Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
„Literatura era singurul lucru care mă interesa pe lumea asta“ – interviu cu Sanda Oprescu – de Marina Vazaca

În cultura română, traducerile din literatura franceză au cu siguranţă cea mai îndelungată tradiţie şi consecinţe uriaşe, şi unice, în redeşteptarea latinităţii limbii şi în înnoirea ei pe direcţia aceleiaşi latinităţi. De aceea, cine traduce astăzi literatură franceză are şi marea responsabilitate de a se ridica la înălţimea acestei tradiţii şi de a o continua în spirit. Din fericire, sînt încă destui cei care o fac, în ciuda faptului că nu sînt îndeajuns sprijiniţi de politicile editoriale şi nici de evoluţia francofoniei. Printre aceştia, Sanda Oprescu este o figură exemplară: traduce de mai bine de jumătate de veac, avînd faţă de română şi franceză un devotament înnăscut, datorat situaţiei privilegiate a celor bilingvi, consolidată de pasiunea sa devoratoare pentru literatură şi de un incontestabil har creator, fără de care nu ar fi putut să-i aducă în română cu egală naturaleţe şi pe Zola şi pe Raymond Queneau, şi pe Balzac şi pe Sartre, şi pe Marguerite Yourcenar şi pe Diderot, şi pe Daniel Pennac, Julia Kristeva, Romain Gary, şi încă alţii, mai puţin celebri, care au cîştigat cu siguranţă odată cu trecerea lor prin filtrul unei asemenea maestre.
Cum însă traducătorul face legămînt de „anonimat”, pentru că trebuie să împrumute întotdeauna chipul şi glasul autorului din care traduce, m-am simţit datoare şi onorată să o rog pe Sanda Oprescu, cu prilejul aniversării vîrstei de 85 de ani, să vorbească măcar puţin despre sine şi despre relaţia sa cu autorii iubiţi sau… mai puţin iubiţi. Este o persoană fermecătoare, seducătoare, are un spirit viu, mult umor, interese din cele mai felurite, îi place să se declare frivolă, dar inspiră prietenii trainice pe care le cultivă şi le ocroteşte toată viaţa. Fiind în acelaşi timp retrasă, şi mai degrabă timidă, nu-i plac ieşirile la rampă, aşa că acest interviu, pe care a avut bunăvoinţa să mi-l acorde, pentru România literară, este cu atît mai preţios. (M.V.)

Dragă doamnă Sanda Oprescu, cu ani în urmă, mi-aţi încredinţat un document de familie cu mare valoare sentimentală, pe care l-am prezentat în România literară (nr. 18/1994) – era testamentul, mai mult spiritual, al străbunicii dumneavoastră, Iulia Aricescu, descendentă a Hrisoscoleilor. Am aflat cu acel prilej că ea este frumoasa doamnă din portretul pe care îl remarcasem încă de la prima noastră întîlnire: îmbrăcată în costum popular muscelean încins cu tricolor, priveşte peste timp (atunci am înţeles de ce transparenţa privirii ei îmi amintea întrucîtva de a dumneavoastră) şi zîmbeşte fin, cu o graţioasă siguranţă de sine. Portretul Iuliei Aricescu e mare, domină şi pare că ocroteşte salonul locuinţei dumneavoastră împreună cu alte două, mai mici, ale socrilor ei, părinţii revoluţionarului C.D. Aricescu. De altfel, cred că mi-aţi spus odată, fără alte lămuriri, că vă simţiţi apărată de aceste efigii. Cum aţi copilărit la „umbra” lor, cum v-aţi raportat la ei?

Portretele binevoitoare ale străbunicilor erau o prezenţă familiară, firească, dar părinţii mei îi evocau în special cînd era vorba să-mi atragă atenţia asupra unor lipsuri ale mele, spre îndreptare: „Ce-ar zice ei…”… sau „dac-ar vedea ei…”. Săracii, fără voia lor, mă moralizau. Pe bătrînii socri ai doamnei în costum muscelean îi iubeam realmente, pentru că am citit foarte devreme fragmente din Memoriile lui C.D. Aricescu şi cîteva scrisori între el şi tatăl său, din care „conflictul între generaţii” răzbătea dramatic, începînd chiar la nivel stilistic: scrisorile bătrînului cărturar erau împănate cu grecisme, iar ale fiului său cu franţuzisme! Între bătrînul domn îmbrăcat în caftan şi tînărul paşoptist în haine „nemţeşti”, aproape că nu mai exista comunicare, dar din fiecare rînd al scrisorilor părinteşti se făcea simţită o neţărmurită dragoste. Nici Iulia Aricescu nu era o persoană banală (dacă e vreo asemănare între privirile noastre, aceea este miopia!). Am citit şi cîteva din scrisorile ei adresate fiilor aflaţi pe front în 1877: remarcabil de vii şi de personale; mi-o amintesc pe cea în care descrie intrarea trupelor victorioase în Bucureşti şi defilarea lor pe Podul Mogoşoaiei, rebotezat Calea Victoriei. Da. Frumoase. Pe vremea aceea oamenii ştiau să scrie. Firesc şi fără clişee...

Faptul că aţi înţeles ce înseamnă conflictul dintre generaţii din chiar experienţa înaintaşilor din propria familie nu cred că v-a pregătit în vreun fel pentru marele „conflict” de clasă declanşat de instalarea comunismului, pentru atmosfera sumbră în care v-aţi trăit prima tinereţe. Aţi sperat că studiul literelor, chiar şi într-o atmosferă intens politizată, vă va oferi un refugiu?

Nici nu mi-a trecut prin minte! Eram şi foarte tînără. Nu mi-am ales studiile după criterii de acest gen; pur şi simplu, de altceva nu mă simţeam capabilă. Literatura era singurul lucru care mă interesa pe lumea asta. Încă de cînd eram foarte mică, ceream să mi se citească poveşti, apoi, după ce am învăţat să citesc, lectura a devenit ocupaţia mea de bază: îmi făceam repede lecţiile, să scap de ele, şi să am timp de citit. Pe de altă parte, dacă pînă la şase ani, cînd am învăţat româneşte, am vorbit exclusiv franţuzeşte, atunci alegerea s-a îndreptat de la sine spre franceză. Tot ca să scap mai repede de şcoală, unde mă cam plictiseam, în două rînduri am cumulat materia prevăzută pentru doi ani de studiu într-unul singur, dînd examene care mi-au permis să fac două clase într-un an, aşa că am luat un avans de doi ani faţă de colegii mei. Pesemne că inducîndu-mi sentimentul plictiselii, îngerul meu păzitor a vegheat de fapt să-mi pot continua studiile, să intru în facultate în 1947, înainte de reforma învăţămîntului (1949), care nu mi-ar fi lăsat mari şanse, dată fiind originea mea „nesănătoasă”.

Dintre profesorii pe care i-aţi avut, care au fost figurile luminoase, care era atmosfera cursurilor? Cred că aţi fost colegă de generaţie cu Mircea Ivănescu. El spune în convorbirile cu Gabriel Liiceanu, publicate în Măştile lui M. I., că erau momente „spectaculoase”, „cu totul aparte din toate punctele de vedere”.

Nu am fost colegă cu Mircea Ivănescu: el era cu un an mai tînăr decît mine, deci cu trei ani mai „mic” la facultate. Dar, da, am avut profesori fabuloşi: G. Călinescu! De neuitat! Un monument! Ne-a învăţat lucruri fundamentale, într-o atmosferă absolut electrizantă. Trebuia să mergem cu două ore înainte în amfiteatru ca să avem loc în bănci; nu numai toată Facultatea de Litere venea să asiste la cursurile sale, ci şi lume din oraş, tineri de la alte facultăţi; anticamera era ticsită, se stătea şi pe coridor, era delir. Apărea apoi profesorul înconjurat de cîţiva tineri asistenţi copleşiţi de onoarea de a-i sta alături pe podium, sala fremăta, el făcea o pauza uşor teatrală, apoi începea expunerea, teatrală de-a binelea. În anul întîi, la seminarul din semestrul doi, subiectul era „universul poeziei”. Exemplificările prin care ne demonstra că şi un castravete poate face obiectul poeziei, dacă…, sau dacă…., erau recitate teatralissim din Góngora, Marino etc. Profesor de estetică l-am avut pe Tudor Vianu: la polul opus faţă de Călinescu – sobrietate nemţească; din partea mea, respect, admiraţie, entuziasm mai puţin.
Apoi, desigur, lectorii francezi: Monsieur Robert Regnier ţinea cursul şi seminarul de literatură de secol XVII; la primul seminar ne-a prevenit că trebuie să depăşim un anumit stadiu de analfabetism (tăcere şocată!). Nu ne-am simţit jigniţi, fiindcă nu ne cunoştea încă, dar... şocaţi am fost. Ne-a spus că vom citi împreună cîteva texte: într-adevăr, tot anul am citit două scene din Phèdre, nu vers cu vers, ci uneori emistih cu emistih; nu ştiu de ce, dar seminarul de literatură de secol XIX, tot cu el l-am făcut, şi, în acelaşi fel, un an întreg am „citit” vreo două sau trei Spleen-uri de Baudelaire... singură n-aş putea să fac la fel, vai mie! Dar de-atunci, în subconştientul meu a intrat ceva care mi-a schimbat total felul de a citi. Cursul despre roman între 1830-1850 l-am făcut cu Monsieur Jean Sirinelli, care avea o teză de doctorat despre Stendhal, apoi a devenit rector la Sorbona. Şi ei erau tipi care îmi stîrneau entuziasmul. A fost cel mai fericit an din viaţa mea. Pe urmă, în anul doi (1948-1949), profesorii francezi au plecat, G. Călinescu a fost dat afară, frecvenţa a devenit obligatorie, iar profesorii... în afară de Valentin Lipatti, care vorbea o franceză minunată, de profesorul Condeescu (zis Papa Condé, sau Le Grand Condé), de doamna Ioachimescu-Graur, specialistă în literatura secolului XVI, şi de domnul Brăescu, nu-mi mai aduc aminte de nimeni şi aproape de nimic.

V-aţi dorit să traduceţi încă din timpul studiilor, erau în vreun fel direcţionaţi studenţii spre traducere?

La ambele întrebări, răspunsul e categoric NU. În facultate aveam un seminar de traducere, din română în franceză, arareori invers, nimic deosebit de interesant.
Povestea mea de traducător a început mult mai tîrziu, prin ucenicia confruntării. Confruntarea, e util de ştiut, operaţie care nu pare a se mai face astăzi, şi pe care şi-o asumă redactorul, dacă e conştiincios, presupunea lectura în paralel a originalului şi a traducerii, observaţii, intervenţii, propuneri de versiuni, pe care traducătorul urma să le analizeze. Confruntatorul făcea apoi un referat în care certifica identitatea la nivel denotativ şi conotativ a celor două texte, semnalînd propunerile mai importante, omisiunile mai lungi etc. La un moment dat, Irina Eliade (deja traducătoare consacrată şi solicitată), cu care eram prietenă, făcea o astfel de confruntare; fiind foarte în urmă, m-a rugat s-o ajut citindu-i textul francez. Am petrecut vreo două după-amieze împreună; din cînd în cînd îmi cerea părerea... iar la sfîrşit m-a întrebat dacă n-aş vrea să fac şi eu pe cont propriu aşa ceva. Deşi se plătea mai prost decît dactilografierea (!), am acceptat pentru că aveam nevoie de bani... şi-aşa am învăţat să traduc, cu menţiunea că din traducerile proaste am învăţat cel mai mult. Cîţiva ani buni am făcut numai asta, uneori cu mare plăcere, alteori cu indignare. Am dat peste enormităţi care m-au făcut să nu mi se mai pară de neimaginat că cineva ar putea traduce „maison à louer” prin „casă de lăudat”, cum se cita într-o vreme, şi nu în glumă, la redacţia revistei Secolul 20.

Cum s-a întîmplat de aţi tradus Le ventre de Paris de Zola, prima dumneavoastră traducere apărută la Editura pentru Literatură Universală în 1968?

Am primit un telefon de la redactorul şef al departamentului de limbi romanice care mi-a spus că această carte, după ce a zăcut şase luni la un traducător, i s-a întors pe birou netradusă; dar că e în plan, şi repederepede trebuie tradusă, şi că mă roagă s-o fac eu. Am considerat această întîmplare ca pe expresia unei justiţii imanente: singura dată cînd m-am dus la un examen fără să fi citit integral bibliografia, a fost cel care îl includea pe... Zola. Aşa că mi-am zis că trebuie să-mi spăl obrazul faţă de Zola, şi am acceptat. Romanul mi s-a părut indigest (dacă tot exploatează obsedant metafora hranei!), m-a plictisit de moarte, dar l-am tradus, şi, în fond, a fost şi asta o şcoală.

Acţiunea acestui roman se desfăşoară în cartierul Halelor; halele Parisului sînt aici un personaj în sine, iar imaginea lor este foarte puternică. Aţi mai regăsit ceva din ea cînd aţi văzut Parisul prima dată? Cum aţi suprapus această imagine peste ceea ce aţi descoperit la prima dumneavoastră vizită?

Pentru mine, aproape totul era literatură, aşa încît, prima dată cînd am văzut Parisul, în 1971, m-am dus desigur pe urma multor personaje, inclusiv a celor din cartea lui Zola. Pentru că mă ataşasem nu atît de carte, cît de munca la ea, pentru că fusese prima, pentru că aveam unele amintiri personale de pe vremea cînd o traduceam. Iar, Halele, da, încă erau în picioare, dar nu m-au atras, şi n-am intrat în ele; mi s-au părut negre şi urîte, ba chiar vag sinistre. Cartierul însă avea farmecul lui, iar în noaptea de Crăciun am fost la Biserica Saint-Eustache, dar, iarăşi, nu din nostalgie faţă de Pîntecele Parisului.

Aţi tradus apoi Marguerite Yourcenar, L’oeuvre au noir, pentru care aţi găsit admirabila echivalare Piatra filosofală. Asta v-a plictisit mai puţin?

Cu Marguerite Yourcenar nu m-am plictisit nici o clipă pentru că traducerea prezenta unele dificultăţi stilistice care trebuiau depăşite, şi aşa am descoperit ce mare şi subtil stilist este; pe de altă parte, cartea e interesantă în sine, recreează o atmosferă cu care eram oarecum familiarizată (în teza mea de licenţă prezentasem un poet minor din secolul al XVI-lea), iar mult hulitele personaje din acest roman şi detestata intrigă erau bine structurate, încît mi-a plăcut. Nu extraordinar, dar mi-a făcut plăcere s-o traduc... A fost a doua mea traducere importantă, eram încă foarte intimidată, cu atît mai mult cu cît de la editură mi s-a spus că fusese propusă domnului Sorin Mărculescu, dar că dumnealui, lucrînd la Don Quijote, a refuzat-o. Cînd am aflat asta, am fost absolut copleşită, pentru că aveam, şi am, faţă de Sorin Mărculescu o imensă admiraţie, aşa că mi-am zis: chiar dacă „îmi rup dinţii”, trebuie măcar să încerc s-o traduc.
Apoi, cu doamna Yourcenar, am avut un frumos schimb de scrisori, mai întîi strict profesionale, apoi şi personale. Indiferent de ce s-a scris despre „la première femme sous la coupole”, eu aş îndrăzni să spun despre ea că nu e doar un mare scriitor, ci şi unul foarte conştiincios. De pildă, neştiind după ce ediţie se va face traducerea, a trimis editurii toate modificările introduse în ediţia a 2-a şi s-a declarat deschisă unui dialog cu traducătorul. Aşa că i-am scris o primă scrisoare ca s-o consult în privinţa titlului, întrebînd-o dacă „Piatra filosofală” i se pare potrivit. Mi-a răspuns imediat, oferindu-mi lista completă a titlurilor din toate limbile în care fusese tradusă cartea, cel propus de mine fiind cel mai frecvent. După acest prim contact, i-am mai scris cînd traducerea era aproape gata, la rugămintea redacţiei, ca să-i cer o fotografie pentru coperta a IV-a volumului; mi-a trimis mai multe, iar eu am ales-o pe cea în care ţinea în braţe un cocker. A fost foarte încîntată, şi mi-a scris că şi eu par a fi „une femme qui aime les chiens”, exact aşa s-a exprimat. Din acel moment am fraternizat, şi relaţia noastră s-a încălzit, a devenit amicală, încît, după cutremurul din 1977, de la ea am primit primul mesaj prin care cineva de „dincolo” se interesa de noi. Evident, am fost extrem de mişcată şi îi păstrez o foarte afectuoasă amintire.

V-aţi măsurat forţele şi cu Diderot şi Balzac – mai precis cu stilul epistolar al acestor „grei”ai literaturii franceze, al epistolelor lor amoroase, ceea ce mi se pare şi mai complicat. Năvalnici amîndoi, dar fiecare într-alt fel, iar stilistic, la mare distanţă. Cum e Diderot îndrăgostit, şi cum Balzac? Care dintre ei v-ar fi plăcut să vă scrie, en amoureux? În privinţa traducerii, personal, vă invidiez pentru Diderot, pentru că stilul lui, care e şi al veacului său, mi se pare că exprimă chintesenţa spiritului francez, prin exactitate şi concizie, fără însă a fi sec şi descărnat, iar echivalarea acestui stil poate de multe ori suna fals în română, iar la dumneavoastră sună bine.

Da, de Diderot şi de lumea lui m-am îndrăgostit literalmente, a fost o muncă exaltantă, de fapt n-a fost muncă, ci doar lupta cu textul şi imensa bucurie. Dacă „sună bine”, e poate şi fiindcă nu l-am zeificat pe autor. Dacă aş fi avut de ales între cei doi, fără ezitare l-aş fi preferat pe Diderot. În prima fază, cînd e îndrăgostit de Sophie Volland, e atît de total îndrăgostit, poate şi din cauza obstacolelor dintre ei, încît chiar şi atunci cînd îi scrie un bileţel stînd afară, în frig, sub un felinar, pasiunea lui e vibrantă, iar stilul impecabil. Apoi, cu timpul, vibraţia e mai puţin sensibilă, începi să-ţi dai seama că pasiunea devine prietenie, îl simţi cînd minte, şi cînd declaraţiile devin simple acte de politeţe, încet-încet iubirea începe să lase loc documentului; dar atunci devine pasionant, absolut pasionant, din alt punct de vedere. Serile la baronul d’Holbach, povestite lui Sophie, sînt scenarii de film adorabile, cu multă mişcare scenică şi cu caractere clar definite. În plus, cel puţin în viziunea mea, filosofii Enciclopediei erau nişte tipi solemni, gravi... Dar, după cum îi descrie Diderot în această corespondenţă, sînt nişte oameni veseli, nesofisticaţi, ba chiar dedîndu-se uneori la farse de un gust uşor îndoielnic, în orice caz, plini de o voie bună autentică. Da, cred că suflul de autenticitate ce răzbate din aceste scrisori, şi rigoarea, frumuseţea necăutată, spontană, stilul impecabil, care de fapt nu e „stil”, ci mod de a fi şi de a gîndi, sînt fascinante şi au făcut bucuria mea tot timpul cît am tradus.
Cu Balzac se schimbă lucrurile. Citindu-i corespondenţa, te simţi permanent în pragul catastrofei. El pare tot timpul hăituit. Parcă gîfîie, fugind de creditori, de băiatul de la redacţie care îi „suflă în ceafă” în aşteptarea textului care întîrzie, de diversele cucoane care îl adoră fără să-l fi cunoscut altfel decît din romane, de iubitele pe care le înşală, deşi le iubeşte sincer, dar frămîntat. Tema recurentă pînă la disperare e aceea a banilor, nevoia de a cîştiga bani ca să-şi plătească datoriile. Face cele mai năstruşnice planuri, cu care speră să dea marea lovitură a vieţii, şi să-l scape de datorii. E patetic şi-ţi trezeşte un sentiment de frăţietate, nicidecum nu-l visezi ca adorator personal. Ajunsesem să am impresia că îl cunosc atît de bine, cumva ca şi pe Diderot, încît „simţeam” cînd minte. Atît Diderot cît şi Balzac au fost experienţe foarte personale. Şi într-un caz şi în celălalt m-am simţit implicată direct, au fost – şi au rămas – prietenii mei. Nu aş şti să spun dacă s-au gîndit vreodată că scrisorile lor vor deveni literatură, dar amîndoi doreau să „convingă” şi făceau tot ce puteau în sensul ăsta.

Mi-aţi spus de multe ori că nu vă place Sartre, şi totuşi aţi tradus Les chemins de la liberté…

Eu am fost un fel de mercenar: tot ce am tradus mi-a fost cerut; niciodată nu am luat iniţiativa să propun eu vreo carte. Dar mi s-a întîmplat uneori să refuz carrément, cînd mă temeam ca nu cumva să mă rinocerizez. Singura carte pe care aş fi dorit s-o traduc, pe care am şi propus-o Editurii Univers, a fost Xavier de Maistre, Voyage autour de ma chambre, asta din simpatie faţă de străbunicul meu, care a tradus-o şi el, prima dată în limba română; ar fi fost o experienţă interesantă, să merg pe urmele lui, să traduc fără să trişez, iar apoi, în traducerea mea, să apară pagini dintr-a lui, într-un dialog efectiv, peste generaţii, dar n-a fost să fie...
Altfel, întîmplarea a făcut să traduc de multe ori texte care mi-au plăcut, care mi s-au potrivit, alteori, fiindcă nu poţi cere de la viată, şi nici de la o editură, numai ce-ţi place, m-am simţit obligată să accept. De aceea am tradus Sartre, Les chemins de la liberté, ba chiar şi Le mur, carte cu care aveam o străveche răfuială. Dacă mă gîndesc bine, poate că a fost şi o formă de exorcism.

Raymond Queneau se numără cu siguranţă printre autorii care v-au stimulat. Eu, una, Saint-Glinglin (Sfîntu’ Aşteaptă) nu am citit decît în traducerea dumneavoastră, şi am rîs cu lacrimi, uitînd că e o traducere şi că de pildă, „musarmacrăpelniţă” ar putea exista în franceză.

Cu Raymond Queneau, da, m-am distrat şi m-am jucat cît am putut. Evident, unele cuvinte nu erau traductibile, pentru că erau inventate, deci trebuiau inventate şi în româneşte, ceea ce m-a amuzat la culme. Menţionata „musarmacrăpelniţă” e o invenţie care mi-a înseninat multe zile ploioase.

Dar Daniel Pennac?

Cu Daniel Pennac a fost „rîsu’- plînsu”. Domnilor copii e o carte făcută parcă după reţeta: „100 de grame de..., 50 de ..., făină cît cuprinde”, m-a amuzat, dar m-a şi înduioşat. Vezi, Marina, la mine totul ia o turnură personală cînd traduc, şi, cu toate că iau eu forma vasului, ca apa, de fapt, tot pe mine mă exprim, atunci cînd îmi place. Aşa a fost corespondenţa lui Balzac şi Diderot; m-a făcut să mă ataşez de ei, şi pe urmă i-am tradus. Pînă şi cu Daniel Pennac a fost la fel: am urmărit o emisiune a lui Bernard Pivot, unde am auzit pentru prima dată despre carte şi l-am văzut pe autor; m-a interesat tema pe care profesorul o dădea elevilor, m-am gîndit cum aş rezolva- o eu… apoi, întîmplarea a făcut să văd cartea pe masa unei doamne de la Editura Univers, am aflat că dumneaei trebuia s-o traducă, dar că nu avea timp; m-am năpustit atunci asupra cărţii, în speranţa că n-o s-o regrete. Mi-a cedat-o, asigurîndu-mă că n-o vrea, şi că n-o va regreta.

Iar acum, ce aveţi în şantier?

M-am întors la… Balzac. Traduc trei nuvele pentru completarea unui volum tradus mai demult, pe care Editura Polirom a decis să-l publice acum, în această formă, aşa că redacţia s-a gîndit la mine, ca să fie acelaşi traducător.

Pe lîngă aceasta, multe dintre traducerile dumneavoastră s-au reeditat. Cum v-aţi raportat la ele, în special la cele mai vechi? Aţi simţit nevoia să refaceţi ceva?

Oh! da, acum nici nu mai am curaj să recitesc, mă deprimă sentimentul definitivului, al ireparabilului. Am recitit numai cînd s-a reeditat Piatra Filosofală, şi mi s-a îngăduit să modific cîte ceva, dar foarte puţin. A fost o experienţă destul de tristă, îmi venea să rescriu pagini întregi...

Asta e traducerea, niciodată perfectă, veşnic perfectibilă. Iar eu vă urez să traduceţi încă multe cărţi, doar dintre cele care să vă facă plăcere. LA MULŢI ANI!

Interviu de Marina Vazaca

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara