Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Literatura față cu reacțiunea de Nicolae Manolescu


Cam așa ar putea fi rezumată ideea cărții lui Virgil Nemoianu, O teorie a secundarului. Literatură, progres și reacțiune, apărută în engleză în 1989 și tradusă în română de Livia Szász, în 1997 și 2013, și, acum, în 2017, pentru volumul 7 din seria de Opere de la Editura Spandugino. „...Îndrăznesc să susțin că volumul de față, poate cel mai filosofic al meu, îmi place mai mult decât alte cărți scrise de mine”, declară autorul în Cuvântul înainte la ediție. Este, într-adevăr, o carte excepțională, căreia, în ce mă privește, i-aș prefera totuși Îmblânzirea romantismului din 1984, tradusă și ea în seria de la Spandugino, deși, în fond, o comparație e dificilă. O teorie a secundarului m-a determinat mereu să mă gândesc la maniheismul ideologic din anii 1950 și chiar de după aceea, care situa caracterul reacționar al unor opere (real sau presupus) printre cele negative și condamnabile, în opoziție cu acela progresist, care era considerat pozitiv și obligatoriu. Întreg realismul socialist s-a bazat pe această opoziție dintr-o lungă listă de trăsături, interzise sau recomandate propagandistic de cenzură, ale literaturii și artei. Lucrurile nu stătuseră la fel înainte de război, când E. Lovinescu, în Istoria civilizației (trilogie nesemnalată de Nemoianu în carte, din care, de altfel, exemplele românești, unele foarte potrivite, sunt sublime, dar lipsesc cu desăvârșire, exceptând câteva pagini referitoare la Blaga), nu dădea conceptelor nicio conotație ideologică. Sigur, epoca realismului socialist n-a contribuit cu nimic esențial la teoria lui Nemoianu, dar, cu toată grosolănia simplificatoare, ea se înscrie în categoria generală a legării fatale a literaturii de progresul istoric, aceea atât de viguros denunțată de autor din capul locului. E vorba de „ideea exclusivistă” a unei concepț ii „monolitice și (care) favorizează uniformită- țile”, constând în desconsiderarea caracterului secundar al literaturii, pe de o parte, și în preeminența factorului de progres în materie de creativitate artistică, în concordanță cu acela istoric.
În realitate, susține autorul, literatura este în esența ei reacționară, nu exclusiv, firește, dar creând un echilibru de care evoluția societății are absolută nevoie. E o concepție organicistă, în care continuitatea procesului e la fel de sau poate chiar mai importantă decât inovația, ariergarda decât avangarda. Scrie Nemoianu: „Problema fundamentală izvorăște din faptul că natura progresului în artă și literatură diferă fundamental de natura progresului social”. (Demonstrația de rigoare se face chiar în primul capitol.) Literatura asigură spatele frontului literar. Fie și sau poate tocmai fiindcă ea reprezintă secundarul complex al unor fenomene care au fost, de obicei, considerate principale pentru centralitatea poziției lor, deși nu au jucat niciodată un rol atât de important cum s-a crezut. „Studiul meu, scrie Nemoianu, se dorește, așadar, o explorare a secundarului, o teoretizare în jurul secundarului, dar și o celebrare a secundarului”.
Caracterul reacționar al literaturii este observabil la toate nivelurile textului: tematic, ideatic, moral, social, al conținuturilor și deopotrivă al formelor. Două opere îi servesc autorului în „documentarea” tezei lui: tragedia lui Shakespeare, Coriolan, și romanul lui Thomas Mann, Doktor Faustus. Analizele sunt profunde, atente la cele mai aparent neînsemnate detalii, pe alocuri laborioase, în felul de la Nicolae Balotă, și totodată strălucitoare prin mișcarea neobosită a minții autorului prin toate câmpurile literare și filosofice, pe care nu numai le ară cu mare grijă, dar le însămânțează pentru viitor.
Dificil de descris, cartea conține numeroase pagini (uimitoare acelea despre Leibniz și teza lui, a „multiplicității lumilor”, sau acelea care explică caracterul reacționar al limbajului) care ar merita relevate. Toate conduc spre o concluzie originală și surprinzătoare: „Dacă este adevărat că există o relație de adversitate între literatură și progresul istoric și dacă, în același timp, pare de dorit ca acestei relații să i se acorde o mai mare atenție și pondere în evaluarea generală a realității, atunci se naște, în mod firesc, întrebarea: de ce să nu apelăm la estetică drept ghid pentru lumea înconjurătoare? De ce ne încăpățânăm să utilizăm filosofia, istoria socială,politica, religia sau științele fizice ca modele pentru cunoașterea noastră sau chiar a modului nostru de viață, când știm deja – sau bănuim – că o asemenea decizie ne va plasa inevitabil pe terenul unui <principal> neînduplecat?” Un mai convingător omagiu a fost rareori adus esteticii. Unul cu atât mai binevenit într-o epocă în care secundarul e tratat, de obicei, ca o nișă în corpul masiv al preocupărilor principale ale oamenilor.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara