Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Liniştea după cataclism de Nicolae Coande

Poemele din Afaceri biografice (Ed. Autograf MJM, Craiova, 2012), structurate în cinci secţiuni între care graniţele sunt maleabile, sunt aşa cum ni le propune Anton Jurebie sub umbrela unui titlu paradoxalexplicit: „negocieri” profitabile ale eului cu Sinele – pre versuri tocmite.

Părăsind aparent furorul civic din Împotriva negrului total, Jurebie ne arată şi latura tandră a scrisului său – în special în prima secţiune a cărţii, Oasele oamenilor de zăpadă –, acea zonă de interioritate vie unde poetul îşi dezvăluie slăbiciunea şi graţia în raport cu umilitatea vieţii, ca şi un soi de distanţă pe care o pune între luciditatea proprie şi sentimentul acut al vieţii. Căci Jurebie este, în fond, un atlet al umilititudinii înţeleasă ca stare de graţie a poeziei, dincolo de orice orgoliu cu care este natural investit poetul, acest perpetuu „prea cumsecade lucrător cu ziua”. La el, forţa vine şi din retragerea expresiei belicoase în favoarea unei abia şoptite rugăciuni, a unei contorsionări imaginative, aşa cum iedera înlănţuie înfrumuseţându-l trunchiul unui copac uscat. Oare, doar „înfrumuseţându-l”? Zona imprecativă odată părăsită (reminiscenţe ale agon-ului profesat în volumul anterior mai pâlpâie uneori, în special în capitolul Afaceri biografice), Jurebie redevine caligraful acut al unei noi resemantizări a emoţiei, un creator de stampe atemporale în care dincolo de autoportretele vizibile putem zări uitată, într-un colţ, mâna maestrului. Gheara, ar spune unii.
Părul iubitei creşte ca altădată cel din poemul nichitastănescian, însă poetul nu-şi mai face un drum din el până la patul unde va cădea doborât de lupta cu îngerul (fie, şi alcoolul...). Asemenea celui atotputernic, se retrage în sine până la un punct, tocmai pentru ca iubirea să fie posibilă: „te privesc şi părul tău creşte, creşte/ se unduie ca fumul de ţigară./ ochii îţi ard şi părul tău/ se desface în rotocoale/ ca fumul de ţigară./ eu mă fac mic. mă rătăcesc/ ca o sălbăticiune./ atenţie, fumatul e dăunător/ spun şi eu aşa./ în timp ce ne ţinem în braţe/ prizăm trupurile noastre, ne drogăm./ spun şi eu aşa,/ drogurile sunt un pericol./ până la urmă totuna,/ părul tău creşte, creşte./ eu mă fac mic, cât punctul acesta.” (de la capăt). În fond, e calitatea reafirmată a scrisului lui Jurebie: eul său se face mic, tocmai pentru a lăsa poeziei spaţiu vital, o retragere naturală în spatele cortinei, aşa cum un regizor de teatru nu se vede pe scenă, deşi personajele se mişcă la indicaţiile sale întipărite în memoria actorilor.
Rămas fără un răspuns clar de la Ziditor (şi, aparent, fără teren de luptă), poetul îl mai „înţeapă” o dată trecându-l în denominaţiunea evanescentă a pronumelui demonstrativ: „în capetele lor e/ ca-n într-un apartament,/ sparg pereţi, fac ziduri noi /nimic nu mai e cum a fost.// când gândurile lor se-ntâlnesc/ turnurile gemene devin două torţe. //suntem mici. vine toamna. pădurile sunt trimise la coafor. /acela mânuie telecomanda în ceruri. / inima noastră sau ficatul nostru/ vor suferi. //nimic nu mai e cum a fost.” (nimic) Întrucâtva, sordidul este câmpul de observaţie predilect al lui Jurebie. În acest sens, el face parte din familia poeţilor Acosmei şi Ciupureanu, minus o anumită turpitudine maniacală, concrescentă a personajelor poeziei celor doi. Ceea ce vede Jurebie chiar şi atunci când scrie poeme de amor este o constelaţie a nefericirii, ca tot atâtea ţigări aprinse în noaptea singurătăţii personale, miriade de suflete incendiate de la un foc departe de a fi sacru: „poate eşti în bucătărie /şi eu n-am deschis uşa care trebuie/ sau în baie. în spatele oglinzii./ poate eşti pe hol. pleci sau vii.// pe covorul din dormitor/ mă împiedic de tine./ o ţigară arde pe balcon/ n-am spus că eşti tu acolo.// milioane de mucuri aprinse în noapte./ de vieţi care ard./ se fumează în draci./ fiecare cu speranţa lui.” (vieţi)
Atunci când singurătatea sa plăsmuieşte o femeie care să-i fie alături, senzaţia care se degajă e tot aceea a unei absenţe, a unei făpturi care-l însoţeşte în visele şi dorinţele sale: „pot să zbor cu tine în braţe/ deasupra oceanului,/ teama există./ pot să zbor cu tine între pleoape/ nu te voi scăpa niciodată. dar e vis. // poate o să te miri/ că mă găseşti tot aici/ scoţând sarea/ din fiecare cuvânt.// tu-mi spui/ că priveşti intens marea/ până când/ ochii tăi se vor umple de sare // şi orizontul coboară lent şi definitiv.” (preţul amintirilor) Formula poetică a volumului este dată de aceste rememorări ale unor clipe îngropate, o anamneză în care biograficul îşi cere forma de la stilul epigramatic, coroziv. Poetul recreează o stare aurorală, pune culoare pe un câmp azi negru sau pustiu, însă evenimentul care-l însufleţea a pierit: e ceva gol în locul unde altădată cineva trăia plenar o apropiere, o afinitate sufletească, unde orizontul (ceea ce văd ochii noştri până departe) era la locul său. Absenţa ei răzbate până în teritoriile unde poetul înfruntă de unul singur precaritatea provinciei, însă dincolo de melancolia după cea dusă (a ajuns la Seattle, se pare) subzistă un ton ludic, o topică rebarbativă, ca şi decepţie care include şi oful de a fi o provincie oarecare a lumii: „... când vei ajunge la seattle/ îţi voi trimite o scrisoare de la câmpulung. / mai îţi aminteşti de unul neacşu,/ dar de limba română în care scria?” (neacşu de la câmpulung).
Am amintit de asemănări cu poezia lui Ciupureanu şi Acosmei, dar cred că în acest volum, Jurebie este mai degrabă un afin al lui Costel Stancu, poetul de la Reşiţa, un alt orfevru al poemului scurt, capabil de concentrate lirice în care surpriza provocată de emoţia unui vers clasic este scurtcircuitată de inserturi ale realului care electrizează poemul cu ceva straniu, necunoscut. Jurebie este esenţial un poet al liniştii ca după un mare cataclism – în aceasta mi se pare că rezidă forţa şi amprenta decisivă a poemelor sale.
Adio cântece de cătănie, a doua secţiune a cărţii, pare bucăţică ruptă din Împotriva negrului total, semn că poetul nu a abandonat latura furioasă a liricii sale. Un personaj, Gyuri, reînvie în saga amintirilor de cătănie, când ţara se cuvenea apărată cu arma în mână de tineri pentru care istoria rezervase două hărţi: una era România din capul (şi istoria) unui oltean, alta pentru un ungur cu Ardealul în suflet. Asta nu i-a împiedicat însă să se înţeleagă bine: „gyuri, ţi-au dat crema de ghete şi apoi/ ţi-au luat-o înapoi./ ai primit lame de ras/ şi ţi le-au luat/ e ca într-un joc/ «na ardealul, dă-mi ardealul»!/ glumeam.// şi tu? //stai tăvălit în noroi/ ca un cartof de harghita/ şi-n timp ce-ţi spuneai rugăciunea/ credeau că precis îi înjuri.// nu era aşa. dar ce poftă aveai! ” (jocul). Gyuri îşi face apariţia şi în secţiunea Scrisori din Saramureş. El este străinul acceptat, cel acuzat în faţa românismului profesat de camarazii de arme, cel ce trebuie apărat şi înţeles, tocmai în ciuda diferenţei, cel pe care poetul nu-l uită (vina profundă a omului este, după Levinas, uitarea celuilalt), sosia poetului, în fond, a „vânzătorului de ţară”. Care ţară? Cea care între timp a uitat să dea pâine copiilor săi, cea în care poetul mai apucă să spună, cu o dicţie cutremurătoare, o rugăciune pe care o pot învăţa acasă (sau la şcoală) mulţi copii din România: „în anul de graţie 2011/ am ajuns să măsurăm pâinea/ cum se măsoară pământul la ecuator şi la poli./ tatăl nostru, ne mai ţii minte?” (rugăciune). Care Tată, în poemul pânda, îi apare poetului direct în faţă şi îl instruieşte să „reziste” punându-i în mână o armă încărcată!
Anton Jurebie este un poet excepţional, pentru care poezia este, nici mai mult nici mai puţin, decât o afacere biografică. Singura.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara