Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Literatura şi inteligenţa artificială de Ion Manolescu


Putem extrage mintea din creier?



Atît proza cyberpunk, cît şi cercetările de inteligenţă artificială din ultimele două decenii se ocupă consecvent de legăturile dintre corp, creier şi mintea umană. Romanele cibernetice ale unor William Gibson, Rudy Rucker sau Bruce Sterling abundă în personaje robotice preocupate să destructureze anatomia umană, în vederea obţinerii ,programelor" mentale cu care au fost înzestraţi creatorii lor. într-o manieră similară, teoreticieni ai inteligenţei artificiale de talia lui Hans Moravec sau Ray Kurzweil analizează parametrii creierului uman şi capacitatea de asimilare a dispozitivelor robotice, cu scopul de a descoperi un model comun de funcţionalitate bio-cibernetică.

în cazul prozei cyberpunk, extragerea minţii din creier şi accesarea de către roboţi a substanţei chimice şi mecanice a informaţiei (specifice oamenilor) se realizează printr-o dublă scindare între componenta organică şi ,ambalajul" care o protejează: mai întîi, între creier şi corp şi apoi, între minte şi creierul care o ţine închisă. Rezultatul unei asemenea operaţiuni de lobotomie conduce, pe de o parte, la dispariţia locaţiei fixe a conştiinţei, iar, pe de alta, la ruperea legăturii dintre gîndire (ca rezultat al activităţii conştiinţei) şi decizie (ca acţiune dictată de gîndire). Practic, între activitatea creierului-recipient şi cea a programului minţii introdus în acesta, se dezvoltă o incompatibilitate gravă. Drept urmare, se ajunge la o brizare totală a identităţii şi la explozia punctului de vedere; la limită, fiecare enunţ mental/verbal despre ,sine" devine unul auto-chestionant şi auto-relativizant.

O ilustrare elocventă a pulverizării identitare se regăseşte în gîndurile şi replicile personajului Stahn Mooney din romanul lui Rudy Rucker, Wetware (1988). în accepţiunea lui Rucker şi a personajelor-robot care dezasamblează neurologic oamenii, wetware ar fi un sinonim pentru conţinutul neuronal viu al ,ambalajului" corporal uman. Aproape fiecare enunţ conştientizat e dinamitat de imposibilitatea găsirii unui suport referenţial stabil, indubitabil: ,Stahn se descoperi pe sine (se descoperi pe sine?) într-un laborator foarte lung ş...ţ" Roboţii lui Rucker devin complet autonomi în romanul Software (1997), în care esenţa identităţii umane (soft -ul mental) este recuperată prin operaţii de chirurgie cognitivă. Mai mult decît atît, în urma ,reconstrucţiei" genetice, brizurile identitare sînt unificate, pentru a da un surplus de eficienţă roboţilor inteligenţi.



Lumea tiparelor informaţionale



Ca şi aşa-numitul ,Test Turing", menit să valideze presupusa autonomie a inteligenţei artificiale, experimentele mentale imaginate în cadrul romanelor SF şi cyberpunk din anii '80 pot fi corelate cu o serie de contribuţii de teorie robotică, dintre care cea mai cunoscută este aşa-numitul experiment informaţional al lui Hans Moravec. Inspirat de tezele pionierilor informaticii Claude Shannon (care, în 1948, descrie o cantitate matematică numită ,informaţie") şi Norbert Wiener, experimentul lui Moravec pune aceleaşi probleme de locaţie a conştiinţei şi decorporalizare a subiectivităţii pe care le ridică şi constructele ficţionale ale prozatorilor cyberpunk.

Considerînd că fiinţele umane există mai degrabă în forma tiparelor informaţionale decît în cea a prezenţei corporale, Moravec construieşte în volumul său de teorie robotică Mind Children. The Future of Robot and Human Intelligence (1988) un experiment mental. în cadrul acestuia, cititorului i se propune să-şi imagineze un pacient a cărui conştiinţă e extrasă din creier şi ,descărcată" într-un computer, pe parcurs creierul fiind distrus de chirurgul robotic care conduce operaţia.

Consecinţele transferului conştiinţei în computer ţin în acest caz nu numai de posibilitatea conceperii corpului uman ca ,ambalaj" perisabil şi a computerului ca repoziţionant al minţii, ci şi de revigorarea supremei utopii (distopii?) bio-tehnologice a postmodernităţii: dobîndirea nemuririi. Practic, din moment ce individul, odată ,uzat" sau ,depăşit", ,îşi" poate muta conştiinţa într-un ,nou model de corp", ,el" se poate păstra, proaspăt şi nealterat, într-o stare (stază?) inatacabilă de nemurire. Mai simplu spus, cînd corpul uman devine ineficient sau inutilizabil, el poate fi abandonat, cu condiţia prelevării şi salvării esenţei sale: mintea.

Chiar dacă atractivă tehnologic şi psihologic, prin debuşeele clonării sau ale fiinţării post-umane în ,moduri" şi ,materiale" corporale alternative, miza experimentului lui Moravec rămîne discutabilă din punct de vedere bio-etic. Obţinerea stării de nemurire prin mutarea programelor (gîndurile) din ,containerul" lor natural (creierul) în recipientul artificial (cipul de silicon), însoţită de ,descărcarea" tehnică a conştiinţei într-un computer (,locuinţă" la rîndul ei temporară a tiparului informaţional eternizat), presupune anularea unui întreg trecut biologic şi filosofic care afirmă caracterul unitar al fiinţei umane. De altfel, premisa teoretică a lui Moravec, că omul nu ar fi altceva decît un mesaj (depozitat într-un ansamblu biologic, dar nu intrinsec acestuia), a fost deseori criticată, atît în planul etic, cît şi în cel al politicilor tehnologice ale postmodernităţii - a se vedea, printre altele, reacţia lui N. Katherine Hayles în volumul How We Became Posthuman. Virtual Bodies in Cybernetics, Literature and Informatics, 1999.

Chiar şi aşa, însă, poziţia ,informaţională" în teoria inteligenţei umane şi artificiale cîştigă în ultimul timp din ce în ce mai mult teren. în ciuda obiecţiilor unitariştilor, care susţin că inteligenţa umană nu poate funcţiona în afara corpului biologic (v. Hubert Dreyfus -What Computers Can^t Do: The Limits of Artificial Intelligence, 1979;What Computers Still Can^t Do: A Critique of Artificial Reason, 1992 ş.a.), teza scindării ansamblului corp/creier/minte, ca şi cea a corporalităţii dispensabile, beneficiază în ultimul deceniu de sprijinul unui număr tot mai mare de argumente logice, filosofice şi tehnologice.



Spre o identitate post-umană



Din perspectivă filosofică, dezbaterea intra- şi extra-locaţiei mentale/cerebrale raportată la corporalitatea umană poate fi redusă la cîteva mari opţiuni teoretice. în opinia lui Ray Kurzweil (The Age of Spiritual Machines. How We Will Live, Work and Think in the Age of Intelligent Machines, 1999), racordată prioritar la experimentele mentale ale filosofiei şi logicii, acestea ar fi: poziţia platonică, a chestionării existenţei diferenţelor subiectiv/obiectiv; poziţia inexistenţei dezbaterii subiectiv/obiectiv, prin echivalarea conştiinţei şi a liberei voinţe cu iluzii ale limbajului, ,induse" de ambiguităţile acestuia; poziţia pozitivismului logic (Wittgenstein); poziţia carteziană (,Cogito, ergo sum"); poziţia mistică (proclamînd conştiinţa ca motor universal molecular); poziţia paradoxală (tip Hofstadter, care statutează imposibilitatea de a găsi răspunsuri logic satisfăcătoare la dezbaterea minte/corp şi subiectiv/obiectiv); poziţia intenţionalităţii conştiente (tip Turing, afirmînd că ,gîndirea e ceea ce gîndirea face"); poziţia cuantică (sugerată de Minsky şi dezvoltată printre alţii de Deutsch, afirmînd existenţa unei conştiinţe multiple, alternative sau a unei multiplicităţi de conştiinţe) şi poziţia unitariană - fără legătură cu cea a ,unitariştilor" corpo-mentali - (Kurzweil, pentru care fiecare din poziţiile enunţate anterior sînt invalide separat, dar corecte într-o corelaţie generală).

Toate aceste opţiuni teoretice pot fi discutate şi în termenii bio-psihologici ai apartenenţei şi proprietăţii identitare, aşa cum procedează, într-un melanj de filosofie cognitivă, teorie tehno-culturală şi ficţiune speculativă, Daniel C. Dennett, Hans Moravec, Rudy Rucker sau Ray Kurzweil: ,De fapt, nu va mai exista mortalitate spre sfîrşitul secolului 21. Nu în sensul pe care l-am ştiut noi. Nu şi dacă beneficiem de tehnologia de descărcare cerebrală a secolului 21. Pînă acum, mortalitatea ne era legată de longevitatea hardware -ului. Cînd hardware -ul se făcea praf, totul se termina. ş...ţ Pe măsură ce depăşim această limită şi ne mutăm în interiorul tehnologiei noastre computaţionale, identitatea ni se va baza pe evoluţia fişierelor mentale. Vom deveni software, nu hardware." (Kurzweil, op. cit.)

Pledoaria de inteligenţă artificială a lui Kurzweil nu coincide însă pînă la capăt cu cea din volumele teoretice de inteligenţă artificială ale lui Moravec sau cu cea din romanele lui Rudy Rucker cu roboţi conştienţi, autonomi şi înzestraţi cu ,personalitate". Pe de o parte, ca şi la Moravec sau Rucker, identitatea umană depinde la Kurzweil de permanenţa software -ului (creierul) într-un context în care hard -ul continuă să existe (fie şi facultativ, ca ambalaj corporal dispozabil). Pe de altă parte, spre deosebire de cei doi, Kurzweil nu echivalează mintea cu un soft încastrat cerebral, ci cu nişte fişiere (files) instalate în creier (adică în soft), ce pot fi oricînd transferabile. Pornind de la această nuanţare, procesul de ,downloading" identitar poate suporta o triplă etajare, pe traseul: creierul descărcat din corp - mintea descărcată din creier - fişierele ,mentale" descărcate din minte. în acelaşi timp, pasul suplimentar presupus de construcţia lui Kurzweil e susceptibil de a readuce în discuţie atît de dezbătuta teză a regresiei nelimitate din teoria computaţională a minţii umane şi a construcţiei iconice mentale.

În ce măsură evoluţia tehnologiei actuale va justifica transplanturile benevole de soft şi hard de la fiinţele uman la roboţi (şi vice-versa) rămîne de văzut. În orice caz, în argumentarea ipoteticului proces de autonomizare a roboţilor faţă de creatorii lor umani, poate fi adus şi exemplul concret al insectelor-spion - micro-dispozitive articulate, concepute cu scopul înregistrării, transmisiei sau distrugerii de informaţii confidenţiale. Astfel de ,organisme" robotice (cum sînt cele construite de Mark Tilden în laboratoarele federale americane din Los Alamos: gîndaci, lăcuste, păianjeni) funcţionează semi-autonom prin combinarea a două tehnologii: nervous-net şi neuro-net. Prima ar determina coordonarea motorie a insectei (cu precădere, mişcarea picioarelor), cea de a doua, procesarea stimulilor exteriori (prin intermediul implantării unui sistem computerizat ,neuronal"), care ajută la diferenţierea mişcării. Pe de altă parte, în astfel de situaţii, prezumtiva autonomizare robotică poate fi subminată de dificultăţile racordării mişcării la greutate: de pildă, deşi există şi ele în formă micro-robotică, muştele, albinele, fluturii şi libelulele electronice nu pot încă zbura, nici măcar semi-autonom (adică prin comandă la distanţă), din cauza greutăţii prea mari a componentelor; ele funcţionează doar printr-o ,suspendare" cablată, la fel ca maşinuţele de jucărie teleghidate prin fir.

Alte exemple nanobotice, descriind capacitatea roboţilor de producere şi reproducere ,autonomă", ca şi abilitatea lor de a reacţiona la influenţele mediului, pot fi discutate pornind de la seriale SF postmoderne ca Star Trek. The Next Generation şi ajungînd la experimente reale de laborator, cum ar fi cele de la MIT sau CalTech. Astăzi, dincolo de toate predicţiile literare ale lui Karel Capek sau Isaac Asimov, nanobotica sau computaţia cuantică par să fi trecut deja din zona ficţiunii speculative în cea a realităţii ştiinţifice şi a experimentelor tehnologice. Chiar dacă roboţii dotaţi cu inteligenţă artificială nu şi-au făcut încă apariţia nici în laborator, nici în viaţa noastră cotidiană, cercetătorii domeniului ne asigură că deznodămîntul bio-tehnologic e inevitabil. Avem nevoie de o serioasă scindare a propriilor noastre deprinderi culturale şi reflexe existenţiale pentru a accepta acest lucru.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara