Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Literatura ca trans-figurare a lumii de Ioan Holban

Literatura ca trans-figurare a lumii
Grigore Chiper își subintitulează cea mai recentă carte a sa, Piese dintr-un puzzle (Editura Junimea, 2017), „pseudojurnal“; scrise între 1983 și 1984, în aparență sub efectul unor declanșatori (cartea Însemnările lui Malte Laurids Brigge și, mai tîrziu, ca o confirmare, Musil), în fond, autorii evocați desemnînd, mai degrabă, o proximitate literară, textele lui Grigore Chiper se îndepărtează de formula jurnalului intim, structurînd ceea ce aș numi o proză de idei și, mai ales, o poetică a fragmentului, ca în toată literatura generației 1980 care, cum se vede, se instala atunci în cîmpul cultural românesc în țară și, deopotrivă, la Chișinău. Epoca era, încă o dată, la București și Chișinău, una a „debandadei de sistem“, într-un „regim eminamente dictatorial“ (iar Eugenia Bulat, în Piatra de Ca’Vendramin, acuza, și ea, „mizerabilitatea“ Basarabiei), impunînd ficționarilor români de aici și de dincolo un mod al supraviețuirii „prin cultură sau exil interior“; în consecință, Grigore Chiper și întreaga sa generație refuză realul, îl expediază în afara frontierelor ființei interioare și, implicit, ale poeziei și prozei pe care le generează, îl declară „persona non grata“ în lumea literaturii, poetul din volumul de debut, Abia tangibilul, care adună poeme scrise în aceeași perioadă cînd notațiile din Piese dintr-un puzzle erau părăsite în sertar, dislocînd realul, dizolvîndu-l, pulverizîndu-și ființa interioară în fragmente care o vor reclădi: în poezia și proza de idei pe care le scrie în acei ani, Grigore Chiper denunță lipsa de semnificare a realului, precum și a oamenilor poziționați în miezul acestuia și, tocmai de aceea, îi re-înființează pornind de la zero, de la vid. Literatura lui Grigore Chiper din Aici, în falset, Perioada albastră, Cehov, am cerut obosit, Turnul de fildeș înclinat, Roman-simulacru, Cărări înapoi, dar și în prozele din Piese dintrun puzzle e o transfigurare și un refuz net al „copiei“ realului („Să-ți fac un portret de cuvinte nu am nicio dorință, cu toate că nu minimalizez necesitatea pentru fiecare om de a-și verifica nivelul de cunoaștere a lucrurilor. Dar pe un pictor nu l-ar ofensa nimic mai mult decît întrebarea: seamănă? Dacă artiștii și-ar fi pus vreodată această întrebare, arta ar înceta să mai existe“, scrie Grigore Chiper în una din notațiile sale).
Transferul în vis, întro lume mai vie decît tot ceea ce convențiile spun că va fi fiind viu e fixat prin cîteva metafore obsedante; cea dintîi e căderea în abisul unei fîntîni sau în lume („Mă uit în ea, în fîntînă. Ceea ce mă dezgustă e abisul care zace nedescoperit. Ce înfiorător și rece e înăuntru. Am simțit asta încă de la prima cădere. Apoi iar cad, buzele mi se ating de ceva dur, de neexplicat, trupul mi se desface de parcă ar fi trebuit împărțit lumii. Ce groaznică învălmășeală. Nu mai suport, mîna îmi cade pe podea ca un soldat care a murit neștiind pentru ce“), călătoria îndărăt, cu pulverizarea ființei pentru o nouă recompunere într-o nouă identitate, a lui Cain alungat în pustie: „Cerul e o bucată imensă de plumb, iar pămîntul e o tigaie. O boală lăuntrică mă împinge să mă uit la nivelul temperaturii. Dar asta e prea puțin și neimportant. Știm: toate corpurile își găsesc mai repede identitatea numai în cădere“. Dar Cain își clădește acolo, în visul de după cădere, o casă (acasa, odaia): „Obiectul la care mă gîndesc și pe care nu vreau să-l mai divulg seamănă cu o casă: cine vine rămîne, cine pleacă nu se mai întoarce“. Cum se vede, casa este „obiectul“ gîndit, imaginat; casa e o supradeterminare a celui care o locuiește, crede G.Bachelard, iar casa lui Grigore Chiper e pustietatea însăși, îi figurează risipirea în fragmentele unui puzzle, o casă fără lacăt și fără uși, unde cineva așteaptă, să zicem, o femeie, cum altădată, altcineva îl aștepta pe Godot: la ușa casei protagonistului din Piese dintr-un puzzle nu bate nimeni. Casa din pustie e ținta, spațiul de identificare.
A treia metaforă obsedantă care însoțește transferul ființei în vis este ceea ce aș numi universul acvatic: „mediul spre care rîvnesc e apă“, scrie personajul-narator din Piese dintr-un puzzle. Casa e visul din pustie; ploaia, ceața, cerul umed, „patul“ de apă figurează celălalt vis, al viului, polimorfului, culorii: „Clădiri mai mari și mai mici, mai înalte și mai joase, învăluite toate în marama unor culori sărace. Dar cele mai bogate palete se pot naște din monotonia nopții, a ploii sau a ceții. Tot așa cum observăm adevărata splendoare a ploii numai cînd razele de soare scot la iveală cromatica curcubeului. E destul să ne contopim în ceață prin rîndurile unor poezii, ca să ne putem disocia odată cu ele în mii de puncte colorate, în mii de fascicole diforme. Există în fața ochilor doar o culoare, una singură, și numai trecută prin partea noastră bună deține adevăratul evantai chinezesc“. Sunetul unui pian în ploaie, fragmentele unui „scherzzo neinterpretat nicicînd“ de sub un cer mohorît, reflectat în apa unui lac, ninsoarea care aduce tristețea ca „o efigie de pe-o monedă ieftină“, nuferii de pe apa mîloasă marchează transferul, prin plutire, al ființei în visul din universul acvatic: „Privea în sus. Azi se vedea ca un pește minuscul plutind în văzduh. Plutea și tot mai mult îl ademenea o ceață. Plutea între două maluri, între două rînduri de bărbați taciturni, inexpresivi, mișcîndu-se ca niște figurine. Plutea între două rînduri de întrebări: Ce a făcut? Ce a putut să facă în general? Întrebări cu iz adolescentin, adică erau veșnice“.
Umanitatea, însoțitorii și interlocutorii din lumea creată, personajele acesteia sînt, mai întîi, niște ipoteze ori ipostaze ale feminității; Lia care l-a citit pe Iorga („cine n-are trecut n-are nici viitor“, spune aceasta pe urmele istoricului), o femeie „retrasă într-o altă lume“, falsul convorbitor dintr-un dialog interior, varianta „perfectă a unei iubiri“, Xenia, „ca o bunătate neînțeleasă“, frumoasă, Delia, Lenore care apare ca „o fată zveltă, zbînțuită, cu părul șaten, mereu despletit, lăsat în bătaia vînturilor de pe deal“, Ingrid, „păr negru-negru, ochi negri alungiți, nu migdalați, și o față de ceară“, o blondă pală, o fată a cărei lectură preferată e Evanghelia după Ioan Teologul – ipotezele feminității, ale femeii, „una singură pretutindeni, întreruptă din cînd în cînd de cîte vreun nume“ –, apoi, Michael „de la bar“ și, mai ales, monahul rătăcitor de la un schit, un misionar care „seamănă la chip și suflet cu semnul interogării“, băiatul din copilărie, „cu un rucsac în spate, în care purta cîteva puncte de suspensie și un sens salvator“ exprimă o umanitate care trăiește „ca pe întuneric“, purtînd cu sine doar gîndul persistent al morții, asemeni femeilor și bătrînilor contopiți cu greutățile lor: „O bătrînă duce peste pod, mai bine zis, tîrăște un coș, o căldare cu ouă, un sac cu conținutul ambiguu; o alta are un geamantan și un coș, de la prima vedere, peste puterile ei; și alte femei și bătrîni sunt contopiți cu greutățile lor. În trecut aveam impresia că ne unește doar timpul în care trăim, dar prea puțin. Venim cu toții din alte timpuri și ne adunăm ca niște trecători în gară. Un măturător trece printre noi cu o mătură mare, pufoasă, parcă nesinchisindu-se de nimic, și ne desparte pe toți“. Personajele din Piese dintr-un puzzle sînt ca niște gravuri vechi, oameni „neajutorați, alergînd cu degetele desfăcute și cu brațele ridicate în sus, ușor lăsate înainte“.
Aceasta este imaginea care tutelează umanitatea din cartea lui Grigore Chiper, un poet care, la debutul său, descoperea, iată, în proza de idei, antenele poeziei înalte; Piese dintr-un puzzle împlinește profilul unuia dintre scriitorii demni de a fi remarcați din actualitatea noastră literară.

Poezia ca asalt asupra limitei
„O lume inertă/ privește ecranul de sticlă,/ cu fața imobilă,/ privirea imobilă, ochii de sticlă“; „Fața prezentului ascunsă mereu/ și continuu confuză,/ bolul de sticlă se-adună din nou,/ ca o vrajă...“. Toată poezia Eugeniei Bulat din Piatra de Ca’Vendramin (Editura Junimea, 2017) trebuie citită aici, în aceste texte care identifică viziunea și filtrul de percepere a lumii, proiecția spațiului liric, dar și o foarte acroșantă atmosferă borgesiană, amintind de o scenă celebră a oamenilor care circulă prin niște culoare de sticlă, se văd, dar nu se aud, totul sfîrșind cu un sărut pasional fixat pe sticla culoarelor, acolo, pe aceea a bolului și a ecranului, aici; textele din Piatra de Ca’Vendramin cresc din raportul tensional dintre o lume stranie, a necomunicării, explorată prin cuvinte care ies din cuvinte, asemeni păpușii ruse matrioșka, în fond, abisul logos-ului și cel al sinelui, spre limita tragicului.
Universul acvatic și această procesiune a morților de pe apele tăcute ale Styxului reprezintă spațiul de identificare al ființei interioare, aceea la care nu se poate ajunge decît printr-o coborîre, o călătorie inițiatică în abisul cuvintelor și al sinelui; „foarte legată de apă“, încă dintr-o altă vîrstă pe care o evocă în dialogurile cu Alter („Da, Alter, marea, ceața, ploaia... toate fac parte din intimitatea mea. În copilărie (care a fost o claustrare și ea), am iubit natura aproape numai prin intermediul cărții, prin ceea ce îmi oferea înțeleptul din Est. Și colagenul acestei iubiri, înțeleg acum, era apa. Citeam mult atunci cînd ploua...“), Donna, „străina“ din Est, dizolvată ea însăși, ca și poezia sa („Poezia e ceea ce rămîne/ după ce toate/ s-au scurs, dizolvat./ E ca și cum ai privi dintr-o parte/ un litoral infinit“, scrie Eugenia Bulat în Regele Lear ce aștepta moartea pe Zattere...), își descoperă spațiul vital în apele din care iese Ianko, „străinul ce vine din mare“, între oameni inundați „de o roșeață de fluvii“, cu falange de sepie, înrudiți cu algele și oameni-amfibie, totuna cu laguna sărată, „cu ochii plini de ape“, plutind „în cerc cu mareea“, mergînd pe apele tăcute ce izbesc zidurile „falnicei“ Veneții, surpată parcă în lihtisul altui Principe și în privirea imobilă a „celor mai frumoși morți din lume“: spre acest univers acvatic se îndreaptă cei (încă) vii: „Nisip mișcător gîndul tău/ lins de ape/ sclipește-n apus:/ copile-sirene sub Soare,/ bărbați statuari,/ bătrîni noduroși,/ mînă-n mînă,/ spre stînci;/ copii țipători,/ glasul lor neauzit;/ la un loc cu ei – tu/ algă,/ scoică,/ meduză,/ copilă și tu,/ bărbat tînăr,/ copil,/ bătrînă dusă de mînă/ spre Styx.../ Styxul marea vrăjită/ pe care-o privești/ înapoi și-nainte,/ marea cea mare și marea de gînd,/ fără maluri,/ ireal de palpabilă“. Mai mult încă, dacă înaltul, cerul provoacă fragmentarea, căderea, țipătul ei, în adîncul apei e Unu, sinele profund care, după ce se va fi pulverizat în prăbușirea „ca o semință prea coaptă/ ce zboară spre terra“, se (re)înființează în mișcarea vălurită a lagunei și, sub Lună, în mareea care crește, cuprinzând ființa ca pentru o nouă geneză: „Și era acqua alta.../ Cerul cădea în mare/ și marea urca pîn’la cer./ Nu exista dedesubt/ și nici deasupra/ toate erau Unu./ Vie împărăția Ta,/ facă-se Voia Ta,/ te rugai./ Soarele și Luna se priveau,/ față-n față,/ Stelele izvorau,/ Bach vălurea peste ape.../ Era o lume nouă/ pînă la plîns./ Sirenele amuțiseră și/ totul în jur tremura./ Mareea creștea,/ cuprinzîndu- ți genunchii,/ înfășurîndu-ți trupul,/ apăsîndu-ți în tăcere/ sînii.../ Erai deja înăuntru./ Durerea era profundă și dulce/ era/ un alt fel de fericire...“ (Adio, alge...).
Universul (acvatic) din Piatra de Ca’Vendramin, vorbind în „mătasea ușoară a cuvintelor“, într-un dialog interior al Donnei cu Alter, vechiul prieten ori cu Ianko, străinul din ape, dar și în goana „în delir“ a creării limbajului, a semnificantului după semnificat, își asumă creatorul, poetul, Demiurgul care, numind, îl creează: „existăm în măsura în care ne realizăm din punct de vedere lingvistic“, spune Alter, iar Donna conceptualizează poezia, adună fragmentele ei risipite în apele lagunei într-un dialog al înțeleptului din Est cu cel din Vest (cine știe? poate Noica și Heidegger), dar și cu Eminescu („somnul din tine e văz“, spune Eugenia Bulat pe urmele unicului), unde se descoperă faptul că poezia e un principiu de ordine de la care se poate porni (și unde se va ajunge) în călătoria inițiatică spre spațiul dintre sine și sine, în „spațiile dintre tine și tine,/ dintre aici și dincolo“, cum scrie Eugenia Bulat în Ființa în fața Ființei, ținta ultimă fiind acel principiu de ordine al reflectării sinelui în Celălalt și doar „în interiorul propriilor frontiere“, în Casa de Hîrtie, aceea adevărată, fără de care, spune Donna, „ești pierdut“. În „confortabila“ casă de hîrtie, în bolul și după ecranul ei, Nordul de origine din Țara Teilor rămîne cîndva, e departele, o fantasmă, (auto)exilul în Sud e aproapele, acum și aici – dar nu „conceptul politic sau teritorial“, ci exilul ca un „conținut al structurii interioare a unui om“ –, e noul univers, recompus după dizolvarea în ape, al desțăraților, al străinilor asemeni unei „flori din beci“, purtînd străinia, „cabală malefică“, cum melcul cochilia sa, sentimentul „ciudat“ al originii și fractura față de aceasta, care pare definitivă: „Întoarceți-vă acasă doar ca să muriți!“, se spune în unul dintre dialogurile Donnei cu Alter: „Și lumea aceasta a noastră,/ cu viața lăsată în urmă,/ încotro se îndreaptă?.../ /Totul pentru acolo,/ pentru cîndva;/ nimic pentru sine,/ pentru aici,/ pentru clipa prezentă.../ Ca o fantasmă –lumea aceasta a noastră/ nu-ncape-n chenare,/ un loc anume nu are/ pe hărțile lumii…/ Desțărații –/ transparente țări plutitoare,/ fără pămînt...“.
Piatra de Ca’Vendramin este una dintre cele mai frumoase și substanțiale cărți de poezie din stricta noastră actualitate literară.

Bahuseni: un topos nou al prozei noastre de azi
Cubul de zahăr e un roman care se circumscrie (post)modernismului, în chip apăsat, prin ceea ce s-a numit „amestec al genurilor“; totul e cel puțin în dublu registru: satul Bahuseni cu oamenii săi, ferma de porci, iazul și pădurea unde se petrec evenimente de dincolo de vreme și de înțelegerea unor personaje precum vînătorul Bârcă, Chișinău și „raiul“ ascuns de la periferie, accesibil doar unor personaje-simboluri precum Orest și Dora, ilustrînd dubla condiție a oamenilor de aici și acum: în stricta (i)realitate a unui sat oarecare și în magia unui spațiu pe care nu îl visează, ci îl pipăie, îi pășesc teritoriul: „Fascinată de imensitatea cerului senin ce li se deschide înainte, Dora își zice că el a ademenito la un Planetariu, altul decît cel din centrul Chișinăului, unul mai dat naibii, căci la fel cum poți vedea filme mult mai bune pe la periferii, interzise la cinematografele din centru, așa poți vedea și planetele pe-adevăratelea prin Planetarii mai sumbre, mai pe la periferie, mai pe sub garduri. ?i nu sunt numai ei doi aici. Pajiștea pare să fie predestinată ca loc de întîlnire pentru o mulțime de oameni. Verde, deo prospețime amețitoare, se întinde la nesfîrșit spre orizontul înclinat și pe tot întinsul pot fi văzuți din loc în loc oameni tolăniți în iarbă sau stând în capul oaselor și admirînd nemărginirile. Unii se îmbrățișează, alții se mîngîie sau se țin de mîini. Și tot așa pînă foarte departe, pînă în albăstrimile cerului din zare – bărbați, femei, copii, bătrîni, perechi tinere, care se și lasă duse. Și dacă privirea ei ar reacționa cu întîrziere la zborul unei păsări în lungul drumului, se concentrează înainte abia după ce pasărea își desface larg aripile și planează în zare; descoperă cu întîrziere că cerul de deasupra pajiștii e dominat de o Planetă uriașă, alb-alburie ca un imens bulgăr de zăpadă, mai mare decît orice lună plină“.
Acestea nu sînt simple inserturi realistmagice într-un roman care mimează „realismul“, ci identifică însăși regula romanului lui Nicolae Popa: lumea din Cubul de zahăr este a purtătorului de „mană cerească“ – cubul de zahăr din buzunarul lui Sava și de pe masa prozatorului –, a bătrînilor, simboluri foarte puternice ale strămoșilor mitici, coborînd în Bahuseni și Călărași, în Basarabia „profundă“ pentru a ridica ziduri de pace: iată, astfel, într-o seară magică, cu viscol: „– S-a tulburat lumea, fraților! spune cu voce destul de răsunătoare unul din cei ce stau la masă. Răul s-a amestecat cu binele, urîtul cu frumosul, lumina cu întunericul, viii cu morții. Cum să limpezim noi lumea asta, frații mei? Cum s-o readucem pe calea armoniei și a bunei înțelegeri? Și vifornița se repede în geamuri cu și mai multă putere. Un alt moșneag continuă așa: – Copiii își ceartă părinții, iar părinții pe mult mai bătrînii lor părinți îi ceartă. Se mai ceartă pămîntul cu apa, se ceartă apa cu cerul din oglinzile apei, iar de cearta lor se bucură focul. Cum să facem să se aștearnă toate într-o curgere lină? Grăiește și al treilea: – Se fură mînă pe mînă. Ureche pe ureche se ascultă. Ochi pe ochi se dușmănește. Iar gura umblă cu pîra împotriva inimii. S-ar cuveni să ridicăm ziduri de pace, fraților, să grăbim împăcarea. Dar cum să punem noi temeliile acestor ziduri, cum?“. Bătrînii care vin pe pămînt, intră într-o casă, mănîncă o pîine și vorbesc despre îndreptarea lumii reprezintă planul simbolic al romanului lui Nicolae Popa, calea de acces spre realismul magic; prozatorul adaugă, fără a face exces, pe bătrînul Lazăr „din vremuri demult apuse, ca strămoșii din manualul de istorie“, pe Aurel Drăgan, Parașutistul, uriașul piscurilor, pe tînărul Sava, purtătorul Cubului de zahăr și prietenul său Orest, de la Odesa, dar, mai ales, pădurea din Bahuseni, o poartă spre lumea de dincolo, a bătrînilor, cerbilor fantomatici cu stele în coarne, mistrețului „fermecat“ și lupului (cîinelui Mauru) totemic – un loc unde se abolesc reperele sus și jos, lumină și întuneric, întâmplări din stele și cele de pe pămînt; bătrînii, moșii și purtătorul Cubului de zahăr se trag „dintre cei vechi, care știu că la începutul începuturilor a fost cuvîntul“. În pădure e magia, lîngă ea e parodia, cu un „maestro“ pe nume „Floresco“ care vrea să facă, într-un film de lung metraj, din codrii basarabeni un Hollywood al Moldovei; la Bahuseni e adevărul lumii, la Chișinău și aiurea e o lume pe dos, la Nisporeni și Călăra- și sînt omul cu rădăcini în orizontul mito-poetic, de identificare a ființei interioare și omul cu rădăcinile pretutindeni: „Tu ești din cei care prind rădăcini peste tot“, spune un personaj. Dar lumea moșilor și a purtătorului Cubului de zahăr e a oamenilor însemnați, e cealaltă lume „în care foc nu e, ci numai lumină“.
Cubul de zahăr e un roman lucrat în filigran.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara