Numărul curent: 36

Comentarii Critice:
Literatura oportunistă (II) de Ion Simuţ

Pe un fond de principii ideologice mereu reiterate, cu obstinaţia dog­matismului, fiecare gen literar îşi are arsenalul lui de mijloace, variabil de la o etapă la alta, însă respectând o credinţă unică, fără îngăduinţă pentru vreun scepticism: comunismul contruieşte cea mai bună dintre lumile posibile, iar conducătorii politici ai momentului merită osanale. Totul se petrece astfel pentru că aşa a vrut poporul. Patria nu poate fi decât comunistă, nu există alternativă şi, pe această temă, nu încap discuţii. Duşmanii acestei opţiuni trebuie exterminaţi. Revoluţia nu cruţă pe nimeni: "Trăim în miezul unui ev aprins/ şi-i dăm a-nsufleţirii noastre vamă./ Cei ce nu ard dezlănţuiţi ca noi,/ În flăcările noastre se destramă" - o spune răspicat, dar elegant metaforic Nicolae Labiş în poemul declarativ şi mobilizator Viitorul. Alţii, ca Victor Tulbure, invocă mai abrupt răzbunarea şi "mânia lumii muncitoare". Maria Banuş dărâmă cu patimă tot "bâlciul" vechii orânduiri. Demonstene Botez cheamă şi el la judecata aspră a săracilor "feciorul unui vechi chiabur". Comunistul Lazăr de la Rusca din poemul lui Dan Deşliu, omorât de "haita de chiaburi", stârneşte "ura mare, ura sfântă": "Vuiau munţii de mânie,/ vuia peştera pustie,/ vuia codrul cu izvorul/ şi vuia, vuia poporul". O ţară întreagă vibrează de furie: "A-nălţat duşmanu ghiara/ să lovească munca, ţara/ şi poporul, ţara toată/ cere pentru câini răsplată./ Cere dreaptă răzbunare,/ să răsune peste zare:/ - Cine spre popor cutează/ va pieri! ţara veghiază!" Patria ameninţată se apără prin tăria credinţei norodului: "Că doar patria-i norodul/ care îşi trudeşte rodul,/ nu chiaburii, lighioaie/ care umblă s-o jupoaie,/ s-o trădeze şi s-o vândă/ corbilor ce stau la pândă!/ Creşte tare, creşte zid/ dragostea pentru partid/ care-ndrumă, care-nvaţă/ pentru Pace, pentru Viaţă". În primii ani ai comunismului, fantasma duşmanilor interni şi externi creează o retorică înverşunată a urii de clasă, fără de care nu e de imaginat nici propaganda, nici poezia. Prinşi de o versificaţie zglobie, am putea astăzi cita la nesfârşit versuri ce hrănesc curiozitatea stranie a celui ce se lasă în voia farmecului desuet al proletcultismului, receptat la modul parodic. Nu putem furniza un rezumat mai bun pentru strădania ideologică a poeziei oportuniste decât afirmaţia apodictică, difuzată printr-o reverberaţie, a lui George Lesnea dintr-un poem recitat la toate festivităţile: "Partidul e-n toate: e-n cele ce sunt/ şi-n cele ce mâine vor râde la soare,/ E-n holda întreagă şi bobul mărunt/ şi-n viaţa ce veşnic nu moare". Scriu productiv şi cinic în stilul proletcultist: Mihai Beniuc, Maria Banuş, Eugen Jebeleanu, Miron Radu Paraschivescu, Mihu Dragomir, Eugen Frunză, Veronica Porumbacu, Nina Cassian, A. E. Baconsky, Alexandru Andriţoiu şi mulţi, mulţi alţii, victime postume ale unui oportunism deşănţat. Nimic sau aproape nimic nu rezistă din poezia publicată până prin 1960, nici un volum întreg, numai poeme izolate, cum ar fi Moartea căprioarei de Nicolae Labiş şi, eventual, ceva din poezia lui Geo Dumitrescu, un poet supraevaluat şi atunci, şi, în mod ciudat, şi astăzi. După 1960 vin poeţii generaţiei '60 şi balanţa estetică se schimbă în favoarea altui mod de a scrie poezie, deşi partidul, conducătorii, evenimentele istorice vor fi omagiate în continuare într-o literatură privită de critica nouă cu total scepticism. Dar poezia oportunistă persistă în anii '80 prin Ion Crânguleanu, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Nicolae Dragoş etc.

Pentru proză şi pentru dramaturgie era ceva mai greu de îndeplinit programul partidului comunist. Lupta de clasă şi caracterul partinic al literaturii rămân valabile, dar pentru a le pune în evidenţă era nevoie de un spaţiu tipografic mai amplu: desfăşurare epică, invenţie de situaţii, personaje aşezate într-un conflict ireductibil şi, bineînţeles, declaraţii ideologice. Zaharia Stancu în Desculţ (1948, prima versiune, urmată de altele) reconstituie (în limbajul epocii) viaţa ţăranului exploatat în regimul burghezo-moşieresc, cauză a răscoalei din 1907. Subiectul răscoalei din 1907 se extinde în Bijuterii de familie (1949) de Petru Dumitriu, Zorii robilor (1950) de V. Em. Galan. Mihail Sadoveanu în Păuna Mică (1948) prefigurează tema colectivizării. Eusebiu Camilar în Negura (1949) are ca subiect dezastrul războiului mondial, temă ce va reveni stăruitor şi la alţi prozatori, configurând clişeul soldatului hitlerist ca personaj negativ şi al soldatului sovietic ca personaj pozitiv. Pe tema războiului şi a eliberării, cel mai bun roman de epocă, dar impregnat de clişee, rămâne Străinul (1955) de Titus Popovici. Tot Titus Popovici dă în 1958 Setea, unul dintre cele mai interesante romane axate pe atmosfera vieţii rurale, cu portrete memorabile de ţărani şi pictură de epocă, în contextul reformei agrare din 1945.

Marile teme ale prozei oportuniste sunt colectivizarea şi industrializarea socialistă - victorii ale comunismului în cele două domenii ale vieţii sociale ai cărei actori sunt ţăranii şi muncitorii. Dar nu numai ei: activiştii de partid deţin rolul principal, al "înţelepţilor", deţinătorii adevărurilor şi ai soluţiilor de viaţă socială. Primele izbânzi, îndelung lăudate, sunt romanele: Mitrea Cocor (1949) de Mihail Sadoveanu, Temelia (I, 1951) de Eusebiu Camilar, Trandafir de la Moldova (1952) de Ion Istrati, Ogoare noi (1953) de Aurel Mihale, Bărăgan (I, 1954, II, 1959) - acestea pe tema colectivizării, iar despre edificarea socialismului în industrie: Oţel şi pâine (1951) de Ion Călugăru, Cumpăna luminilor (1952) de Nicolae Jianu, În oraşul de pe Mureş (1954) de Francisc Munteanu. Petru Dumitriu, june prim al proletcultismului, amestecă temele şi epocile într-o proză obiectivă, balzaciană pe alocuri, în care perspectiva ideologică a actualităţii (detestarea burgheziei şi a moşierimii, favorizarea ţăranilor şi a muncitorilor ca personaje învingătoare): Drum fără pulbere (1951) idealizează penibil contrucţia canalului Dunăre-Marea Neagră; Pasărea furtunii (1954) pune în context marinăresc conflictul de clasă; Cronică de familie (1955, versiune restrânsă, promoţională; I-III, 1957) oferă o frescă a unui secol de istorie românească, punând accentele ideologice recomandate, dar totuşi izbutind să sustragă realismului socialist multe episoade, valabile estetic şi astăzi. Proză cu activişti de partid, comunişti de rând (muncitori, ţărani), ilegalişti, oameni devotaţi prezentului comunist scriu şi mulţi alţii: Alexandru Jar, I. Ludo, Remus Luca, Nicolae Deleanu, Eugen Barbu, Laurenţiu Fulga, Constantin Chiriţă etc. şi chiar G. Călinescu în Scrinul negru (1960). Personajele sunt puse antitetic în serii maniheiste: de o parte, cele pozitive: modelul sovietic, ţăranul cooperator, muncitorul fruntaş, intelectualul angajat, ilegalistul, activistul de partid; de cealaltă, cele negative: fascistul, chiaburul, sabotorul, intelectualul evazionist, burghezul, aristocratul.

În deceniile cinci şi şase era aproape imposibil ca un scriitor să publice altceva decât ceea ce se supunea total exigenţelor ideologice comuniste. E de mirare că au putut apărea romane viabile, ce au supravieţuit epocii: Nicoară Potcoavă (1952) de Mihail Sadoveanu, Bietul Ioanide (1953) de G. Călinescu, Toate pânzele sus! (1954) de Radu Tudoran, Moromeţii (I, 1955) de Marin Preda, Groapa (1957) de Eugen Barbu, Glasul (1957) de Iulian Vesper. Cam atât rămâne viabil din romanul primilor cincisprezece ani de comunism.

În deceniile şapte şi opt, romanele oportuniste sunt semnate de: Paul Anghel, Al. Simion, Radu Theodoru, Petru Vintilă, Ştefan Luca, Nicolae }ic, Corneliu Leu, Platon Pardău etc., dar această literatură, din ce în ce mai puţin creditată, este eclipsată de o proză modernă, a cazurilor psihologice, a miturilor, a speculaţiilor livreşti, sustrasă în mare măsură circumstanţelor, în romane ale unor autori din generaţia '60. După 1960, peisajul estetic se diversifică mult. Literatura oportunistă este concurată întâi de literatura evazionistă (gen Ştefan Bănulescu), apoi de cea subversivă (în felul lui Marin Preda).

În dramaturgie, tezismul este la fel de devastator ca şi în poezie. Nimic nu se salvează din teatrul primelor două decenii. Poate că numai Moartea unui artist (1964) de Horia Lovinescu s-ar mai putea citi, că de reprezentat pe scenă nu cred că ar mai reprezenta-o vreun regizor. Un credit muzeistic putem acorda piesei Bălcescu (1949) de Camil Petrescu. Toate succesele, falsele succese ale epocii, relevă numai dogmatismul de serviciu. Mielul turbat (1954) de Aurel Baranga, satiră a birocratismului, nu iese din schematism; Siciliana (1960) aceluiaşi nu depăşeşte umorul conjunctural despre bucureşteanul tânăr, un inginer agronom, care caută să rămână pe toate căile şi prin toate intervenţiile în capitală. Trei generaţii (1956) şi Arborele genealogic (1957) de Lucia Demetrius mizează pe opoziţia dintre lumea aristocratică, degenerată, şi cerinţele actualităţii comuniste. Horia Lovinescu în Citadela sfărâmată (1955) vizează defazarea individualismului burghez în timpul revoluţiei socialiste. Al. Mirodan în Ziariştii (1956) înfăţişează viaţa în redacţia unui ziar comunist, implicat în biruinţa dreptăţii. Şeful sectorului suflete (1962), tot a lui Al. Mirodan, dezbate problema căutării omului ideal, capabil să se dăruiască celorlalţi, rezolvând-o în sfera umanismului socialist. Paul Everac, în Poarta (1959), Ferestre deschise (1960), Ştafeta nevăzută (1964), nu scapă de schematismele epocii, pe tema conflictului dintre individualism şi colectivism, cum nu scapă nici Al. Voitin sau Mihail Davidoglu, de asemenea mult creditaţi conjunctural. Nimic nu se salvează din teatrul primelor două decenii. Abia Marin Sorescu, Dumitru Radu Popescu şi alţii, după 1960-1965, vor aduce un suflu nou, demn de luat în seamă la un nivel valoric apreciabil.

Proletcultismul şi realismul socialist pot fi considerate numele oficiale, recunoscute şi afişate, ale literaturii oportuniste.