cine jucai tenis, depinde cu cine te întâlneai. Şi încă ceva: există oameni care ar trebui să îşi pună cenuşă în cap şi atacă colegii de stalinism. Mă gândesc la Nina Cassian, care îl atacă pe Baconsky - Baconsy s-a salvat în istoria literară, şi mulţi sunt ca el, iar oameni ca Deşliu (nu Deşliu însuşi, n-ar avea cum) care au încercat şi nu au reuşit să se salveze, continuă să vorbească, să creadă că au făcut ce au făcut, dar istoria nu confirmă.

Alex. Ştefănescu: Oprim deocamdată aici discuţiile. Vom reveni. Dezbaterea de azi n-a fost decât primul episod dintr-un serial.