Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Literatura română şi monahismul de Ioan Holban

Conexiunile dintre cult (religie) şi cultură sînt proprii mai ales zonelor unde ritmurile civilizaţiei au fost dublate de pulsul unui imaginar activ, bogat, somptuos, în efort continuu de a îmbrăţişa (explica, motiva, descrie, explora) lumea însăşi; altfel spus, acolo unde mitologia a „ameninţat“ mereu confortul material şi lenea de a gîndi ori de a visa ale oamenilor. Două sînt locurile cele mai vizibile ale acestor conexiuni. Mai întîi, în modernitate, la noi, istoria literaturii şi calendarul ortodox; aici se întîlnesc sfinţii „din zilele noastre“, ai cultului şi culturii, deopotrivă. Mai e posibilă sfinţenia şi azi sau ea rămîne doar a martirilor şi vremii lor? Biserica şi părinţii profesori creştini ne învaţă că da; argumentele nu vin doar dinspre predici, cursuri, seminarii, ci chiar din însuşi Calendarul sărbătorilor; iată: Antipa de la Calapodeşti, Gherman din Dobrogea, Calinic de la Cernica, Teotim, Episcopul Tomisului, Ilie Iorest şi Sava, Mitropoliţii Transilvaniei, Iosif Mărturisitorul din Maramureş, Vasile de la Poiana Mărului, Mitrofan, Patriarhul Constantinopolului, Ghelasie de la Rîmeţ şi Leontie de la Rădăuţi, Ştefan cel Mare şi Sfînt, Ioan Iacob de la Neamţ, Sfinţii Martiri Brâncoveni, Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache, Ioan de la Prislop, Iosif cel Nou de la Partoş, Antim Ivireanul, Chiriac Sihastrul, Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, Dimitrie cel Nou din Basarabi, Paisie de la Neamţ, Antonie de la Iezerul- Vîlcea, Nicodim de la Tismana, Onufrie de la Vorona, Sfîntul Ierarh Dosoftei, Pahomie de la Gledin şi Mitropolitul Varlaam.
Nume şi locuri din istoria mai recentă a unei arii geografice care se suprapune cu Răsăritul ortodox; dovedesc, înainte de toate, o dată mai mult, dialogul şi confruntarea de idei nu numai cu alte biserici şi credinţe, fixate într-un timp-epocă (cum îl numea V. Sklovski) strict delimitat sau cu sisteme filosofice şi filosofi care au decretat „amurgul zeilor“ sau chiar au exclamat „Dumnezeu a murit!“, dar şi cu spaţiul cultural, în general, cu cel literar, în special; din literatură sunt în Calendarul ortodox, cum se vede, Iosif, scriitorul de cîntări, Antim Ivireanul, Dosoftei, Pahomie de la Gledin şi Varlaam, Mitropolitul Moldovei. Prin aceasta, istoria literaturii noastre „vechi“ capătă alte înţelesuri; proza noastră, s-a spus, îşi are originea în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, poezia română modernă în Psaltirea lui Dosoftei, discursul critic, în Istoria ieroglifică a lui Cantemir, iar, de curînd, Nicolae Manolescu se amuza scriind că pînă şi delaţiunea îşi regăseşte rădăcinile în Scrisoarea lui Neacşu. Dosoftei, Antim Ivireanul, Iosif, scriitorul de cîntări, Pahomie de la Gledin şi Mitropolitul Varlaam fac încă mai explicită legătura dintre cult şi cultură; literatura română e singura dintre literaturile europene moderne ale cărei origini se află în gîndirea şi scrisul unor sfinţi ierarhi ai Bisericii creştine: Dosoftei e primul poet român modern, Antim Ivireanul e autorul primei „utopii creştine a perfecţiunii“ (cum dovedesc G. Călinescu şi Florin Faifer), iar Varlaam e primul polemist şi epigramist (zice G. Călinescu).
Deşi foarte vizibil, acest spaţiu al conexiunii dintre cult şi cultură, pe care îl delimitează istoria literaturii şi calendarul sărbătorilor Ortodoxiei noastre este restrîns pentru că acolo se regăseşte o ierarhie de valori: sînt oameni (scriitori) care au devenit sfinţi. Aria e, însă, mult mai largă pentru că, iată sînt mulţi scriitori care au fost hirotoniţi preoţi de mir sau au intrat în obştile de monahi de la mănăstirile noastre; Tudor Arghezi (Ion Theodorescu), în februarie 1900, s-a tuns în monahism la Mănăstirea Cernica, cu numele Iosif (părăseşte, însă, obştea din cauza unor pamflete la adresa mitropolitului Athanasie Mironescu), Gala Galaction (Gr. Pişculescu) este hirotonit preot în 1922, Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu), exponent de seamă al gîndirismului, s-a călugărit, în 1948, la Mănăstirea Antim, N. Steinhardt, monah la Mănăstirea Rohia, apoi, Daniel Turcea, pe care episoade biografice şi, mai ales, volumul Epifania l-au integrat între monahii unei mănăstiri unde se va fi retras în ultimii ani ai unei vieţi sfîrşite prea devreme sau Ştefan Baştovoi, unul dintre cei mai interesanţi poeţi din noua generaţie, călugărit, şi el, la Mănăstirea Noua Suliţă (Noul Neamţ) din Transnistria, preoţii şi poeţii de antologie Valeriu Anania, Ioan Pintea, Theodor Damian, Constantin Hrehor, Dumitru Ichim, Nicolae Jinga, Sever Negrescu, Ioan Petraş, Dorin Ploscaru, Mihalache Tudorică. O scrisoare a lui Ioan Alexandru, trimisă de la Berlin, la 17 aprilie 1968, lui Ion Cocora este, în acest orizont, foarte semnificativă: „Se pare că mi-am regăsit credinţa pierdută în Dumnezeu, cu adevărat şi până la moarte. E cea mai puternică lumină ce-a stârnit în sufletul meu vreodată: am devenit un altul şi mă voi strădui să rămân în Crist cu toate puterile. E singura salvare şi mediumul cel mai favorabil cunoaşterii adevărate: iubirea pentru altul, învingerea eului şi acceptarea luminii divine să lucreze prin tine. Timpul meu s-a umplut de sensuri şi profunzime. Agonia a încetat. Sunt în miezul lucrurilor slăvind dumnezeirea. Cred cu toată inima şi tot cugetul meu. Nu mai am nevoie de nimic lumesc pentru a mă simţi pe culmea omului. Păstrează taina ce ţi-o dăruiesc în numele Domnului Iisus – idealul sufletului meu“: poetul n-a făcut, însă, pasul spre pustia monahului, ci a rămas „în Christ, cu toate puterile“, între vămile pustiei poetului, dincoace de zidurile mănăstirii.
Ştim numele şi opera, consemnate, comentate în istorii şi dicţionare literare. Nu ştim, însă, decît în rare cazuri (N. Steinhardt şi Daniel Turcea sînt excepţiile), felul cum vor fi trecut scriitorii în haina monahală sau preoţească, aventura spirituală care va fi produs reconversia existenţei. Apariţia recentă a unei foarte inspirate cărţi semnate de Grigore Ilisei, Credinţe, mărturisiri, învăţăminte. Interviuri şi dialoguri (Editura Nicodim Caligraful, 2013), dă seama despre o asemenea experienţă trăită de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, trecută în rîndul maicilor de la Mănăstirea Văratec, cu numele Benedicta. Bibliografia impresionantă - Ion Creangă, Mihai Eminescu (1963), Surorile Bronte (1967), Sofocle şi condiţia umană (1974), Renaşterea, iluminismul şi destinul artelor (1975), Valori şi echivalenţe umanistice (1973), Portrete (2002) -, cariera universitară, de academician, activităţile din spaţiul public, cu rubrici permanente la radio şi televiziune nu lăsau să se vadă gîndul de a trece în monahism. De altfel, cartea în care Grigore Ilisei adună interviuri şi dialoguri cu aproape cincizeci de publicişti şi scriitori, între care se disting cele cu Nicolae Florescu, Mircea Mihăieş, Mircea Handoca, Nicolae Ţone, Tania Radu, Constantin Coroiu, Nicolae Prelipceanu, cu Grigore Ilisei însuşi, în cîteva rînduri, ca şi dialogurile „între muze“ cu Iosif Sava sînt, înainte de toate, expresia dimensiunii publice a personalităţii complexe care a marcat critica şi istoria literară, cercetarea umanistă şi comparatismul în cultura noastră contemporană.
Sacoşa din plastic, primită de Grigore Ilisei de la Elena Docsănescu, unde „se înghesuiau“ ziare şi reviste din perioada 1970 - 2005 este papirosfera care iveşte ceea ce s-ar putea numi, schimbînd puţin o sintagmă celebră, Zoe Dumitrescu- Buşulenga „par elle-même“. Credinţe, mărturisiri, învăţăminte dă seama, însă, şi despre felul cum se va fi produs reconversia spirituală şi existenţială; ultimele două capitole ale admirabilei cărţi alcătuite de Grigore Ilisei, Smerenii şi Mărturisiri testamentare, nu dezvăluie Epifania care nici nu poate fi descrisă, ci simpla experienţă trăită în smerenie de academicianul Zoe Dumitrescu- Buşulenga înainte de a deveni Maica Benedicta; „Nu oricine şi oricum se poate întîlni cu Dumnezeu. Calea spre El este rugăciunea, dar rugăciunea neîncetată, aceea care-L descoperă în noi, în imanenţa Sa, prin deschiderea noastră în iubirea desăvîrşită. Această experienţă care trebuie să fie ţinta finală a oricărui creştin adevărat, nu este descrisă nici de Sfinţii Părinţi care au trăit-o, ea fiind dincolo de puterile omeneşti de expresie. Epifaniile sunt covîrşitoare: să ne gîndim doar la Moise pe Muntele Sinai. În nevrednicia mea, am gustat doar de cîteva ori o bucurie inefabilă, prin dulceaţa şi liniştea ei, după împărtăşirea cu Sfintele Taine ale Euharistiei“.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara