Înapoi la pagina curenta

întoarcerea la cărţi:
Literatura și critica ei de Mihai Zamfir

Credem, în general, că literatura și critica literară – surori aflate rareori în bune relații – nu numai că se condiționează reciproc, dar și că parcurg trasee paralele. În principiu așa ar sta lucrurile. Numai că, la o privire mai atentă, observăm că amploarea contribuției literaturii la cultura națională dintr-un anumit moment nu e nici pe departe direct proporțională cu aceea a criticii. Dimpotrivă! Cele două surori duc o luptă continuă pentru stăpînirea cîmpului simbolic, fără a se împăca nici una cu supremația celeilalte.
Au existat în cultura europeană perioade de dominanță a comentariului literar (prin extindere – a celui filosofic, etic sau politic), precum și perioade de înflorire spectaculoasă a literaturii, cînd critica s-a mulțumit cu rolul comentariului secund. Nimic previzibil sau rațional în alternarea acestor forme tutelare: preponderența literaturii sau preponderența comentariului ascultă de legea de bază a istoriei – adică, orice ar spune Hegel, de Hazard, scris aici cu majusculă.
La scara Continentului și la cea a marelui timp, lucrurile devin și mai vizibile. În Antichitatea romană era retorilor și a gramaticienilor a venit după crearea unei literaturi latine variate; Marele Secol francez și domnia Regelui-Soare au oferit lumii o pleiadă de scriitori care au făcut epocă; în schimb, secolul următor, al XVIII-lea, a rămas în Franța secolul glosatorilor, al comentatorilor.
Imediat ce literatura română s-a încadrat ritmului occidental-european, ieșind din aria slavofanariotă, marile ritmuri continentale au devenit și la noi perceptibile. Fără îndoială că apariția unei literaturi de formulă nouă – literatură de tip apusean și de limbaj neolatin, îndeosebi francizant – a produs șocul salvator; comentarea și aprecierea valorică a literaturii noastre s-au înscris, fatal, întro fază ulterioară de evoluție. Criticismul, incipient în momentul „Daciei literare”, apare odată cu Junimea și cu transformarea criticii culturale (amatoristică și generală pînă atunci) în critică literară propriuzisă. Literatura noastră a intrat astfel în balansul universal dintre faze literare și faze critice.
Cum stau lucrurile acum, în România anului 2017, Românie aflată într-o prelungită și incertă „tranziție”? Perioada interbelică, producătoare a școlii critice excepționale întemeiată de Lovinescu și formată din marii „lovinescieni” (G. Călinescu, Șerban Cioculescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu etc.), a fost, în același timp, aceea a unei ecloziuni spectaculoase de literatură. Niciodată nu se înregistrase la noi asemenea bogăție de scrieri în toate genurile și speciile literare, asemenea suită continuă de capodopere. În numai un sfert de secol, de la sfîrșitul Primului Război și pînă în 1944, numărul operelor de primă mînă intrate în patrimoniul literar național a fost fără egal.
Instaurarea regimului comunist a frînt o evoluție culturală ce se anunțase prodigioasă. Teroarea absolută existentă la noi după ultimul război a modificat din temelie datele raportului dintre critică și literatură; în absența libertății de creație și sub domnia tutelară a cenzurii, alternarea naturală a epocilor „literare” cu cele „critice” s-a întrerupt la rîndul ei. Primele două decenii de comunism au văzut apariția literaturii-propagandă, unica permisă și încurajată de oficialitate. Ani de zile, literatura română adevărată a încetat să mai existe. Cînd, spre finele anilor 1960, s-a permis o semi-libertate atent supravegheată, ultimul cuvînt în materie culturală a continuat să-l aibă puterea politică. Aceasta a acționat prin ucazuri obligatorii; or, în aceste condiții, discursul teoretic și critic, precis orientat politic, a devenit dominant; îndrumările politico-ideologice au luat locul criticii literare, iar dirijarea literaturii s-a exercitat „de la vîrf”, prin articole de directivă cu aplicare obligatorie.
Literatura propriu-zisă produsă în această perioadă s-a văzut silită să nu contrazică frontal niciodată dispozițiile puterii, iar teoria ideologică, continuu actualizată, a dominat decenii la rînd literatura concretă. Operelor literare li s-a fixat sarcina primordială de a explica doctrina – și astfel poziția subalternă a literaturii n-a mai ridicat nici un fel de îndoială.
Dacă preeminența discursului autoritar comunist a făcut ca teoria să domine strivitor literatura, e de mirare însă că raportul de subordonare s-a menținut, în linii mari, și după decembrie 1989. În primii ani de libertate totală a presei și a tipăriturilor, scriitorii români, uluiți, au tăcut sau au practicat mai degrabă jurnalistica. Pînă la apariția unei noi literaturi, primul deceniu de libertate s-a consumat în experimente și în căutarea unui nou limbaj. Discursul teoretic a rămas astfel – tot el! – cel mai interesant, dominînd o literatură în căutarea propriei identități. Să adăugăm că disputele de idei în domeniul esteticului au luat curînd turnură politică, deoarece înfruntările de opinii din aria literară ascundeau adesea incompatibilități doctrinare.
Iată că, în literatura română, teoria domină de peste opt decenii literatura concretă. Tot ceea ce putem spera ar fi retragerea treptată și naturală a teoreticului în favoarea expansiunii, la fel de naturale și de bogate, a literarului.
Din păcate, nașterea unor mari talente nu-i în nici un fel predictibilă; ea se află, pare-se, sub aceeași condiționare a Hazardului, entitatea preferată a muzei Clio.