Numărul curent: 3

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
Literatura de scrin de Mircea Mihăieş

Una din cele mai aprinse discuţii de la începutul anilor ’90, cu intense reverberaţii până în clipa de faţă, priveşte aşa-numita literatură de sertar. E vorba de cărţile, jurnalele, mărturiile, documentele care, din cauza cenzurii, n-au putut să apară în timpul regimului comunist.

Deşi recuperările au fost masive, deşi editurile importante au colecţii speciale pe acest domeniu, suntem departe de-a fi atins fundul sacului.

Dacă mă gândesc doar la propriile mele informaţii (limitate), şi tot ar trebui să mai apară în viitorii ani nişte „bombe”. Nu toate, e adevărat, de dimensiunea corespondenţei dintre Eminescu şi Veronica Micle, adusă la lumină, în anul 2000, de Christina Zarifopol-Illias — deşi profesoara de la Bloomington s-ar putea să ne mai pregătească nişte surprize!

Oricum, de la jurnalele şi memoriile Monicăi Lovinescu la „însemnările zilnice” ale lui Argetoianu, la jurnalul lui Petru Comarnescu, la sute şi mii de alte titluri, această formă a istoriei literare, culturale şi politice ne-a încântat de-a lungul ultimelor două decenii. Am încercat recent să atrag atenţia asupra veritabilei comori „smulse” — ca dintr-o inepuizabilă Roşie Montană — din arhivele familiei Pillat. Volumele publicate până acum — corespondenţă, memorii, literatură de ficţiune — ne plasează în preajma unui fabulos „roman de familie”, combinat cu o istorie sui-generis a diverselor „obsedante decenii” prin care au trecut oamenii acestei ţări.

Unele din aceste scrieri corespund perfect etichetei care li s-a pus — „literatură de sertar.” Adică literatură care, din motiv diverse, era incompatibilă cu ideologia comunistă: fie că vorbim despre documente istorice, fie de scrieri care înfruntau direct regimul. La o comparaţie făcută în viteză, se observă că literatura este marele perdant în competiţia imaginară declanşată odată cu căderea regimului comunist. Cu puţine excepţii, vedem că scriitorul român a cam publicat tot ce a vrut să publice şi că cenzura n-a fost un obstacol de netrecut. Cred că mai puternică a fost auto-cenzura, ca formă a adaptabilităţii creatorului la mediul înconjurător. Cu adevărat fascinant e ce ne oferă arhivele istoricilor şi documentele de epocă născute nu neapărat din dorinţa de a înfrunta regimul, ci din datoria faţă de memorie.

În această ultimă categorie — pe care aş numi-o „literatură de scrin”, nu doar ca omagiu lui G. Călinescu, ci şi pentru că nu exista intenţionalitatea propriu-zisă a publicării ei, fiind vorba, în multe cazuri, de scrieri de familie, adresate unui cerc restrâns de cititori — se numără o „recuperare” de ultimă oră, datorată doamnelor Rodica }abic şi Adriana Popescu. Mamă şi fiică, cele două editoare ne oferă o carte-album în care palpită nu doar aerul tare al unei epoci fascinante, ci şi nişte personaje cuceritoare. Intitulată Cartea Herminei (Editura Peter Pan, 2010), scrierea, însoţită de nenumărate imagini de epocă, ne oferă notaţiile autobiografice ale Herminei Ciorogariu, o intelectuală arădeană, născută în 1878 şi care a trăit până în 1973.

Am o sensibilitate aparte faţă de lumea şi subiectele descrise în această carte rămasă multe decenii în scrinurile unor familii de intelectuali din Arad. Ca dintr-o ceaţă a memoriei, numele eroinei mi-a sugerat adolescenţa mamei mele, care, ca elevă la Liceul „Elena Ghiba Birta”, o va fi avut, cu siguranţă, profesoară pe această fabuloasă doamnă, care a străbătut aproape un secol. (Din păcate, nu mai am cum să verific!) Nume care ţin de mitologia culturală şi personală a Aradului au năvălit şi ele peste mine: Ciorogariu, Russu {irianu (nume de stradă în Arad, dar şi în Timişoara, stradă pe care am şi locuit vreo zece ani!), Goldiş, Desseanu, Evuţianu, Ispravnic, Vasile Mangra, care apăreau frecvent mai ales în conversaţiile bunicilor mei.

Cartea Herminei este, dincolo de subiectivitatea mea, un minunat ghid şi un palpitant catalog al felului în care trăiau românii din Câmpia de Vest — zona Aradului — în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului al XX-lea. Nu era o lume idilică, dar era o lume vie, cosmopolită, autoritar dominată de reguli şi fixată în legi morale de la care era imposibil să te abaţi. Hermina Ciorogariu percepe acest univers de pe celălalt versant al prozelor lui Slavici, fiindu-i, din acest punct de vedere, un complement plin de savoare. Hermina ştie să asculte, să vadă şi să-şi aducă aminte. Constituită dintr-o suită de medalioane, cartea oferă o imagine panoramică a acelei lumi care gravita în jurul „metropolelor” Budapesta şi Belgrad, şi care-şi avea axul central într-un Arad real-mitologic, ale cărui puncte de maximă expresivitate le-am mai prins şi eu: pădurea de la Ceala („Păduriţa”, în textele Herminei, „Păduricea”, în vremea copilăriei mele), hotelul „Crucea Albă” (rebotezat „Ardealul”), „Schela” (actualul cartier Aradul Nou, cu populaţie majoritar germană chiar pe vremea copilăriei mele), bulevardul Andrassy (rebotezat Republicii) etc.

Toate acestea sunt prezentate în carte cu bucuria celui care se ştie locuitorul unui paradis etern, cetăţeanul unei lumi adânc întemeiate, al unei meritocraţii în care fiecare individ ajungea la locul care-i era destinat. Există în Caietele Herminei o sumedenie de mici stampe de epocă, mai sugestive decât orice studiu socio-etnografic. Ca tânără învăţătoare, pe la 1896, într-un sat din zona Aradului, Hermina îşi începe descrierea cu aceste fraze: „În vremea aceea, {eitinul era o comună mare, curat românească. Erau două prăvălii evreieşti, poştă şi un hornar.” Un exemplu de concentrare şi expresivitate curat latineşti!

În fine, acest autoportret „prin reflexie” ne arată cu ce personaj şi cu ce lume aveam de-a face:
„Eu ce am moştenit de la străbuni?
Bunicul Aron Ciorogariu era veşnic cu cartea în mână. Pedant. Foarte curat. Număra banii, îi dădea cu greu.
Bunicul George Gorun câştiga banul cu greu, dar îl dădea uşor. Eu, a lui dragă nepoată? Idem! Terenţia mă ocăra că prea sunt prădalnică, dar din câştigul dânsei mereu îmi făcea câte un dar.
Tata citea cărţi de istorie. Pedant. Galant.
Eu? M-am afirmat Gorun (mama) în ceea ce priveşte pedanteria: cam lăsam să «treacă pe lângă ureche» — şi ca lucrurile să se echilibreze, sora mea Terenţia se îngrijea să ies cu faţa curată — adică: termina ea lucrul pentru mine!
Bunicul şi tata erau autocraţi (autoritari.)
Mama zicea că din mulţi creiţari se face zlotul, deci îi lega cu 10 noduri.”
Întru totul, o carte plină de farmecul greu, melancolic şi solar, al unei lumi aşezate, calme, de-o severă ierarhie morală şi socială, aflată sub semnul {colii şi al Bisericii, dominată de o valoare pe care noi, urmaşi nedemni, părem s-o fi alungat definitiv: normalitatea.